Amintiri din copilăria petrecută în Casa Parohială din Ungureni, Țara Lăpușului
Ținutul de poveste al Țării Lăpușului te îndeamnă să îl descoperi în toată splendoarea sa, de îndată ce zărești primele peisaje naturale și culturale ale zonei. Bisericile de lemn ridicate până sub streașina cerului, arhitectura tradițională, elementele de patrimoniu cultural imaterial, siturile arheologice, spiritul locului și expresiile culturale tradiționale spun povestea unui loc care deține un extraordinar patrimoniu cultural.
Casa Parohială din Ungureni, a cărei poveste continuă să fie scrisă și astăzi, a rămas mărturie în timp a arhitecturii tradiționale specifice Țării Lăpușului, dar și un loc al amintirilor pentru cei care au copilărit în odaia mică de lemn în care, pe vremuri, trăiau chiar și câte trei generații.
Povestea obiectivului de arhitectură vernaculară a început de mai bine de 150 de ani, inițial, casa fiind construită în localitatea Cupșeni. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea locuința a fost cumpărată, demontată bârnă cu bârnă și strămutată în Ungureni, pe dâmb, aproape de centrul satului. Achiziția casei s-a făcut în momentul în care familia Corui din Ungureni a rămas fără acoperiș deasupra capului din cauza unei întâmplări nefericite, în urma căreia, casa în care locuiseră până atunci a ars. Astfel, Ion a lui Corui, împreună cu soția sa, au fost primii proprietari pe care casa i-a avut în localitatea Ungureni.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în casă a locuit și preotul Ilie din sat, locuinței rămânându-i de atunci și până astăzi denumirea de „casă parohială”. Ioan Buda, un urmaș a familiei preotului, își amintește: „Bunica mamei mele, Buda Ana, s-a căsătorit cu Văsălia lui Corui. Preotul din sat, preotul Ilie, a fost străbunicul mamei mele, adică stră-străbunicul meu. Tatăl preotului Ilie a fost, de asemenea, preot, era preotul Gheorghe. De pe vremea aceea i-a rămas în sat numele de casă parohială, chiar dacă, pe urmă, în casă a locuit nepoata preotului, adică mama bătrână, bunica mea, Mărie Buda și moșu’ (bunicul), Indrei de la Corui. După moartea bunicii, casa a rămas la una dintre nepoate, la Mărie, ea trăiește și acum, are 72 de ani. Mărie și cu Ion, cu fătu (era făt la biserică), au fost ultimii proprietari ai casei. ”
În anul 1975, în cercetările sale prin Țara Lăpușului, muzeograful Sabin Șainelic identifică casa în teren, în localitatea Ungureni (comuna Cupșeni) și face demersurile necesare pentru achiziționarea acesteia, locuința fiind un obiectiv de arhitectură vernaculară reprezentativ pentru zona etnografică a Lăpușului. Doi ani mai târziu, în anul 1977, încep lucrările de strămutare ale acesteia și casa este adusă pe Dealul Florilor, în Muzeul Satului din Baia Mare. În timpul lucrărilor, muzeograful Sabin Șainelic i-a avut alături pe cei care se aflau la acea vreme în echipa de muncitori a muzeului, echipă condusă de restauratorul Gheorghe Dâmb.
De îndată ce specialiștii muzeului împreună cu echipa de muncitori au început lucrările de demontare a casei, întreg satul știa că locuința care a aparținut lui Indrei de la Corui va ajunge la Muzeul Satului din Baia Mare. „Țin minte că o venit cu oameni de la muzeu, cu specialiști și muncitori, o demontat-o și o dus-o. Când o luat casa o desfăcut-o toată și o dus tot, și pietrele. O urcat camionul acolo, sus pe dâmb, că trebuiau încărcate și pietrele alea de cuptor. Până și cuptorul l-o dus, așa cum o fost. Acolo, pe lângă cuptor mă punea mama să dorm, că era cald. Mama avea un pământ mai încolo de casa bunicilor și când mergea la sapă, mă lăsa cu bunica. Până am fost de șase-șapte ani tot pe acolo am stat, până am crescut. Și când mergea la fân la hotar, tot acolo stăteam, cu mama bătrână.”
Compusă din trei încăperi: tindă, casă de locuit și cămară, pentru acele vremuri casa avea dimensiuni considerabile, ceea ce indică faptul că locuința a aparținut unei familii înstărite din sat. „Pe acele vremuri, asta era cea mai bună casă, celelalte case de prin sat erau mai micuțe, multe dintre ele nu aveau cămară. Casa asta era învelită cu draniță, că erau mai înstăriți, celelalte erau cu goz, cu paie. O fost rarități casele de forma ei la vremea aceea. Cei de la muzeu o plătit-o bine la vremea de atunci. Oamenii din sat o apreciat, o știut unde urmează să ajungă casa.”
La exterior, pe partea din față a casei se află „târnațul” (prispa), bătut cu pământ și susținut de șase stâlpi ornamentați prin crestare, stâlpii prinzându-se de cunună cu ajutorul „chituşilor”. Deși sunt realizați într-o manieră simplistă, sistemul de prindere al stâlpilor de cunună oferă casei un aspect deosebit. În partea de jos, de o parte și de alta a intrării, stâlpii sunt uniți de trei rânduri de „lețuri” cioplite, așezate pe orizontală. „Pe târnaț toamna se puneau la uscat rudele cu mazăre, da și poamele. Merele se tăiau felii, se înșirau pe ață și se lăsau afară la uscat, la soare.”
Ridicată pe o fundație de piatră de carieră, casa a fost construită din lemn de fag, cu tălpile realizate prin fasonare cu barda pe patru fețe, iar pereții au fost ridicați din bârne rotunde dispuse orizontal, lipite cu pământ între ele și îmbinate la colțuri în „chiutori drepte”.
Acoperișul este în patru ape, cu îmbinare pe grindă și are o înălțime impresionantă de șase metri. Învelitoarea, realizată din draniță de brad, este bătută la două rânduri, iar în partea de sus prezintă două luminatoare în formă de sprânceană. Un element diferit față de celelalte locuințe din zonă îl reprezintă cămara, a cărei pereți, între bârne, sunt lipiți cu pământ.
Interiorul casei are aceeași structură cu cel al majorității locuințelor din zona Lăpușului. „Să știți că în casă toate îs așezate tomna (exact) așe cum o fost. Toate îs puse la locul lor. Pe rudă se puneau țolurile de lână și ștergurile și în lada de zestre își țineau bătrânii hainele. Ș-apoi sub laviță puneau oalele cu lapte. Punea oala cu lapte, punea un blid de lut deasupra să nu intre ceva înăuntru și în două zile se prindea, era sămătișă, smântână, groștior. O fost greu că nu erau dulapuri, nu era frigider, amu le putem ține toate în frigider. Atunci dacă făceau un miez de carne trebuiau să o prăjească, să o puie la borcan. Dacă tăiai un miel îl mâncai atunci, în timp scurt sau îl mai țineai în fântână cu apă rece ori în urzici, să nu se strice. Țin minte că tăia moșu’ câte un miel și nu îl puteau mânca tot. Da puneau carnea într-o covată, puneau urzici atât pe sub carne, cât și peste ea și o lăsau în cămară. Așa mai stătea vreo două zile. Urzica nu lăsa musca să se pună pe carne. Câteodată se mai punea și în fântână. Legau mielu’, îl puneau într-o găleată și o slobozeau în fântână, în apă, la rece, o zi-două. Da nici acolo nu stătea mai mult, că se strica și strica apa, dacă îl ținea mai mult.”
Aflat în vizită la muzeu, Buda Ioan (Ionu’ Gâsului), în vârstă de 68 de ani retrăiește astăzi cu drag momentele din tinerețe, când se întâlneau cu toții în casa bunicului: „La sărbători, după ce se ieșea de la biserică, îmi aduc aminte cum veneau toții frații lui moșu’, la el în vizită. Tomna acolo era pusă masa și când a fost casa la noi. Ș-apoi cum era atunci, ca peste tot, își puneau câte un pahar de horincă, povesteau, iar eu stăteam și îi ascultam, ascultam toate poveștile lor, că de acolo știu atâtea, că altfel de unde să le știu?”
La fel de mult îi plăcea lui Ioan să meargă în vizită la bunicul său și în restul zilelor, că era om harnic, se gospodărea și avea de toate pe lângă casă. „În casă o trăit moșu’, bunicu’ meu cu femeia, uncheșu’ cu nevastă-sa și două fete. Ei acolo o trăit. La ei mereu erau pomi pe lângă casă. Pe vremea aceie, nu erau în tăt satu’ pomi, da acolo o fost, poate că o fost familie mai bogată, de asta o avut atâția, nu știu. Da erau pomi pe dâmbu’ acela, câți încăpeau, erau pruni, peri, de toate tipurile… Noi avem acasă numa’ un albăuț, ori doi, da merem la moșu’, la moșu’ veci erau. Când eram tânăr mergeam cu ginerele ăsta care o vândut casa, mai mergeam la el, eu eram fecior holtei, ș-apoi să ducea în pod și îmi mai da câte o fele de horincă de prună. La ei tot timpul era horincă de poame.”
Nu de puține ori s-a întâmplat ca Ionu Gâsului, asa cum e cunoscut în sat, să rămână și peste noapte la bunicul său, că îi era tare drag. „Mai rămâneam și peste noapte la moșu’. Apoi ori dormeam în pat cu ei, ori pe cuptor, ‘colo sus. Acolo era tare bine, era cald.”
Obiceiurile și credințele locului erau bine păstrate și respectate cu strictețe de către oamenii satului. Fie că ne referim la obiceiurile care se practicau în diferite perioade de peste an sau la cele care aveau loc cu ocazia unor momente importante din viața omului, toate aveau o semnificație specifică și se făceau cu un rost anume.
La fel era și în cazul nunților care odinioară se organizau doar în câșlegi și erau mult mai restrânse. La nuntă, casa, loc plin de semnificații, ocrotit și benefic, era extrem de importantă, omul fiind profund legat de aceasta, nu doar pentru valoarea materială și utilitară, ci și prin prisma valorii spirituale pe care i-o conferea. Ultima nuntă care a avut loc în casa parohială Ungureni a fost nunta Anei, sora ultimei proprietare a casei: „Țin minte că la nunta lui Ana s-o scos paturile din casă, s-o scos toate de acolo și s-o făcut mese de scândură, bănci. S-o mai pus câte o masă prin tindă, prin cămară, să încapă lumea. Eu eram deja însurat. Dimineața, mirele mergea după nănași, mireasa stătea acasă, ș-apoi mirele cu nănașii mergeau după mireasă. Pe urmă mireasa să duce’ la mire acasă, dar acasă la mireasă să făce’ nuntă cu invitații ei.”
Atmosfera din casă era la fel de primitoare și cu ocazia sărbătorilor de iarnă sau a celor de Paști, femeile schimbând țesăturile de toate zilele cu cele de sărbătoare. „De Crăciun, în fiecare an mergeam pe acolo, mai ales eu. Intram în casă, ș-apoi ne da moașa (mama bătrână) nuci, mere, pere, colăcei, ce-o avut, de toate felurile. Băieții mergeau aparte, fetele aparte. Și ne pune’ după masă pe toți, eram vreo zece copii, de la vreo șapte-opt ani, până la vreo doisprezece. Apoi de Paști mereu mergeam la moșu’. Ne scotea moșu’ câte o horincă de prună, de pere și mai bea cu ginerii, cu tata Todor și cu badea mătușii. Moașa făcea cocuri cu brânză, colaci, păscuță.”
În anul 1978, sub îndrumarea restauratorului Gheorghe Dâmb, muncitorii Matei Ioan și Toma Găvrilă au reconstruit Casa Parohială din Ungureni pe ulița din partea dreaptă a muzeului, acolo unde pot fi vizitate gospodării și obiective de arhitectură populară reprezentative Țării Lăpușului. Casa este împrejmuită de un gard de nuiele împletit în formă de spic, în timp ce poarta este simplă, realizată din „lețuri” de brad.
Ocrotitoare a numeroase generații, casa a rămas mărturie a priceperii și simplității oamenilor de la acea vreme, a poveștilor transmise din generație în generație și a sufletului satului tradițional.
După mulți ani, în anul 2024, Buda Ioan din Ungureni, în vârstă de 68 de ani, a revenit la Muzeul Satului din Baia Mare, împreună cu soția sa, Buda Victoria. Acesta a vizitat din nou casa în care a copilărit și a dat de pomană tuturor celor pe care i-a întâlnit la muzeu, în amintirea bunicului său. „De Paști, am fost la muzeu și am dat de pomană pentru moșu’. Ouă, horincă, de toate, la câți o fost. Îs mândru că o ajuns casa aici, mereu când am ocazia vin să o văd. Îmi tot amintesc cum stăteam la băute cu moșu’, cum ne petreceam atunci.”
Casa Parohială din Ungureni vă așteaptă să îi treceți pragul și să o descoperiți la Muzeul Satului din Baia Mare. O găsiți în capătul uliței din partea dreaptă, la fel de frumoasă precum odinioară. Locuința păstrează de sute de ani povești și amintiri ale oamenilor locului, care nu s-au pierdut în negura timpului, ci au rămas mărturie a vieții simple, profunde și firești, trăită în vatra satului.
Alese mulțumiri, prețuire și respect domnului Buda Ioan (Ionu’ Gâsului) și doamnei Buda Victoria din Ungureni pentru prețioasele informații oferite, precum și celorlalți membri ai familiei care s-au implicat.
