Pictorul Zamfir Dumitrescu este în conștiința noastră unul dintre reperele glorioase ale științei perspectivei, ale „organizării spațiului prin planuri și secțiuni aflate sub zodia irepresibilă a ordinii scientiste și a numărului de aur”(Virgil Mocanu). Strălucit elev al maestrului Corneliu Baba, al cărui ucenic a fost la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, acesta face parte dintr-o generație exemplară de studenți, care au devenit mari artiști contemporani, remarcabili în fenomenul artistic al timpului nostru, cu viziuni identificabile în contextul artei românești de după anii 1970. Zamfir Dumitrescu s-a detașat prin erudiție, prin rapelul la principiile estetice ale artei europene, adaptate stilului său caracterizat prin exactitatea expresiei plastice analizată în note academice, explicite în detaliile tehnice ale construcției imaginii prin intermediul desenului și al gândirii matematice, ceea ce ne amintește de vocația sa de pedagog, dar și de talentul și imaginația fără margini în abordarea temelor clasice ale picturii, cărora le-a găsit o multitudine de variante originale de reprezentare. Tablourile sale în ulei pe carton, pe pânză sau litografiile sunt posesoarele unui gândiri coercitive, dar și ale unei gramatici plastice cum rar întâlnim. El a suprapus peste aceste noțiuni teoretice și practice conceptele la care se raporta ca om, amprentate de propria personalitate care nu și-a găsit ecoul în nici un fel de structură existențială.
Dinamica evoluției artistului și expansiunea sa în lumea breslei fuseseră remarcate începând cu anul 1968 când era încă student și participase la o expoziție de grup în București, urmată, la scurt timp, de prezențe pe simeze naționale și internaționale. Octavian Barbosa vorbea despre capacitatea pictorului de a crea lucrări de artă care atrăgeau atenția, menționând „imagini-obiect unde rama tabloului era privită ca o expansiune sculptural-arhitecturală a picturii, ca un reflex al caracterului imaginativ al artistului”, referindu-se la intervalul 1970-1976, când Zamfir Dumitrescu își termină studiile academice (1970) și anul când apare „Dicționarul artiștilor români contemporani”(editura Meridiane, București, 1976), semnat de distinsului critic de artă, care căuta un reper estetic pentru pictura tânărului artist, remarcabil în „exuberanța barocă” și în „exaltarea metaforică a formelor” reprezentate, atribute valabile și pentru opera de maturitate. Inclusiv „lirismul primelor compoziții”, va persista pe parcursul deceniilor de creație ce vor urma, în imagini evocând „patosul expresionist cu puternice accente vitaliste” (Octavian Barbosa). La fel ca profesorul său Corneliu Baba, Zamfir Dumitrescu nu se înscrie în tradiția picturii românești, ci se regăsește în ecouri europene de expresie. Dacă maestrul s-a apropiat de tehnica clarobscurului, ucenicul său a atins cotele unui realism, îmbrăcat în veșmântul iluzoriu al barocului și romantismului. Astfel, Zamfir Dumitrescu, din osmoza timpurilor artistice trecute, și-a creat recuzita unei picturi originale, hrănită de spiritul său meditativ și erudit. Aceste achiziții estetice din istoria artei s-au concentrat într-un conținut de idei, care au dat vigoare picturii sale, iar modul cum au prins contur în variatele interpretări, era proiectat conform schemelor calculate care din exacte au devenit încifrate. „Fascinat de poezia intimă a lucrurilor, dar și de pictorii flamanzi și olandezi din secolele XVI-XVII cu care pare a pune pariuri, încercând să-i ajungă în virtuozitatea redării naturii moarte”(Vasile Florea), Zamfir Dumitrescu glisa pe o latură solitară a picturii, care avea în subsidiar amprenta aceluiași realism asimilat ca normă. Restructurată, această tendință a fost filtrată atât prin prisma unor simple imagini, cât și în complexele sale suprapuneri de planuri și structuri compoziționale, care aduceau în același punct „realitatea naturii, a lumii tridimensionale și realitatea imaginii bidimensionale” (Zamfir Dumitrescu).
Zamfir Dumitrescu și „Infinitele spații închise”
Expresia de mai sus îi aparține lui Virgil Mocanu și sunt cuvinte care definesc un întreg demers vizual, o estetică, o opțiune de resetare a spațiului plastic, diseminat și multiplicat în mai multe cadre, diferit concepute față de structurarea pe care o știam din alte epoci: „ce separă și ce unifică două planuri aparent obiective în mod egal, dar oferite din perspective diferite, sunt întrebări ce se nasc spontan în fața demonstrației de calitate intrinsecă, meșteșug rafinat și joc intelectual” (Virgil Mocanu). Suntem în anul 1989 la Galeria Orizont din București, unde în lunile mai-iunie a avut loc o expoziție personală semnată de artistul care își etalase aici lucrările și cu doi ani în urmă. Concepția catalogului îi aparține regretatului Ion Octavian Penda, pe care Zamfir Dumitrescu îl admira pentru măiestria de care dădea dovadă ca grafician. Cu excepția a patru compoziții pictate în 1988, celelalte 51, conform codurilor de datare, aparțin anului 1989, ceea ce dovedește puterea, optimismul, plăcerea sa de a picta și respectul față de meseria care l-a însoțit decenii la rând. La distanță de 19 ani de la finalizarea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din biografia sa artistică făceau parte bursa „Ion Andreescu” pentru pictură și bursa „Voss Summer school” (Norvegia,1976), în perioada 1970-1988 având o activitate susținută în străinătate, unde a expus în numeroase galerii de artă din Norvegia, Suedia și R.F.G, în New York și Athena, fără a neglija Bucureștiul. Textul care însoțește catalogul expoziției este scris de Virgil Mocanu, cel care menționa faptul că avem de-a face cu o operă în adevăratul sens al cuvântului: „ne aflăm în fața unei atitudini clasice, de ordine, rigoare scientistă, detașare de tot ce înseamnă pasiune, vertij, neliniște sau agitație” (Virgil Mocanu). Naturi statice, proiectate pe notele unor peisaje, multiplicând spațiul compoziției, unde interiorul și exteriorul locuinței sunt reflexul lumilor subconștiente și al celor reale, al claustrării și libertăților absolute, se vor profila în toată complexitatea lor puțin mai târziu. Acum, naturile statice nu sunt încă dublate de peisajul de dincolo de fereastră, dar regăsim aici antecedentele arsenalului plastic de după 1990 și leitmotivuri recurente: „obiecte din imediatul domestic, tratate cu o seniorială distincție materială și picturală, pentru a ne arunca în plină ambiguitate fertilă” (Virgil Mocanu).
Cea mai mare parte a compozițiilor expuse la Galeria „Orizont” în 1989 vizau aspectul unor interioare, în abordări foarte diferite. Proiectate pe un fundal tratat pictural, mesele acoperite cu drapaje, cu aranjamente de fructe, flori, cărți și alte elemente din recuzita atelierului, nu erau lipsite de geometrii structurale, de balansul poetic dintre închisuri și deschisuri. Regulile de compoziție își schimbau proiecția când aranjamentul obiectual era proiectat în contextul unei camere, sugestia deschiderii și a spațiului dublat petrecându-se prin intermediul unei ferestre sau a unei uși, ale căror ancadramente suportau fireasca alcătuire dreptunghiulară, văzută din proiecție perspectivă, utilizată exigent ca principiu compozițional dominant, fără a fi în detrimentul plasticității, pentru că, așa cum spunea Virgil Mocanu „personajul însuși este un riguros al imaginii și limbajului, care preferă și propune certitudinea, oricât de relativă în realitate”. Un desenator atent la amănunt, un cunoscător al pricipiilor artistice academice, a cărui creație se identifica în legile compoziției, Zamfir Dumitrescu avea o exactitate, care venea din logica sa matematică: „Deliciile de artisan ale desenului fin, exact și fluid, pasiunea detaliului semnificativ și a tactilității cu efect complex, psiho-fiziologice, vin să amplifice virtuțile de conținut și sintaxă ale picturii.” (Virgil Mocanu).
Bibliografie
Cârneci, Magda, artele plastice în România 1945-1989, Editura Meridiane, București, 2000
Gherasim,Marin, A patra dimensiune
Dicționare:
Barbosa, Octavian, Dicționarul artiștilor români contemporani, Editura Meridiane, București, 1976
Prut, Constantin, Dicționar de artă modernă, Editura Albatros, București, 1982
Cataloage de expoziții:
Zamfir Dumitrescu, Catalogul expoziției personale de la Galeria „Orizont” din București, 1989
Zamfir Dumitrescu, Catalogul expoziției personale de la Galeria „Dominus” din București
