Bani versus limbă, un meci de cîștigat!

„Limba noastră-i o comoară,
În adâncuri îngropată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.”

T. A. Enăchescu a fost profesorul meu de limba română în gimnaziu. Nu mai țin minte exact, dar parcă să spun că era basarabean, deși s-ar putea să mă înșel… Era un om mic de statură, boem și bonom, rotofei și vesel, îndrăgostit iremediabi, fără drept de apel, de limba română. Putea vorbi ore în șir despre un cuvânt. De unde vine, cum s-a modificat de-a lungul timpului, ce variante regionale are etc. Ore în șir. Să vorbești despre limbă, în perioada anilor optzeci, în plin comunism, în Târgu-Mureș, era o formă de libertate și eleganță. Profu Enăchescu nu doar că ne vorbea nouă despre limbă, ci vorbea și la radio despre ea, ca un amorezat care nu se poate opri din a rosti numele iubitei. Nu mai știu exact la ce oră era, destul de tîrziu, se chema” Povestea vorbei”. Și era despre un cuvânt, o familie de cuvinte. A doua zi vorbeam și la clasă despre subiectul emisiunii, și de multe ori chiar noi, elevii de a cincea sau a șasea, îi sugeram teme pentru emisiune, apoi eram mîndri pînă la roșeață că auzeam la radio vorbindu-se de spre un cuvînt pe care noi îl propuseserăm. Erau doar două ore de tv, radioul era rege incontestabil și avea și avantajul unei mai mari libertăți de exprimare decît televiziunea. Și uite așa, zi după zi, am ajuns să ne molipsim și noi de iubirea lui T. A. Enăchescu pentru limba română.
Când compuneam ceva și apoi citeam la clasă, ne oprea mereu la câte un cuvânt, ne punea să găsim sinonime și să ascultăm, dacă nu cumva melodicitatea frazei are de câștigat dacă am folosi un sinonim. Desigur că avea! Am înțeles cu timpul că limba e o muzică și scriitorul un dirijor. A reușit să ne facă să ne înamorăm cu toții ca niște fete de „pansion” de Nichita, Eminescu, Sorescu, Preda, Paler. Și acum, după aproape 40 de ani, această iubire există și e mai vie și mai sângerândă ca oricând. Vie, pentru că nu e zi să nu găsesc noi motive de a mă îndrăgosti; sângerândă fiindcă iarăși, nu e zi să nu văd cum această limbă bună, caldă, ofertantă, docilă, e pângărită. Nici nu știu cu ce să încep.
Am să încep cu barbarismele. Unii spun că ar fi bune, că ar ține limba vie. Așa o fi, mie mi se pare că ni se amestecă graiurile, și dacă Dumnezeu ar fi vrut asta nu ne-ar mai fi lăsat mai multe limbi, la cinzecime, ci ar fi vorbit în una singură. Și cu asta basta, ne-am fi înțeles de minune unii cu alții. Sau cine știe, poate că tocmai aceste bariere de limbaj ne-au ferit de și mai multe necazuri. Una peste alta, cred că e bine să vorbim cât mai multe limbi, cât mai corect, dar să le păstrăm specificul, sonoritatea și, așa cum spuneam, muzicalitatea. Orice om cu ureche muzicală știe să distingă cel puțin toate limbile europene, să le recunoască muzicalitatea și specificul. Și asta cred că e un lucru bun. O să fac o paralelă cu o salată, al cărei farmec sunt diversele legume și pe care dacă le macerăm și facem piure, rezultă ceva de culoare indefinită, cu gust indefinit, și miros banal. Ceva numai bun pentru un bebeluș fără dinți, căruia trebuie să i le dai pe toate semidigerate.
Așa facem și noi cu limba română, o amestecăm cu tot ce găsim, și o îngurgităm semidigerat. Dar cum să-i spui asta unei reporterițe, care și-a făcut școala de jurnalism la cafeneaua de vis-a-vis de facultate și căreia i se pare că dacă spune locație în loc de banalul loc, materialul ei capătă mai multă putere și atunci ”se merită mai mult” să îl urmărești.  Apropo de bebeluș, sunt convinsă că în curînd această eroare comună care crează legea va face să existe și în limba română cuvîntul ”bebelușă”. El astăzi nu există, este un cuvînt inventat de cei din televiziuni, un soi de alint pentru dansatoarele semi-dezbrăcate și lascive, ale căror vârste și fețe te fac să crezi că sunt prea mici ca să se unduiască pe mese prin studiouri. Este un termen peiorativ, ușor vulgar și care, aplicat la urări de la mulți ani unor nou intrate într-ale vieții, este cel puțin deranjant. Dar, probabil cu timpul, va fi asimilat și va deveni așa cum este folosit și azi, drept femininul de la bebeluș. Deși aici s-ar putea să intervină teoria trans-gender căreia să-i convină mai bine termenul neutru de bebeluș, că doar e de datoria copilului să decidă la un moment dat ce vrea să fie. Dar asta e altă mâncare de pește.
Am avut o perioadă în care tare mi-aș fi dorit o poliție a limbii, o autoritate care să amendeze televiziunile atunci cînd vorbesc greșit limba română. Ar fi fost un real ajutor la bugetul de stat. Practic fiecare televiziune ar fi cotizat zilnic. Lucrurile se degradează în ritm alert pe măsură ce oamenii din garda veche dispar. Sunt cei cărora încă le păsa și de altceva decât de bani. Erau momente când ne dădeam seama că am scris ceva greșit pe o burtieră și nu știam cum să schimbăm mai repede, era o întreagă vâlvătaie, isterie, iar apoi așteptam să vedem cîte telefoane vom primi să fim mustrați, cine a băgat de seamă, care sunt consecințele greșelii noastre…acum stau greșelile și cîte o emisune întreagă, nimănui nu-i mai pasă, sau nu observă.
Câți l-ar mai asculta azi la radio pe T. A. Enăchescu? Câți l-ar mai urmări la tv pe profesorul Pruteanu cu  ”Doar o vorbă să-ți mai spun”? De ce nu are televiziunea națională o astfel de emisiune, indiferent de gradul ei de urmărire, indiferent dacă face bani sau nu?
O să trec la un alt domeniu, cel al cărților pentru copii, unde piața este dominată de traduceri. Și de cele mai multe ori unele complet neinspirate. Este tot o chestiune financiară, editurile preferând să meargă la sigur, cu titluri verificate „afară” în loc să riște cu autori români. Dar un traducător bun (mai ales că în ziua de azi cărțile de copii sunt foarte imaginative, cu jocuri de cuvinte și cuvinte inventate, compuse) costă, și atunci apelăm la tot soiul de traduceri simpliste, nefericite, cu o limbă română săracă și prăfuită…Mai există aici și un efect al globalizării, un procedeu de marketing ce scade foarte mult costul per bucată, acela de a tipări un titlu în foarte multe limbi odată, în China. Practic zeci de mii de exemplare ale unui singur titlu, cu aceeași grafică, dar în multe limbi, pleacă spre toate colțurile lumii. Atunci desigur, traducerea e „de serviciu” și, de multe ori, dezastruoasă. Dar cartea arată bine și e ieftină! „O imagine face cât o mie de cuvinte” spune o vorbă a timpurilor noastre, când ne-am obișnuit cu toții să privim, nu să citim și aveam nevoie și de un slogan care să ne spună că facem asta nu fiindcă suntem proști…
Limba noastră-i o comoară.
O comoară se îngroapă spre păstrare și apărare,  și se dezgroapă spre folosință. Noi facem invers. O îngropăm spre uitare.  Nu vreau să fiu dramatică, dar cred că zilnic moare câte un cuvînt, câte o locuțiune, un regionalism, un arhaism.
În adâncuri îngropată.
Așa ar trebui să fie, în adâncul inimii noastre, să fie un cordon ombilical cu bunicii noștri, cu bunicii bunicilor. Să ne amintim odată cu cuvintele inflexiunile vocii pline de iubire ale lui Buni. Cuvintele toate sunt forme de iubire, și dacă nu ne racordăm urechea pe frecvența iubirii devin doar niște cocote care se vînd pe bani.
De ce să facem din limba noastră o cocotă doar fiindcă ne e lene să o iubim?
Sigur, poate trebuie să citim o carte, poate trebuie să vedem un spectacol de teatru, poate trebuie să mergem la un concert de muzică simfonică să ne obișnuim urechea cu frumosul. Ca să nu spun, la o Sf. Liturghie. Locul în care limba română își găsește dulceața maximă.
Un șirag de piatră rară.
Mai e un șirag de piatră rară sau e mai degrabă un șirag de lemn? Cînd vi s-a întămplat ultima dată să ascultați un om vorbind și să vă bucurați de bucuria cuvintelor lui…sau să ascultați textul unui reportaj și să îi admirați stilistica, sau să vă uitați la o emisiune și să vă impresioneze discursul vreunui prezentator, nu prin dulcegăria și aparatul de stors lacrimi, și implicit banii, ci prin exprimare elegantă….
Pe moșie revărsată.
Unde mai e moșia? Poate ne gândim că versurile de muzică ușoară suplinesc, poate că ele vor fi fiind mai poetice. Dau două exemple, ambele de la celebra Delia. „Cum te…eu, nu te nimeni” sau  „Da, mamă, sunt beată…”. Și astea nu sunt excepții, nu sunt exagerări, așa e aproape tot ce se difuzează în „playlist”, în ”heavy rotation” la radiourile ascultate zilnic de mii și mii de oameni.
Care e distanța de la ”Oameni, semănați cu iubire câmpia din voi” sau ”Ploua infernal și noi ne iubeam în luna lui marte” sau ” Cearcăn, cearcăn, piaptănă, ochii ei mă-ncearcănă!” sau ”Într-un cer violet, luna dacă aș găsi-o, piatră de argint, pe podea…”. Las lista deschisă, toți cei care au 40+ le știu prea bine. Să fie o evoluție sau o involuție?
Soluția pentru a ieși din acest marasm sunt doar profesorii de română. Dacă pentru „șapte ani de-acasă” putem arunca pisica moartă în curtea părinților, în ceea ce privește limba română, profesorii au o pondere mai mare decât a părinților. Sigur, e ideal când și familia oferă o bibliotecă pe trei pereți, un abonament la filarmonică și cel puțin un spectacol de teatru de calitate o dată pe lună. Dar cel care te poate face să devii total înamorat de limba română e profesorul. Dar trebuie să fie un profesor de română care să fie amnezic, să uite cu cât e plătit, să uite aroganța părinților de la ședințe, să uite că are în față 30 de elevi care, dacă însumează toate paginile pe care le-au citit, nu iese de-un roman – nu de „Război și pace”, ci nici măcar de un „Micul prinț” acolo.  Și această amnezie nu poate fi dată decât de iubire.
În spatele fiecărei reporterițe agramate, a fiecărui prezentator dezlânat, a fiecărui reportaj banal, este câte un profesor de română plictisit, conștient de banii puțini pe care-i ia, sc]rbit de „sistem”. Dar să nu uităm: nu e vorba despre niciun sistem, ci despre un om care poate influența în bine sau în rău treizeci de elevi pe oră. Câtă putere!
Sistemul ești tu, profesor de română: plictisit sau pasionat!
Televiziunile omoară limba din cauza banilor, a câștigului.
Profesorii fiindcă sunt prost plătiți.
Editurile vor să iasă cât mai bine – deci tot banii.
Teatrele apelează la comedii îndoielnice – tot pentru bani.
Dacă o ducem tot așa, la panegiric vom avea o cifră. Ultimul venit lunar.
Să nu fie așa!