Faptul că românilor li se interzicea până şi dreptul de a-şi construi biserici de piatră, măsură adoptată la Sinodul „preoţilor schismatici”, adică ortodocşi, de la Buda, din 1278, ca să nu mai vorbim şi de alte oprelişti, este suficient de grăitor privitor la condițiile în care neamul acesta românesc a fost silit să treacă prin istorie. Şi atunci, biserica de lemn, scundă şi retrasă din faţa somptuozităţii celorlalte, construită mai peste tot în Țara Secașelor în spiritul tradițiilor străvechi, în plan dreptunghiular, cu absidă decroșată, poligonală, rămăsese locul de mărturisire a credinţei şi apartenenţei de neam, de chemare la sânul ei a tuturor celor de o limbă, un crez şi o seminție. Până azi stau mărturie, venind din adânc de veac, biserica de lemn de la Tău (1784) – acum monument istoric naţional, păstrătoare a unei însemnate colecţii de icoane pe sticlă, cea de la Ohaba (1815, în ea slujindu-se până în 1927 când s-a sfinţit biserica cea nouă – după cum arată pergamentul aflat în Sfântul prestol din altar, depus acolo la anul sfinţirii de către preotul Andrei Cazan, de faţă cu episcopul Vasile Moga), biserica de lemn de la Ghirbom, pare-se între cele mai vechi din Ţara Secaşelor (1688), cu urme încă de pictură veche pe bolta sub formă de navă, bisericile de la Presaca (1728), Broşteni (1743), Cergăul Mare (1804), Păuca (1817), Roşia de Secaş (1753), Sângătin (1680), Apoldu de Jos (1771) adunând la sânul lor sute şi mii de creştini ortodocşi. Legenda spune că la vreme de primejdie românii îşi salvau înainte de toate biserica. Clădită din bârne, era degrabă demontată şi strămutată în desişul codrilor imenşi.

Încercăm în cele ce urmează să prezentăm câteva dintre acestea, stăruind cu precădere asupra vechimii fiecăreia, a specificului construcției și a elementelor de artă decorativă cu care ele au ajuns până la noi. Lor le vom adăuga mai apoi truda unor meșteri iconari ai locului, mai precis de la Ludoș, ceva mai aproape de noi, ca și o mărturie recentă, a zilelor noastre, despre slujirea și păstrarea mărturiilor de credință și suflet românesc în muzeul bisericesc de la Ohaba.

Biserica de lemn din Tău, Roșia de Secaș, Județul Alba

Biserica din lemn de la Tău, așezată pe Gruiul satului și declarată monument istoric, făcând parte din patrimoniul cultural naţional, potrivit tradiţiei, ar fi fost mutată aici, de la Spătac, după anul 1737.

Încăperile sunt tipic şi proporţional dimensionate: 4/7m. tinda, 11/7m nava, iar absida de formă hexagonală, are latura de 5 metri. Atât bolta navei cât şi tavanul drept al tindei sunt lipsite de elemente picturale, ca şi ancadramentul uşii altarului, şi el simplu, fără elemente de decor.

Sub înfăţişarea de astăzi, ea vine de la renovarea importantă din anul 1820, când nava a fost prelungită  spre vest cu cel puţin 3m, iar pereţii absidei au fost lărgiţi. Şantierul deschis a cuprins şi activitatea unui zugrav, consemnată astfel pe catapeteasmă : cu ajutorul Sfintei Troiţe s-au zugrăvit acest fruntariu prin purtarea de grije a acestor ctitori : Simion Băcilă, Ion Buzilă, Gheorghe Tămaşu, sătenii Ion Cotoară, Ion Muntean, iar banii au fost ai bisericii. S-au zugrăvit în zilele înălţatului împărat Franciscus, fiind vlădica Vasile Moga, protopop Vasile Fulea, paroh Achim Marcu, crâsnic Ioan Deacu… Sava. Zugravul Sava din Laz a intervenit atunci peste o pictură mai veche, presupusă a fi, având în vedere tehnica utilizată, a zugravului Ivan de la Răşinari, probabil de pe la anul 1753. Tot pe atunci se cumpără un Strastnic de Blaj de către Petru Muntean de la Tău, cu legământul… ca oricine ar fi preot, măcar şi feciorul, cartea să fie a sfintei biserici, după moartea feciorului… Un Antologhion de Râmnic, 1766, este dăruit de sălişteni ai satului Tău în anul 1775. Juraţii şi sătenii satului Tău cumpără bisericii Sf. Gheorghe, în 1786, un Ceaslov de Bucureşti, din 1777, cu 5 florinţi şi 2 măriaşi. Biserica mai deţine un Penticostar, Râmnic, 1767 şi o Cazanie din 1781. Pereții înscriu un plan dreptunghiular cu absida, care este decroșată, poligonală cu cinci laturi. Lungimea totală a construcției este de 16 m, înălțimea și lățimea fiind de 6 m. Bârnele pereților au o grosime de 10 cm și lățimea de 20 cm. Biserica adăpostește și șapte icoane pe lemn și un clopot inscripționat în anul 1834.

În anul 1921, din motive de rezistenţă, acoperişul a fost înlocuit cu ţiglă şi s-a separat clopotniţa, aşa cum fusese înainte de 1820. (Apud Dr. Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn, Monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei…, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1987).

Biserica de lemn din Ghirbom, Berghin, Județul Alba

Poartă hramul „Sf. Nicolae” și pare a fi una din cele mai vechi din Țara Secașelor, ridicată în anul 1688, aflând asta, ca și numele meșterului, Surcea Dumitru, din inscripția săpată în măiastra grindă, distrusă în parte, prin mărirea golului intrărilor.

Ca mai toate ctitoriile de acest fel și ea a fost realizată în spiritul tradițiilor străvechi, constructive și decorative: de proporții modeste, în plan dreptunghiular, cu absidă decroșată, poligonală cu cinci laturi. Forma originală a bisericii nu avea prispă și clopotniță, aceste elemente fiind adăugate fie în secolul al XIX-lea, fie în timpul reparațiilor din anul 1916. Se presupune că actualele arce transversale ale bolților le-au înlocuit pe cele originale, sculptate după obiceiul vremii în care fusese înălțat monumentul. Are o clopotniță îngustă, de secțiune pătrată, cu marginile interioare ale deschiderilor cu decor sculptat. În scopul cuprinderii sub același acoperiș a prispei, adăugată pe latura de sud, a fost modificată șarpanta, lărgindu-se, drept care se văd, din afară, bolțile semicilindrice, aceea a absidei fiind racordată pe est, prin trei fâșii curbe.

Arta sculptării lemnului se vădește în originalitatea brâului median al navei, realizat prin crestarea în frânghie a unei lățimi de grindă, ce a fost fixată apoi între bârnele de mijloc ale pereților. Deși meșterul pare a fi fost înclinat să înscrie rozetele cu petale sau spirale între arce cu profil în frânghie, opera sa cea mai importantă a fost sculptarea întregii lungimi de 4,90 m a grindei tâmplei. Această lucrare reprezintă și actul de datare al edificiului. Pereții lăcașului au fost zugrăviți prima dată spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Din analogia urmelor rămase din această podoabă, în limitele posibile, cu picturi si elemente pictate din zonă, se poate aprecia că aici a lucrat Nicolae zugravul, în anii în care realiza și tâmpla de la Hăpria. Din păcate pictura este aproape în întregime distrusă. Are pridvor (8,45/1,10 m), tindă (8,45/5,22 m), naos (2,12/4,14 m) şi absidă trapezoidală (B= 4,14 m, b= 1,95 m, l = 1,70 m). Întreaga construcţie este simplu lucrată, fără încărcătură de podoabă.

Biserica de lemn din Vingard, Șpring, Județul Alba

Cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”  aici a fost o biserică de lemn, care a fost distrusă de un incendiu în 11 mai 2009. Ea data aproximativ din secolul al XVIII-lea cu adăugiri din 1820 și pictură murală din 1828.  Biserica a fost edificată în secolul al XVIII-lea, iar înfățișarea finală se datora unei intervenții de extindere, realizată în 1820. Acest lucru a fost reținut și de tradiția locală, care susține aducerea unei biserici de la Săsciori, Alba. Acest lăcaș de cult a beneficiat de mai multe etape de reparații, ultima acțiune importantă având loc în 1946, când pereții au fost tencuiți interior și exterior. Pictura a fost realizată, cel mai probabil, de meșterul zugrav Sava de la Laz. Remarcabile sunt ușile împărătești, salvate în colecțiile Arhiepiscopiei Alba Iuliei, cu uscior în frânghie și flori decupate, ce sunt zugrăvite cu Evangheliști.

Biserica de lemn de la Berghin, județul Alba

Purtând  hramul ”Sf.Petru”, biserica se afla până nu demult lângă dispensarul din localitate. În urmă cu câțiva ani a fost dărâmată  din biserica de lemn, care data din 1707, nemairămânând  nimic.

Avându-și originea în Gârbova, biserica fusese adusă la 1900 în Berghin, cumpărată fiind pentru suma de 360 de coroane spre a fi folosită de comunitatea greco-catolică, ea având și o „soră” ortodoxă, tot din lemn, care a fost demolată spre anul 1960.

Fu construită din lemn de brad și tălpi din stejar și avea plan dreptunghiular, cu absida decroșată cu cinci laturi și boltă semicilindrică peste naos. Intrarea în biserică se făcea prin latura de vest, vechea intrare de pe latura de sud, acoperită după strămutare, fusese împodobită cu un ancadrament sculptat. Naosul era despărțit de pronaos printr-un perete cu fante susținute de pilaștri sculptați.

Biserica de lemn din Apoldu de Jos, județul Sibiu

Datează din anul 1771. Are hramul „Sfântul Ioan Evanghelistul” și se află pe noua listă a monumentelor istorice.

Biserica de lemn din Apoldu de Jos a fost construită din lemn, în anul 1770. O legendă locală spune că întregul edificiu ar data de pe vremea lui Mihai Viteazul și că ar fi fost construit inițial în Ocna Sibiului. După aproape două secole, într-o noapte, acesta ar fi fost adus în sat de credincioși, cu carele trase de boi, pe un drum lăturalnic.

Documente scrise despre istoricul acestui lăcaș nu se prea cunosc, dar o inscripție în chirilică, așezată pe peretele ce desparte naosul de pronaos, atestă biserica în secolul al XVIII-lea. „Zugrăvitu-s-au această biserică în zilele Înălțatului Împărat Iosif al II-lea, fiind arhiereu neunit Sofronie Chirolovici și s-a zugrăvit de Simion Zugravul din Craiova, cu cheltuiala și purtarea de grijă a ctitorilor I. Blatea, Ioan Lazăr, Iosif Blatea, Ioan Cândea și Moise Blatea”.

Biserica este ridicată din bârne peste o fundație de piatră de aproape un metru înălțime. Turnul-clopotniță este așezat în partea de nord-vest a bisericii și este construit din lemn de brad, așezat orizontal. O particularitate a turnului-clopotniță este poala dublă a acoperișului, așezată sub balconul în care se găsesc clopotele, pentru a permite scurgerea apei pluviale și a proteja partea inferioară a clopotniței. Acoperișul are o învelitoare din șiță de brad.

Chiar dacă în parte distrus, biserica păstrează încă, probabil cel mai frumos ansamblu de pictură dintre toate bisericile de lemn din județul Sibiu. În scene precum Judecata lui Iisus, Cina cea de taină sau Nașterea Pruncului Iisus, zugravul și-a așezat măiestria, dovedind simț al proporțiilor și talent de miniaturist.

Dintre chipurile de sfinți, atrage atenția cel al Sfântului Cristofor, cu cap de țap. Așa îl consemnează tradiția satului, ca sfântul cu cap de țap. În iconografia ortodoxă și catolică mai sunt consemnate reprezentări ale sfântului cu cap de câine sau de oaie. Toate aceste reprezentări animaliere își au rădăcinile în legendele sfinților. Există două variante. În prima dintre ele se spune că însuși Cristofor i s-ar fi rugat lui Dumnezeu să îi ia frumusețea spre a nu sminti pe nimeni, iar în a doua se povestește că Cristofor ar fi făcut parte dintr-un trib al chinocefalilor (oameni cu cap de câine, menționați din timpuri vechi), că s-a convertit la creștinism și a fost ucis ca martir al lui Hristos.

Biserica de lemn din Broșteni,  Păuca, Sibiu

Fusese construită în anul 1743 și are hramul „Buna-Vestire„, potrivit Șematismelor bisericii greco-catolice. Aceleași surse amintesc de faptul că parohia este una veche, atributul acesta fiind susținut de inscripțiile din biserică, inscripțiile de pe crucile din cimitir (patru dintre ele, datând din sec. XVIII, fiind duse la Sibiu) dar și din însemnările păstrate pe cărțile de cult folosite în biserică. Conform acelorași surse, biserica a fost construită în 1743 pe cheltuiala următorilor: „Stoia, Man, Ioan, Man, Vasile, Sora, Maria, Maria, Ana care toți sunt zugrăviți deasupra intrării în biserică, și care toți sunt membrii ai familiei Neagoescilor.” Din păcate, de la începutul secolului XX, biserica a suferit modificări, pictura interioară fiind distrusă în urma tencuirii pereților.

Din punct de vedere constructiv, biserica se încadrează în tipologia zonei: în plan dreptunghiular, completat în partea de răsărit cu o absidă poligonală cu cinci laturi, ușor decroșată. Spațiul interior este împărțit după regulile cultului în pronaos, naos și absida altarului și are dimensiuni mai sporite (L=16 m., l=6 m., î=8 m.). Este situată pe „Uliţa din Sus”, la ieşirea din sat, spre Păuca. Şi aceasta este lucrată simplu, fără ornamente.

Biserica are două intrări, una pe latura de sud iar cea de-a doua pe latura de vest. Amândouă deschiderile oferă acces spre pronaosul bisericii care are un tavan din scândură. Pronaosul este despărțit de naosul bisericii printr-un perete de lemn, ce are în jumătatea superioară decupate spații pentru a putea fi urmărită slujba de credincioșii aflați în pronaos. Trecerea dintre cele două încăperi se face printr-un spațiu care nu este central, ci este puțin deplasat spre stânga. Naosul este acoperit de o boltă semicilindrică. O grindă tirant leagă pereții naosului. Accesul spre absida altarului se face prin cele două uși diaconești sau prin ușile împărătești. În interiorul bisericii încă se păstrează vechile uși împărătești. Absida altarului este acoperită la rândul său cu o boltă semicilindrică terminată cu un sfert de sferă.

Acoperișul bisericii este unitar și este din țiglă. Dacă în partea de răsărit acoperișul urmează forma absidei altarului, în partea de vest acoperișul bisericii se termină drept, prelungind latura de vest a bisericii. Lângă biserică, spre sud-vest este amplasată o mică clopotniță.

Pentru tencuirea bisericii s-a utilizat stuful ca material de legătură. Această operațiune de acoperire a bârnelor a determinat deteriorarea picturii interioare. Cu toate acestea se pot observa, în absida altarului sau în naos, ca urmare a picării tencuielii urme ale vechii picturi.

Biserica de lemn din Sângătin, Apoldu de Jos, Sibiu

Nașterea Bisericii de lemn din Sângătin, purtând hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, e învăluită în mister, necunoscându-se cu certitudine nici anul, nici împrejurările edificării lăcașului. În tradiția satului se spune că biserica ar fi fost adusă în jurul anului 1680 pe Valea Spinelui, deci din(spre) localitatea Topârcea. Într-o altă versiune, consemnată de părintele Fara din Ludoș, în 1970, se spune că Biserica din Sângătin ar fi fost adusă, trasă pe tălpi ca de sanie de mai multe perechi de boi și bivoli, din satul Ludoș. Documentele nu vorbesc despre aceste începuturi, dar pomenesc biserica în secolele următoare. Astfel, în șematismele Arhidiecezei mitropolitane greco-catolice de Alba Iulia și Făgăraș se afirmă că încă din primii ani ai secolului al XVIII-lea, întreaga comunitate românească din Sângătin a fost trecută la uniație.

De 1756 sunt legate două momente importante din viața acestui lăcaș. Acest an este incizat în partea stângă a ușii de la intrarea în biserică, alături de o inscripție care consemnează 1756 ca fiind anul morții primului preot greco-catolic din Sângătin, popa Oprea. De asemenea, tot în 1756 este atestată documentar trecerea înapoi la ortodoxie a unui număr însemnat de locuitori ai satului Sângătin. Așa se face că în Vinerea Mare, ortodocșii și-au adus preotul în biserică, acțiune urmată de multe arestări. În 1760, într-o proclamație a împărătesei Maria-Theresia se poruncește ca bisericile ortodoxe să treacă înapoi la preoții uniți.

Pictura s-a conservat doar la nivelul bolții naosului și pe bolta absidei. În rest, scândura se arată golașă sau brăzdată de dâre negre, semn că apa prelinsă pe boltă a ras orice urmă de culoare. Puținele porțiuni de pictură aflată în stare bună dezvăluie ceea ce pare să fie cel mai vechi, dar și cel mai interesant ansamblu iconografic din bisericile de lemn din Sibiu.

Ușile împărătești sunt într-o stare neașteptat de bună. Datează de la 1769, iar autorul picturii este zugravul Pop Ivan din Rășinari, care și-a semnat și datat lucrarea. Tot aici este adăpostit unul dintre cele mai vechi clopote existente pe teritoriul județului. Este datat 1717 și care a scăpat de rechiziționarea ordonată în 1916 de statul austro-ungar, când multe clopote au fost luate din biserici și topite. Importantă este inscripția cu chirilice care atestă venerabila vârstă a clopotului: „an[ul] Dom[nu]lui 1717 – popa Toa[der] de la Sângătin – …gătin”. De asemenea, pe același clopot se găsesc urmele în relief ale unei icoane. Ce reprezenta aceasta este greu de spus, dar cercetătorii menționează printre posibilele reprezentări pe Fecioara Maria, flancată de Arhanghelii Mihail și Gavriil. Clopotnița lăcașului abia are 1,5 metri înălțime.

Biserica de lemn de la Presaca, Păuca, Sibiu

La Presaca dăinuie încă biserica de lemn ridicată la anul Domnului 1728, pe colina din partea de vest a satului, pe locul numit „Turn”. Cu o lungime de 13,5 m., înălţime de 4 m. şi lăţime de 5 m., ea este compartimentată în trei încăperi: tinda, naos şi absidă. Tinda are boltă, iar naosul tavan cu grinzi asemenea caselor ţărăneşti. Este de o mare simplitate, fără elemente picturale, decorative, urmărindu-se înainte de toate funcţionalitatea ei.

2.Iconarii din Ludoş

Nicolae Munteanu, zis zugravul, realizează la începutul veacului trecut o mulţime de lucrări artistice în domeniul picturii, remarcându-se iconostasul şi frescele rurale ale bisericii din Ludoş, terminată în 1824, de la Gusu din anul 1805, Apoldu de Jos, Topârcea, Tilişca, Ocna Sibiului, Rod.

Icoanele pictate pe lemn, pe seama bisericii din Ludoş, se află la Muzeul Mitropoliei din Sibiu, purtând următoarele inscripţii:

1. „Icoana lui Iisus, a plătit Oprea Chipar din Sălişte”,
2. „A Maicii Domnului, această sfântă icoană au plătit Dumitru Zidu cu muierea sa Ană, ca să fie pomană”.
3. „A Sf. Nicolae, 1824, Safta, Ioana, Mărie şi Ioan, să fie pomană”.

Octavian Smigelski (1866-1912) se remarcă şi este reţinut de istoriografia picturii româneşti prin portrete şi peisaje, dar mai ales prin picturile iconostasului şi ale cupolei Catedralei din Sibiu, fiind recunoscut prin acestea ca reformator al picturii noastre de gen. A fost membru al Astrei, la rându-i susţinut de aceasta prin achiziţionarea marii majorităţi a lucrărilor sale, aflate astăzi la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Frângându-şi cu durere condeiul, Iorga blestema destinul care a înţepenit „mâinile făcătoare de minuni ale marelui pictor…cinste pentru neamul în care s-a născut şi binecuvântare de frumuseţe pentru dânsul” (după Corneliu Dragoman Ludoşanul: „Octavian Smigelski. Restituiri şi Restanţe”, în „Tribuna”, Sibiu, 3 septembrie 1976, pag. 2)

Aurel Popa este autorul mai multor picturi bisericeşti, biserica din Ludoş deţinând o icoană a Sfântului Laurenţiu.

3. Un muzeu bisericesc la Ohaba

Situat în curtea bisericii, de-a stânga intrării în sfântul lăcaş, în culorile sale blând-mângâietoare, priveşte cuminte peste satul din vale, parcă zâmbindu-i şi ocrotindu-l.

Clădirea, cu parter şi nivel, are amenajate, ca săli expoziţionale, patru încăperi, două jos şi două sus. Camera dinspre drum este amenajată asemeni unei încăperi ţărăneşti tradiţionale: cu pat cu coloană, şase manechine cu costume ce marchează evoluţia portului din comună dinainte de 1900 şi până în zilele amenajării ei. Sunt aci bunici, părinţi şi nepoţi în portul vremii lor, o ladă de zestre şi multe alte obiecte dintr-o casă ţărănească. Se află, tot aci, fotografii vechi, între care şi una a lui Octavian Goga la Ohaba.Încăperea de vis-à-vis adăposeşte o bibliotecă, pe cât de mică, pe atât de cuprinzătoare şi de folos celui ce se întoarce cu faţa spre trecutul satului şi al parohiei. Sunt cărţi de factură religioasă şi laică, carte veche, cazanii şi biblii din secolele XVII-XVIII. Rânduite cu gust, după rigori ale biblioteconomiei, ea impresionează prin bogăţia materialului. O simplă parcurgere cu privirea obligă la o trăire lăuntrică de adâncă plecăciune în faţa celor ce au zăbovit cu trudă asupra lor.

La etaj, o încăpere este amenajată cu mobilier specific începutului de veac trecut, aşa cum erau amenajate cele ale notarului ori ale învăţătorului de pe atunci. E camera pe care o foloseşte la revenirea între ai săi, pentru odihnă, episcopul Ioan de Oradea, el fiind, de altfel, ctitorul şi patronul spiritual al muzeului. În faţă, în cea de pe urmă încăpere, este amenajat un paraclis, cu toate cele trebuincioase slujbelor bisericeşti, cu icoane pe sticlă şi alte podoabe de cult. Aici se săvârşeau, în taină, cununii şi slujbe în vremea interdicţiilor din vechiul regim.

Clădirea a fost ridicată în vremea când părintele Ioan funcţiona la Institutul Teologic din Sibiu şi nu mai lua salar de la parohie.

În camera ţărănească sunt şi portretele istoricului Silviu Dragomir şi mitropolitului Sebastian Rusan.

Modelul a fost luat de la Mănăstirea Cernica unde ÎPS Ioan stătuse în vremea cursurilor de doctorat.

Alături îi stă o mare cruce din fier forjat, înaltă de peste 3 m, slujind totodată şi drept monument pentru eroii neamului din cele două războaie mondiale („ridicată în 1977 la 100 de ani de la Independenţa ţării” – după cum spune inscripţia de la bază, prilej de a se justifica înălţarea ei în acele vremuri de oprelişti).

Bibliografie generală

Lăcașuri de cult din România

Șematismul venerabilului cler al Arhiepiscopiei Metropolitane Greco-Catolice Române de Alba Iulia și Făgăraș pe anul Domnului 1900.

Dr. Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn, Monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei…, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1987.

Ioan Popa, Țara Secașelor, Editura Astra, Blaj, 2006