Despre Liviu Mocan, cu bucurie în Hristos!

Artistul independent Liviu Mocan (n. 1955, Cara, județul Cluj), avînd fericitul statut de tată (șase copii) și bunic (patru nepoți deocamdată), specializat în sculptură[1], își exprimă metaforic crezul artistic „caut să lustruiesc oglinzi spre cer“. Palmaresul său bogat include lucrări de for  public printre care găsesc teme avînd atingeri cu sufletul meu: Rugăciunea – nuc, Biserica Oastea Domnului Cluj-Napoca, 1977, Avram Iancu – bronz, Liceul „Avram Iancu“, Cluj-Napoca și Sămînța, dedicată lui Petre Țuțea – lemn, fier, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, ambele din 2005, Scara lui Iacov (III) – lemn, Colegiul Internațional Apostolic, Kolding, Danemarca, 2013, Copacul vieții – oțel corten, Centrul Aletheea, Timișoara, 2015, Avram Iancu – bronz, Comuna Râșca, Cluj și Poarta vieții – stejar, Comuna Cojocna, Cluj, amîndouă din 2016, Cinste cărții – bronz și granit de Ilva, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și Mielul lui Dumnezeu – fier și zinc, Teatrul „Sică Alexandrescu“, Brașov, expuse în 2019, Arcul limbii române – oțel corten, Aleea Bibliotecii Județeane „Octavian Goga“, Cluj-Napoca, 2020, Decalog sau Mîinile lui Dumnezeu – fibră de sticlă, foiță aur, Sun Garden Resort, Cluj, 2021, Cuvîntul S-a făcut trup – oțel corten, Primăria Iași, 2023.

Deja în revista noastră a fost semnalată lucrarea de excepție din 2020 a cărei copie s-ar fi dorit ajunsă și pe meleagurile părții încă înstrăinate a Moldovei Sfîntului Voievod Ștefan cel Mare[2].

În Catalog biblioteci verticale Timișoara (primit în format pdf) mă fascinează fotografia lui Dan Toma pe care aș intiula-o Aparentă inaccesibilitate. Ea înfățișează un copil șezînd liniștit pe iarbă, cu brațele sprijinite pe genunchi și cu fața spre doi stîlpi paralelipipedici din lemn de peste doi metri și jumătate înălțînd fiecare spre cer cîte-o carte inițiatică (v. lucrarea Altar cărții cuvintelor, altar cărții naturii, stejar, 267x89x37 cm, 2010). Și micuțului și celui căruia i se adresează fotografia le pare imposibil să ajungă la dubla cunoaștere sugerată de cele două sculpturi; atît privitorul din fotografie cît și cel dinafara ei înțeleg însă că timpul va lucra în favoarea dobîndirii misterioaselor mesaje (în ceea     ce-l privește pe copil aș adăuga didactic: mulțumită Familiei și Școlii, dacă acestea vor conlucra fast, ziditor, scăldate în credința și voia lui Dumnezeu, clădind prin scris-citit-gîndit, zi de zi, săptămînă de săptămînă, an de an, cu răbdare și iubire, nevăzutele trepte suitoare spre Lumina din Înalt a devenirii întru ființă). Sugestivă mi se pare treimea copil-stîlpi, cu opozițiile viu-static, jos (iarbă)-sus (cer), cromatic intrînd în dialog tainic galben-brunul stejarului, verdele și albastrul. Viul vlăstar omenesc contemplativ-răbdător surprins ca într-o rugăciune și dispus revelației alături de verticalitatea aparent inaccesibilă a altarelor îmi induc nu neapărat ideea unui timp încremenit fotografic, ci a unei invitații generale la acumulări oricînd posibile menite inițierii în tainele cuvintelor și ale naturii.

Ca om de cultură format prin lectură, Liviu Mocan a avut o inițiativă excepțională intitulată Biblioteci verticale – îmi place să cred ca reacție la digitalizarea accelerată programată de așa-numitele elite globaliste visînd-aiurînd la controlarea-manipularea totală a omenirii – prin închinarea unui imn sculptural Cărții în incinta Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca (Noi, profesorii și studenții lăudăm cartea în orice moment, o ducem mai departe prin aprecierea noastră. Noi știm că operele de artă în formă de carte nu sînt eterne în timp, dar știm și că sînt o bucată de nemurire [3]– Ioan Aurel Pop). Similar     s-a procedat și la Biblioteca Județeană „George Coșbuc“ din Bistrița-Năsăud (Unele din[tre] cărțile lui Liviu se deschid către cer, altele se subțiază, precum Duhul, și se pierd către vîrf înspre ceea ce Cartea numește, inefabil, Lumina Lumii; cîteva sînt, pur și simplu, pecetluite… În definitiv, ce ne spune Liviu? Ne spune că nu noi deschidem Cartea, ci Mielul. Așa că zic, cu un mic, omenesc, adaos de la mine, ceea ce spune Cartea de Aur: Vino, citește și vezi! –  Ioan Pintea), sau la Muzeul de Artă din Palatul Culturii din Iași (Cînd am văzut „Bibliotecile verticale“ ale lui Liviu Mocan, mi-am amintit imediat de înmormîntare. Stîlpii încă prezenți în unele cimitire românești: obiecte enigmatice, sculptate în lemn, neapărat de înălțimea defunctului, uneori chiar cu detalii care ajută la identificarea genului acestuia. Prin urmare, la primul vernisaj – dornic să cunosc „obiectul de studiu“ – [am crezut că] aceste obiecte evocau probabil morții, chiar și morți celebri… dar, apoi, plimbîndu-mă printre aceste obiecte verticale, puțin mai înalte decît omul, făcute din cărți, am experimentat un sentiment difuz de familiaritate reconfortantă și neliniște. Impresia pașnică și translucidă era legată de ideea acumulărilor culturale, [iar] verticalitatea ca rezultat al lecturilor încorporate [aducea] și un elogiu tradiției. Dar disconfortul impresiei de neliniște era și mai profund, [întrucît] „Bibliotecile verticale“ sînt oameni vii, noi sîntem aceste biblioteci verticale, rezultate ale cărților (sau [ale] discursurilor, în general) care ne-au făcut și ne-au modelat, pe care le-am încorporat. Dar cărțile/discursurile pe care le-am asimilat sînt coloana noastră vertebrală, care în mod intim ne modelează: dîndu-ne verticalitatea dar, în același timp, înstrăinîndu-ne de „natura“ noastră. – Mircea Păduraru). În fine, în același catalog mai găsesc aprecierea unui englez: „Biblioteci verticale“ este o expoziție a renumitului artist român Liviu Mocan. Forma normală a unei biblioteci este de a afișa cărțile orizontal pe rafturi, rotind aranjamentul la 90 de grade, [însă Liviu] Mocan caută să exploreze conținutul sau „verticalitatea“ învățării și influența sa asupra creșterii și dezvoltării personale. La baza acestor „biblioteci verticale“ se pune accent pe fiecare carte în parte, dar, pe măsură ce coloana se ridică, individualitatea titlurilor și a autorilor își pierd identitatea și ceea ce reiese este influența lor transformatoare asupra individului pentru a adapta cuvintele lui Albert Einstein „cultura este ceea ce rămîne în tine cînd ai uitat tot ce ai citit“. Această expoziție oferă o ocazie de reflecție asupra propriului angajament cu literatura și [asupra] traiectoriei învățării. Mesajul acestor sculpturi este deosebit de potrivit pentru oricine [este] implicat în educație – studenți, profesori, academicieni, bibliotecari – în orașul Cambridge, unde lumea vine să învețe.  – Jonathan Tame, curator al expoziției, Marea Britanie).

Acumulările-cărți-trepte imaginate de artist sugerează împlinirea veritabilă prin lecturi. E binevenită sublinierea prin verticalitățile mereu suitoare a rolului cărților de căpătîi în epoca noastră răvășită de filme și de utilizări excesive ale telefoanelor mobile care ne îndepărtează dramatic de adevăratul rost al vieții: dobîndirea asemănării cu Creatorul.

Simbolismul cărții-treaptă a fost folosit și de Tudor Arghezi cu valoarea de testament:

Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decît un nume adunat pe-o carte,

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei pînă la tine,

Prin rîpi și gropi adînci,

Suite de bătrînii mei pe brînci

Și care, tînăr, să le urci te-așteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

 

Așeaz-o cu credință căpătîi,

Ea e hrisovul cel dintîi,

Al robilor cu saricile pline

De osemintele vărsate-n mine.[4]

Obsesia pentru urcuș ce răzbate din mai toate lucrările lui Liviu Mocan trimite la ideea de proces ascendent-răbdător, aidoma sevei hrănitoare din plante. Împletită cu elementul temporal, această idee-obsesie îmi apare tulburător materializată. Mă întreb ce-ar fi gîndit dinaintea sculpturilor acestora Mihai Eminescu, însetatul de absolut, pentru care vremea trecătoare era și ciclică, sau putea fi incorporată metaforic în hemistihul mă-ntunec ca efect dureros al coborîrii în negurile trecutului ori, dimpotrivă, luminos-revelatorie, prin aripile protagonistului genial care creșteau fulgerător năzuind atît la oprirea curgerii timpului, cît și la anularea spațiului – e starea definitorie pentru acel moment inițial din Crearea Universului: […] unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște, / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște.[5]

Cercetînd fragmentar evoluția artistică a sculptorului cu nume românesc venit din adîncuri istorice (el trimite la îndeletniciri astăzi pe cale să se piardă) mai aflu cu emoția celui care deja a încredințat publicării un articol despre expoziția de anul acesta a Elenei Murariu dedicată Sfinților Închisorilor că în 1999 artistului ardelean i s-a decernat la concursul pentru „Memorialul dedicat martirilor revoluției anticomuniste din decembrie 1989“ de către consiliul local din Cluj-Napoca Premiul I pentru Stîlpi împușcați. Enciclopedia virtuală mă informează: Monumentul Stîlpii împușcați din Cluj-Napoca este amplasat lîngă intersecția Pieței Unirii cu strada Napoca, vizavi de fostul hotel Continental, în fața Palatului Rhédey. În timpul revoluției din 1989, la Cluj-Napoca au murit 26 de oameni, dintre care 13 în Piața Unirii. Alte 57 de persoane au fost rănite, din care 28 în aceeași piață. Opera sculptorului Liviu Mocan Stîlpii împușcați amintește martiriul acestora. Realizat în anul 2003, monumentul este alcătuit din 7 piese cilindrice, de 2,5 – 3,5 m înălțime, fiecare din[tre] acestea purtînd urmele simbolice ale unor gloanțe. Lîngă cele 7 piese cilindrice sînt amplasate două plăci de bronz pe care au fost încrustate numele celor 13 victime.[6]

Fie ca amintirea lor să țină conștiința contemporanilor trează spre a nu mai fi posibile asemenea orori!

 

În fine, vreau să mă mai refer la vernisajul din 15 florar 2024 prin care s-a dovedit încă o dată generozitatea lui Liviu Mocan prin donația operei Muntele și inima lui Complexului Muzeal Arad – eveniment completat, cum sînt informat, cu un moment muzical susținut de David Mocan, fiul sculptorului.[7] Ioan Paul Colta precizează că sculptura a făcut parte anterior din expozițiile, cu caracter temporar, Scara lumii (Muzeul de artă Cluj-Napoca, 2015), Ochii cerului (Parcul Central, Cluj-Napoca, 2016), Albastru (expoziție personală în cadrul Bienalei Albastre Brașov, 2019), Inima învierii (Biserica neagră, Brașov, 2022) și Ploaie la Timișoara (Piața Victoriei, Timișoara, 2023).

O structură metalică masivă, însă central-dantelată (imaginînd  inima muntelui poziționată vertical și pulsînd lumină), sugerînd niște curgeri de izvoare –  îmi place să cred că în sus, contrazicînd gravitația! – trimite la o altfel de apă, deosebită de cea scoasă de Fotini din Fîntîna lui Iacov; e Apa Vie – Cuvîntul lui Iisus Hristos, după consumarea (de fapt urmarea) Căreia nimeni nu mai suferă vreodată de sete (i.e. de ignoranță).

Ca dascăl albit de trimestre, semestre, module, săptămîni de „școală altfel“, „opționale“ (introduse pe seama reducerii timpului de studiu afectat însușirii unor materii de bază precum Limba română și Istoria!) și iremediabil dezamăgit de multe bazaconii zglobiu „implementate“ după dicteul occidental de continuă reformare fără reforme (căci deja învățămîntul românesc dovedise „analiștilor“ și „experților“ de aiurea grozav de sîcîitoare performanțe și trebuiau de urgență luate noi și noi măsuri potrivite „alinierii“ / „modernizării“ /„globalizării“!), am privit cu explicabilă curiozitate grupul de circa zece fete și un băiat aduși la vernisaj.  Niciunul butonînd („oh, cît mai durează, oare?!“), cu priviri pierdute („hai, mă lași?!“), una cu nădragii sfîșiați („c-așa-i cool!“)… Caut zadarnic pe fețele adolescente, în atitudinile imberbe și nu-mi mai găsesc frazele exprimînd emoția încercate cînd am privit fotografia din Catalog biblioteci verticale Timișoara pe care am comentat-o la începutul acestui articol… Cu optimismul pedagogic care m-a însoțit toată viața, trag nădejde că-n subconștientul a măcar trei-patru dintre acești tineri să rodească, peste ani, cîte o sămînță-două din contextul cultural de excepție creat de sculptor și de organizatori la muzeul arădean în inima acestui florar 2024…

Chipul blînd-zîmbitor al sculptorului năzuind prin verticalitate să pipăie cerul plin de Sfinți îmi compensează strîngerea de inimă cu care am compus pasajul anterior: priviți-l atent pe Liviu Mocan, stimați cititori, și vă bucurați alături de mine!

 

 Închei redînd încă un fragment din aprecierile aceluiași curator Ioan Paul Colta: Liviu Mocan face parte dintr-o pleiadă, selectă, de artiști români contemporani creștini, precum Sorin Dumitrescu, Silviu Oravitzan sau regretații Marin Gherasim și Onisim Colta. În această serie, creația lui Liviu Mocan este plasată sub semnul rugăciunii. Sculptura sa, din ultimii ani, este una monumentală, de mare forță, în metal, și totuși cu o structură care sugerează delicatețe, chiar fragilitate. Formele sînt dispuse, cel mai adesea, pe verticală, privesc spre cer. Ele par a căuta atingerea divinității și/sau stau mărturie inspirației divine. Personajul principal este LUMINA. O revărsare diafană, care transcende, transformă, transpare, perforează forma (Andreea Foanene). Artistul este preocupat de sacralizarea artei (fenomen opus desacralizării ei, specific postmodernismului), lucrările sale suprapuse de un mesaj dens – în contrast poate cu formele lor simple –, fiind o pledoarie pentru acest crez.

Fie ca Dumnezeu să te răsplătească pentru felul pilduitor cum ți-ai cheltuit talanții, Liviu Mocan!

București, 10 cireșar 2024

[1] A absolvit în 1975 Liceul de Artă „Romul Ladea“ din Cluj-Napoca și-n 1991 Academia de arte vizuale „Ion Andreescu“ din același oraș, apoi s-a perfecționat în 1991-1992 ca artist rezident în America, la Anderson University (IN) și la Mississippi College (MS), făcînd fructuoase călătorii de studiu în Germania, Grecia, Norvegia, Ungaria, Elveția, Italia, Federația Rusă, Noua Zeelandă, China, Australia, Egipt, India, Tanzania.

[2] https://limbaromana.org/revista/poarta-vietii-mosirea-unui-ansamblu-artistic/

https://limbaromana.org/revista/macar-sa-visam-la-un-loc-pentru-arcul-limbii-romane-in-orasul-cernauti/

[3] Tuturor citatelor din articolul de față le-am îndreptat tacit ortografia și punctuația, iar intervențiile necesare semantic și stilistic le-am introdus între paranteze drepte.

[4] V. Tudor Arghezi, Testament, în vol. Cuvinte potrivite, 1927.

[5] V. Mihai Eminescu, Luceafărul, strofa 69, 1883.

[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Monumentul_St%C3%A2lpii_%C3%8Empu%C8%99ca%C8%9Bi

[7] Complexul Muzeal Arad orntdopeSs:9im54i584a c00m21910at2c6i35t 1 i39ui4706m7lhma5m