Cântecul zorilor
Multă vreme cântecele rituale se confundau cu bocetele. Folcloristul G. Brăiloiu a fost primul care a făcut distincţia între acestea, subliniind faptul că primele sunt producţii folclorice interpretate în grup „la anume vreme, după anume legi, de către femei care nu sunt rude ale mortului”.
Cele mai semnificative producții folclorice sunt cele legate de brad (pomul vieţii) și al zorilor (surori ale soarelui). Ele reflectă relaţia om-natură dar şi dialoguri cu cel decedat. Religia creştină nu a reuşit să elimine din obiceiurile strămoşeşti foarte multe obiceiuri şi tradiţii, din contră la foarte multe dintre ele a fost obligată să le preia ca atare, cu uşoare cosmetizări.
Cântecele rituale sunt foarte vechi, multe din ele precreştine; deşi pot avea variante, nu se schimbă și mai ales nu se înlocuiesc. Cântecele de înmormântare, a căror teme într-o atmosferă de durere, descriu viaţa şi soarta omului într-o largă perspectivă metafizică, sunt de două feluri, cântece rituale propriu zise (cântecul zorilor, cântecul bradului) și bocete (plâns cântat cu un caracter individualizat).
Sensul comun al cuvântului zori este cel de răsărit, în cântecul Zorilor cuvântul are un sens mai vechi: a zorii cuiva însemnă a-i ura ceva. Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul predicat de religiile creştine, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti fiind luat de un peisaj edenic.
În concepţia populară zorile au fost reprezentate ca surorile soarelui, (Zorilor surorilor) orice invocare a acestora adresându-se indirect astrului suprem. Originile mitului soarelui pătrund în negura vremurilor, ducându-se până la geţi. Spre deosebire de traci, geto-dacii popor de agricultori considerau că sufletele lor merg direct la zeul cerului, nu sub pământ.
George Coşbuc a avut revelaţia unor datini străvechi şi are dreptate să afirme că obiceiul (cântecul Zorilor) după toate probabilităţile este o rămăşiţă dintr-un cult vechi al naturii şi e aproape în întregimea amănuntelor lui păgân: ,,Un cântec frumos cântat de voci frumoase în revărsatul zorilor, de pe o colină, cu un ritm jalnic, şi care îţi aminteşte în vorbe neânţeles, ca ale oracolelor, despre dispariţia unui dintre semenii şi iubiţii tăi, un astfel de cântec este poezia cea veşnică a durerii„[1].
,,Ori de ce origine ar fi acest cântec şi oricare i-ar fi fost însemnătatea primitivă el, în literatura noastră populară, stă unic, un specimen curios ca fond şi formă. Iar ca obicei tot aşa. Şi nu cred că mai încape discuţie, că e unul dintre puţinele obiceiuri cu adevărat poetice, care, fie şi numai pentru frumuseţea lui, merită să străbată veacurile şi să trăiască de-a pururi între noi.”[2]
Zorile, personajele feminine, sunt reprezentări mitice primordiale, considerate întruchipări astrale (razele soarelui care răsare). Despre cântecul Zorile care acoperă partea nord-vestică a Banatului scrie Radu Florea în Folclor literar bănăţean”[3] (p. 176-184).
Spre deosebire de bocete, definite ca o revărsare melodică a părerii de rău, cântecul Zorilor este un cântec ritual, mai bine zis ceremonial cântat de femei, care nu pot fi rude apropiate ale mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care ursesc destinul noului născut la venirea lui în lume. În toate variantele femeile se adresează Zorilor ca unor surori care le înţeleg cerinţele. Cântecul este interpretat de un grup de femei ce vin nechemate în zorii zilei. De cele mai multe ori ele nu sunt răsplătite pentru acest serviciu, li se oferă simbolic câteva daruri: un șervet, o batistă, un colac, câțiva lei. Gheorghe Lifa vorbeşte despre trei femei care trec în camera cu mortul, unde strigă Zorile cu faţa către răsărit. Se strigau Zorile în ziua înmormântării, înainte de-a apărea zorile; femeile ziceau „Tatăl Nostru” în camera mortului, cu faţa către răsărit.
Cântecul Zorilor se remarcă atât din punct de vedere cronologic cât şi funcţional, încadrându-se în seria riturilor de despărţire a defunctului de comunitate. Conţinutul tematic al cântecului este precreştin, fiind o invocare adresată zorilor, probabil o reminiscenţă a străvechii invocaţii către soare ca acesta să-şi întârzie venirea „Nu grăbiţi da zorili, Pân pă Ion l-om schilii,” şi va fi pregătit cu toate cele necesare pentru lumea spre care călătoreşte. Prin cântec se invocă în chip de ultimă speranță, întreruperea marii călătorii și întoarcerea defunctului în lumea celor vii, cu toate că marea trecere nu poate fi oprită. Acest lucru îl putem remarca și în varianta culeasă de la Gurgu Maria din localitatea Ilova, nr. 13, Caraș -Severin.
Zorilor surorilor
Nu grăbiţi d-ă zorii
Pân pe Ion l-om schilii
Soare, soare, galben soare
Nu grăbi d-a răsării
Până toate le-om schilii
Se stabileşte în acest fel un dialog cu cosmosul, reprezentat prin zorile personificate, cărora li se cere aici, oprirea timpului până ce se vor găti cele necesare pentru călătoria mortului. Femeile cântăreţe strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt. Mortul este însoţit prin cântecul bocitoarelor pas cu pas pe drumul fară întoarcere.
Haida, haida Ioane hai
Haida la mescioare-ntinse
La făclii de ceară aprinse
Şi la cuptoare de pâne
Şi la păhărele pline
Haida, haida Ioane hai
Şi bine sama să ai
Pă ce cale să dai
Să nu dai pe a apelor
Ca apele-s mergătoare
Şi napoi neîntorcătoare
Să apuce pe mâna dreapta
Că mi calea mai curată
Cu mătura îi măturată
Și cu flori îi semănată
Si cu pomi tot înfloriți
Si prin pomi îs păsărele
Nu mi-s Domne păsărele
Ci mi-s Doamne suflețele
Care se cântă cu jăle
Să dai pe a lui galben soare
Că soarele-i mergător
Şi napoi neîntorcător
După despărţirea de familie şi de cei dragi exista speranța că sufletul mortului ajunge la jumătatea drumului la o masă împărătească.
Şi la jumătace cale
Este-o lină de fântână
Cu scamne de hodină
Şi este o masă dă piatră
Cu măsaiu dă mătase
După despărţirea de cei dragi, mortul ajunge la o „masă de mătasă” sub un măr, iar: La masă c’in’e-mi săd’ea? /
Şedea Domnul Hristos „:
Şi judecă sufleţele/
Că se duc cu multă jele). Urmează descrierea binefacerilor şi desfătărilor de aici:
Și –s pomii tot înfloriţi,
Și în pomi îs păsărele,
În încheiere este descrirea părerii de rău a sufletului care nu se hotărăște să părăsească această lume.
Că el doamne mult se-ntoarce
Prin casă, pe după masă
Ii pare rău lumea c-o lasă
Ca albina la stupină
Ca miala pe lângă stână
Zorilor surorilor
La final găsim o strofă prin care se reproșează Zorilor graba de a lua sufletul.
De ce n-aţi zorit
Ş-astă dimineaţă
Ca ieri dimineaţă?
Noi am fi zorit
Num-am zăbovit
Pân-am despărţit
Tată de copii
Că atunci el o întoarce
Când or face juguri muguri
Și tânjala lăstar verde
Atunci copiii or crede
Că pe lume îl mai vede[4]
Zoritoarele sunt o intermediere între comunitate şi o zeitate ocultă, paralelă unui Dumnezeu creştin. Prin invocarea „zorilor, surorilor” se stabileşte un raport ritual între zoritoare şi zori. Sufletul călător marchează trecerea de la lumea albă la lumea neagră, acolo unde nu e dor, durere nici milă. Cântecele de zori sunt dialoguri purtate cu mortul şi cu reprezentări din lumea în care păşeşte. Zorile de dimineaţă, când timpul este curăţit de forţele răului, zeiţe ale destinului, erau invocate să dea răgaz dalbului pribeag, să-şi ia rămas bun de la comunitate şi să i se pregătească merindele pentru drumul fără întoarcere.
Cântecul Zorilor are o linie melodică unică în folclorul muzical românesc, fiind de o mare arhaicitate. C. Brăiloiu, afirmă că nu este un simplu bocet, ci un străvechi cântec funerar. Ritualul în care sunt performate cântecele funerare de Zori are la bază o viziune mitică ce tratează moartea ca o călătorie şi postexistenţa ca un alt mod de a fi.
Cântecul Zorilor are aşadar rolul unui text escatologic, de ghid de călătorie spre lumea cealaltă, aşa cum erau papirusurile egiptene aşezate în mâna faraonilor sau tăbliţele orfice precreştine din lumea greco-romană. De altfel, studii de specialitate consideră că rădăcinile acestui cântec străvechi ar fi cultele orfice de origine egipteană, răspândite la un moment dat în toată lumea romană, inclusiv în Dacia. Vechimea textelor de Zori este susţinută şi de modelul eschatologic pe care îl propun, anterior Raiului şi iadului creştin: este vorba de motivul celor două căi, „de-a dreapta” şi „de-a stânga”, ce duc spre lumea cealaltă, imaginată simplu fie ca un câmp cu flori „cu mese-ntinse şi făclii aprinse”, fie ca un câmp cu spini.
BUTURĂ, Valer 1992 Cultura spirituală românească, Ed. Minerva, Bucureşti
DURKEIM, Emile 2002 Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi
GHINOIU, Ion 1999 Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi,Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti
GOIA, Ioan Augustin 1982 Zona etnografică Meseş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti
ILUŢ, Petru 1997 Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi
KLIGMAN,Gail 1998 Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania,Ed. Polirom, Iaşi
NICOARĂ, Toader 1997 Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
POP, Dumitru 2004 Crepusculul unor valori şi forme ale vechii noastre culturi şi civilizaţii, Ed. Studia, Cluj-Napoca
POP, Mihai 2008 Jocurile de proveghi în Valea Gurghiului. Monografie Etnologică, EFES, Cluj-Napoca
RĂDULESCU, Adina 2008 Rituri de protecţie în obiceiurile funerare româneşti, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti
Romulus Vulcănescu. 1987 Mitologie română. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, 712 p
SUIOGAN, Delia 2006 Simbolica riturilor de trecere,Ed. Paideia, Bucureşti
TERZEA-OFRIM, Lucia 2002 Ce mi-e drag nu mi-e urât. O antropologie a emoţiei,Ed. Paideia, Bucureşti
[1] I.C.Chitin, 1971, p.190.
[2] Ibidem, 1971,p.191.
3 Florea, p.176-184
[4] Gurgu Maria, 80, ani loc.Ilova , jud.Caraș-Severin