Căucul – mărturie a ocupațiilor arhaice

„Voi, zânelor, voi măiestrelor, irodeselor,

Ajutați-mă să-l dobor, fără să-l omor,

Să-l cioplesc, fără să-l silesc

Că și eu ajuta-vă-voi.”

Până la jumătatea secolului al XX-lea, în partea de nord a Transilvaniei, pădurile acopereau teritoriul în proporție de 75%. Prezența numeroasă a pădurilor în aceste ținuturi a dus la înfăptuirea unei strânse legături între codru și oamenii locului, care împlineau ritualuri străvechi în momentul în care doreau să doboare lemnul din pădure, respectând cu sfințenie credințele locului și invocând forțele supranaturale care apărau pădurile, numite de către săteni „zâne ale pădurii”. Aceste credințe, legate de momentul și modul prielnic al tăierii lemnului din pădure, sunt regăsite și astăzi, în sate, iar bătrânii îi îndeamnă pe cei mai tineri să le respecte cu sfințenie. Astfel, îndeplinind ritualurile locului, omul reușea să dea o nouă viață și o nouă utilitate lemnului doborât din pădure.

Lemnului i se acorda o deosebită atenție în momentul prelucrării, acesta fiind folosit  atât pentru construirea unui adăpost, a unei case, cât și pentru construirea anexelor gospodărești, instalațiilor tehnice, uneltelor și obiectelor necesare în interiorul locuinței. Însoțind omul pe toată durata vieții, lemnul asigura materia primă și pentru realizarea obiectelor necesare ocupațiilor tradiționale, în munca de zi cu zi, în agricultură, creșterea animalelor, dar și păstorit, ocupații de bază în zona de nord a Transilvaniei.

Arta prelucrării lemnului este regăsită în fiecare zonă bogată în păduri, măiestria țăranului putând fi observată în marea varietate de obiecte pe care acesta le-a creat de-a lungul timpului. Fie că vorbim de vase pentru depozitarea laptelui, bâte ciobănești, fluiere ori căuce, toate acestea erau realizate din lemnul pădurilor. Căucele au prins viața în mâinile celor care munceau pentru mult timp departe de casă, fiind plecați din vatra satului. Cele mai multe au fost făurite cu măiestrie de către ciobani, dar și de către pădurari și ciurdari.

Căucul, obiect de mici dimensiuni, era folosit pentru băutul apei. Cu ajutorul acestuia apa era scoasă din recipiente mari, văi, izvoare sau locuri în care se găsea apă „bună de băut”.

De cele mai multe ori, căucele erau realizate dintr-o singură bucată de lemn, dar specialiștii menționează două părți distincte: cupa, care ajută la păstrarea lichidului și mânerul, care ajută la mânuirea obiectului și la prinderea acestuia de curea sau la traistă.

În unele zone, căucele aveau dublă utilitate, reprezentând și o unitate de măsură folosită de către ciobani la stână: „Căucele să folosăsc la măsurarea teagului care să pune în vasăle cu lapte la stână. Dacă îi mai puțân lapte, să pune mai puțân teag, dacă îi mai mult lapte, să pune mai mult teag.” (Rus Viorica, Agrieș)

„La noi să zâce „teucă” șî să pune teagu în ie când pregătești laptele să să facă cașu’. Da amu nu mai ieste. Amu să pune în linguri, în linguroi… da demult iera de-aceie. Cu teuca lua apă să beie din văi în loc de pahar ori pune apă în cofă. (Veronica Buda, Suciu de Jos)

În satele din Nordul Transilvaniei căucele pot fi regăsite sub diverse denumiri: „lingură de băut apă, căuș, căpăcea, căpce, ulce, cupă etc.”.

Fiind zi de zi pe câmp, cu oile, ciobanii au făcut din aceste obiecte pe care le foloseau zilnic la stână, adevărate opere de artă. Creat prin scupltare, crestare, incizie sau exicizie, decorul este realizat cel mai des pe mânerul căucului. Prin fiecare crestătură ciobanul a spus de fapt o poveste… povestea unor trăiri emoționale desăvârșite. Fiecare crestătură a fost simbol al unui gând, a unei frământări sau e unei bucurii…

În patrimoniul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș regăsim căuce realizate din lemn de cireș, răchită, plop, alun, prun sau fag, majoritatea provenind din Țara Lăpușului și Țara Chioarului.

Mânerul căucelor afirmă priceperea și îndemânarea oamenilor, fiecare căuc având un decor unic. În decorul căucelor întâlnim motive geometrice, zoomorfe, antropomorfe, avimorfe și cosmogonice: linii drepte, linii oblice, unda apei, dintele de lup, lanțul, lupul, oaia, gâsca, soarele, toate acestea fiind puternic încărcate de semnificații și având, pe lângă funcția estetică și rol apotropaic.

Cel mai vechi căuc aflat în colecția muzeului datează din anul 1895 și este lucrat cu cuțitul prin excizie. Pe mânerul acestuia se poate observa atât anul „1895”, cât și două inițiale „B. I.”, inițiale care, cel mai probabil aparțin creatorului căucului. Un alt căuc deosebit din colecția muzeului este cel cu mânerul în forma unei mâini prinse de un lanț de care atârnă cupa.

Obiect de artă populară, fiecare căuc reușeste să impresioneze prin decorul unic pe care țăranii l-au creat cu multă iscusință și migală, rămânând peste veacuri dovezi incontestabile ale existenței păstoritului ca veche ocupație tradițională și ale modului prin care omul reușea să armonizeze funcționalitatea obiectelor cu dragostea lui pentru frumos.

Harul cu care făuritorii acestor obiecte de artă populară au fost înzestrați se reflectă astăzi în aceste creații cu adevărat impresionante, aflate în perfectă armonie cu utilitatea și destinația lor.

Bibliografie: Janeta Ciocan, „Căucul, obiect de artă populară”, în Revista „Litua – studii și cercetări”, 2014.

Informatori: Rus Viorica, Agrieș; Buda Veronica, Suciu de Jos