Cîteva observații etimologice

În volumul Restaurarea „sanctuarului“ limbii române. Lingvistică și istorie, Aurelia Bălan-Mihailovici propune, între altele, analizarea terminologiei referitoare la conceptul de proprietate în perioada medievală românească, întemeindu-se pe o bibliografie impresionantă.

Intrigat, ca filolog, de mentalitatea autorilor dicționarelor românești de a căuta etimoane în limbile vorbite de populațiile stabilite, de-a lungul veacurilor, în jurul spațiilor locuite de strămoșii românilor – mentalitate de alogeni complexați, aș numi-o metaforic, metodă sursieristică, în limbaj de specialitate –, am o salutat cu bucurie, la timpul cuvenit, apariția Dicționarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor indo-europene, al eminentului lingvist Mihai Vinereanu.

Cum Aurelia Bălan-Mihailovici pare a-și fi elaborat cartea înainte de apariția dicționarului etimologic menționat (cercetîndu-i indicele bibliografic, aflu că reeditarea din 1998 a scrierii lui Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării, e cea mai recentă lucrare consultată), mi-am propus în rîndurile de față compararea etimologiilor propuse de cercetătoare cu acelea din monumentala lucrare datorată lui Mihai Vinereanu. Este, aș preciza, un exercițiu în general benefic, în spiritul descoperirilor arheologice excepționale din ultimul deceniu, care conduc la concluzia – pentru mine deloc surprinzătoare! – continuității multimilenere a vieții umane pe actualul teritoriu locuit de români. Or, așa cum am dezvoltat într-un studiu publicat în 2005, Altcumva despre originea românilor, actualizat în 2014 și apărut într-o publicație bilingvă în format electronic, anume „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“, e de neconceput o dăinuire ce se măsoară în zeci de mii de ani a unei populații sedentare fără un idiom necesar comunicării!

* *

Braniște (1 pădure rară; 2 moșie domnească; 3 contribuție la strînsul fînului pe moșiile domnești din Moldova), termen medieval, are origine traco-illirică, provenind de la radicalul PIE *bher- – a tăia cu un obiect ascuțit, a reteza, care a dat radicalul IE *bern-, bren- – a curăța (terenul), a ara, căruia i s-a adaugat sufixul productiv în traco-illirică -iște, întîlnit des în română. (Cf. DELR, p. 153). Proveniența bulgară din DEX e fantezistă. În RSLRLI (pp. 97-100), cuvîntul se presupune format din elementul latin bran- + sufixul slav

-iște.

Săliște/seliște, siliște (așezare, vatra satului) provine de la radicalul PIE *sel- – spațiu de locuit. Identic, sălaș. Limbile slave au preluat cuvîntul românesc: vechea slavă, sîrbocroata și rusa selo – arătură, țarină; sat, așezare. (Cf. DELR, p. 731). În RSLRLI (pp. 94-97) săliște se consideră un derivat de la cuvîntul latin sal, salis – sare (?), căruia i s-a adăugat, inexplicabil, sufixul slav (!) -iște (care este, în realitate, traco-illiric). E ca și cum s-ar putut aștepta venirea slavilor pentru obținerea derivării cu pricina!

Obște/obștie/obiște/opște/opștie (colectivitate, comunitate; grup reprezentativ, adunare, sfat) nu vine din slavă obšti/obĭšti, cum apare în DEX, termenul fiind mult mai vechi, probabil IE (cf. albanezul opčinё – familie; gr. ὄμ(ου) + στέγη – „cu toții sub același acoperiș“, „împreună“, prin extensie „stăpînire comună“. Aceste sensuri s-au dezvoltat în lumea monahală (Cf. RSLRLI, pp. 87-88), de unde au fost preluate de laici. Obștea țărănească/sătească, în care se folosea curent sintagma de obște cu referire la proprietate, produse etc. a fost, foarte probabil, o formă specifică de posesie și folosință a terenurilor, populația geto-dacică fiind sedentară, după cum atestă descoperirile arheologice.

Valmă; de-a valma; vălmaș; devălmaș; devălmășie etc. (aglomerație, mulțime, adunare dezordonată, fără reguli) nu poate fi de origine slavă, așa cum cred autorii DEX (din ucr. valom, instrumentalul lui val), deoarece nu are răspîndire în limbile slave (cf. DELR, p. 880). Autoarea RSLRLI crede – și-i dăm dreptate – că termenul este tot atît de vechi precum moșie (cf. p. 85), deci autohton (cf. p. 86). E, așadar, probabilă originea PIE, cuvîntul avînd în română o familie numeroasă, din care rezistă și în prezent unele derivate: vălmășag, învălmășeală etc. De observat relația de sinonimie parțială de obște – de-a valma.

Baștină (origine, patrie; moștenire) nu este de origine slavă, cum subliniază Mihai Vinereanu, bazîndu-se pe observația lui Miklosich, care considera cuvîntul străin în limbile slave (cf. DELR, p. 118), deci împrumutat. De altfel, cum își duce raționamentul mai departe Mihai Vinereanu, termenul e cunoscut doar în limbile slave de sud și în același timp e prezent în albaneză sub forma bashtinё, fiind deci în română neapărat originar din fondul traco-illiric. Astfel, e eronată opinia Aureliei Bălan-Mihailovici: în ceea ce privește etimologia, istoricii cred că termenul este de origine slavă, idee pe deplin justificată deoarece în DA se propune un paleoslav, neatestat *bastina, „moșie părintească“ și se încearcă o explicație, din basta „tată“ (cf. RSLRLI, p. 101).

Uric/oric (document scris, mai ales în Moldova), cu sinonimele slavone zapis, ispisoc și ohabă (în Țara Românească) – origine incertă. Etimologia indicată în DEX, din maghiarul örök, „avere ereditară“, nu acoperă sensul cuvîntului românesc și este incorectă. Nici slavul urokŭ „sentință“, nu are cum fi etimon (fapt respins, pe bună dreptate, de Ciorănescu, așa cum subliniază Mihai Vinereanu). În RSLRLI se consideră mai apropiat semantic termenul grecesc όριoς, „hotar“, „proprietate“, existînd și un verb corespunzător sensului din română (cf. p 114), dar în DELR se arată că uric provine probabil din PIE *ōr-, *ǝr- „a vorbi, a chema, a striga“, căci, în vechime, uricul era destinat a fi citit unui public neștiutor de carte (cf. p. 873), desigur de uricar. Sensul e apropiat de sanscritul àryati „a lăuda, a preamări“, corespunzător în latină cu oro, -are, oratio.

Moșie (1.primul vlăstar dintr-un neam; 2.proprietate de pămînt, moștenire; 3.țară, patrie), provine de la moș, din radicalul PIE *me- „a măsura“ (cf. DELR p. 549). Originea traco-dacă (preromană – conform terminologiei autoarei RSLRLI) nu-i este contestată, din fericire, unde îi consacră cuvîntului opt pagini (cf. pp. 129-136). Reținem aici, pentru sensul1: de la forma moșnean s-a format verbul a moșneni, „a avea o calitate transmisă ereditar“, a moșteni (…) Forma moșnean a circulat paralel cu moștean, ca și moștenie cu moștenire: „Acesta (Iisus) este moșteanul, veniți să ucidem el și vrem ținea moșteniia lui“ (cf. Matei 21, 38, după Biblia, 1688) (…) În această viziune trebuie interpretată mult comentata sintagmă românească Moș Crăciun, aceasta cu atît mai mult cu cît în Vechiul Testament, în textele vechi românești, moșul și moașa, ca determinanți pe lîngă cele două nume, Adam și Eva, au înțelesul clar de întemeietori ai neamului omenesc. Moșul sau protopărintele Adam este exemplarul prim din Eden, „vlăstarul“, „mlădița“ din care se va dezvolta umanitatea (…), cel care a transmis descendenților săi modul autonomiei naturii ce nu poate fi depășit numai prin libertatea de voință a persoanelor (…) Buna înțelegere a acestui sens, vechi, dezleagă enigma asocierii celor două cuvinte în sintagma Moș Crăciun. Cel care Se naște este întemeietorul creștinătății așa cum Adam a fost întemeietorul umanității, cea care a moștenit opțiunea protopărintelui său (cf. RSLRLI pp.135-136). Pentru sensul 3, aceeași sursă precizează: prin extensie semantică și prin analogie cu baștină s-a trecut la sensul de „moșie dreaptă ereditară“, așa cum este atestat în documentele slavo-române [și] la sensul de „loc natal“, „patrie“, „țară“: „Spuindu-și ruda și moșiia de unde vini“, la Herodot, Istorii (1645) [traducere atribuită lui Nicolae Milescu, spătarul]. (…) Familia de cuvinte a termenului moș este prezentă și în limba maghiară (…) (idem). DEX face doar trimitere ambiguă la albanazul moshë „vîrstă“. NDULR nu mai copiază DEX-ul, ci precizează: cuv. autoht.

Jirebie/jurebie/jerebie/jirebghie (bucată îngustă de pămînt; sinonime delniță, sfoară) este foarte vechi în limbă, dar originea în DEX, pentru jirebie², e atribuită ucrainianului žerebij. Autorii acestui dicționar disociază inexplicabil pe jirebie¹ cu sensul de mănunchi de fire de tort și rol de unitate de măsură, pe care-l pune pe seama maghiarului zseréb, dar lingvisul Bakos Ferenc îl consideră, pe bună dreptate, de origine română, în A magyar szόkészlet román elemeinek története (Budapest, Akadémiai kiadό, 1982, p. 271). Sensul care ne interesează aici, în relație cu proprietatea, în RSLRLI e admis ca vechi în română, socotit avînd ca origine un termen latin care face parte din fondul românei comune (p. 121), anume herba, ae. Autoarea argumentează prin contextul trimițînd la industria casnică găsit la Dosoftei, în Psaltirea în versuri: Numărul firelor depinde de lărgimea pînzei care e de la 10 pînă la 30 de iarbe; o iarbă numără cîte 3 fire (cf. p. 120). De la latinescul herba, își duce mai departe raționamentul Aurelia Bălan-Mihailovici, derivă formele viarbă și vierbă, cu sensul de „fir“, „unitate“, sinonim cu sfoară. Consoanele h și v s-au confundat, apoi v a trecut la j: *hierbă, *hiarbă, *viargă, *viergă, *vierbie, *jierbie, jirebie. Dacă admintem acest raționament, trebuie observat că lat. herba provine din PIE *g᾽herdha, g᾽her(z)dha < PIE *g᾽herzd „a se uita la“, „a fi rigid, țeapăn“ (cf. DELR, p. 429). Originea slavă este imposibilă, potrivit observațiilor lingviștilor, căci termenul nu se află cu sensul de bucată de pămînt în limbile slave sudice, dar există la aromâni zireagl᾽ă/jireaglă și la meglenoromâni zireagă/jireagă.

Sfoară (1. fir lung și gros; 2. unitate de măsură) provine din PIE *sper- a îndoi, a răsuci. Sinonime delniță, jirebie. În traco-dacă p urmat de e sau i a trecut la f (cf. DELR, p. 758). RSLRLI nu discută etimologia termenului, DEX menționează: probabil din ngr. sfόra, iar NDULR mai descoperă alte două lexeme în vecini: Cf. sl. sŭvorŭ, „copcă, cataramă”, ucr. švora.

Delniță (parcelă mică de pămînt; măsură; ceea ce a fost măsurat și împărțit) a fost utilizat în cancelariile medievale ca sinonim pentru autohtonul jirebie. DEX îl atribuie ucr. dilnyca, iar NDULR consideră că provine din sl. délinica. RSLRLI îl consideră provenit din bulgarul deli „a împărți“, „a divide“ (cf. p. 122).

Funie (1. sfoară groasă; 2. instrument de măsură agrară) provine din lat. funis (cf. RSLRLI, p. 122). Etimologiile din DEX și NDULR sînt identice, dar DELR menționează: Originea lat. funis rămîne incertă (cf. Walde, I, 567). Din română provine bg. funija (p. 371).

Prăjină (1. lemn lung și subțire; 2. măsură de lungime de aproximativ 6 metri) evident nu provine din bulgarul prăžina – „mîncare prăjită“, cum credeau Cihac și Tiktin. DEX expediază problema prin Et. nec., în timp ce NDULR atribuie străvechiului cuvînt origine bulgară. Mai aproape de adevăr, în RSLRLI se menționează existența și-n limba macedonenilor a termenului, considerat provenind din fondul arhaic al vocabularului românesc (cf. p. 124). Abia DELR, la p. 666, indică PIE *perg- „bară“, „bîtă“, „pîrghie“, „tulpină“, cuvîntul aparținînd fondului pre-latin.

Falce/falcă (suprafața de teren cosit într-o zi, de circa 1,5 ha) are înrudire cu latinescul falx, falcis, 1. instrument cu formă curbată; 2. seceră, sabie încovoiată, dar sensul este diferit. Forma latină medievală falcata este argumentul din RSLRLI că agricultura la români datează din epoca romană (cf. p. 123). În DELR se arată că formele române și albaneze (fulkë „falcă“ și fulkior „maxilar“) au aceeași origine: PIE *bhļko-s „îndoit“, „încovoiat“. Lat. falcata, provenit din falcare, „a cosi“ nu putea da termenul românesc din Moldova, unde romanii nu au ajuns niciodată și este nefiresc să se fi păstrat tocmai aici un termen roman care s-a pierdut în toate celelalte graiuri și dialecte (cf. p. 346).

Curătură (teren arabil/cultivabil prin defrișare sau prin curățarea pămîntului părăginit; runc; laz) este considerat originar din latină în DEX și în RSLRLI, anume derivat de la vb., cura < lat. colo, -are, mai precis din forma lat. vulgară curare „a strecura“, „a filtra“ (cf. p. 125). Credem însă că e vorba despre o origine mult mai veche, anume din PIE *kur-, keur- „a curăța“ (cf. DELR, p. 293).

Secătură (loc defrișat, curătură; laz; runc) e pus în legătură cu vocabula seci în RSLRLI: mai veche și cunoscută în toate zonele locuite de români (…), un pluralia tantum pentru „loc secat, defrișat“, cu varinata săci, care la rîndul ei nu mai era simțită ca un plural, și apare în documente slavo-române cu o formă veche de plural seciuire, se propune o etimologie slavă. (…) Nu știm care a fost criteriul după care s-a indicat o etimologie cel puțin stranie – din v.sl. seačb (DLR) (cf. p. 126). DEX-ul nici nu inseră termenul, dar NDULR îl menționează ca derivat din lat. siccare, seccare. Originea arhaică a cuvîntului reiese clar din DELR: PIE *seik- „sec“, „uscat“ (cf. p. 753).

Runc (loc despădurit; curătură; secătură; laz) nu e abordat de autoarea RSLRLI. În DEX i se atribuie originea latină runcus, care nu este atestat. În DELR se menționează însă PIE *reuk- „a smulge“, „a arunca“, așadar termenul este pre-latin.

Laz (loc desțelenit, defrișat; curătură; runc) nu e abordat în RSLRLI, dar în DEX e considerat provenit din scr. și ucr. laz. Etimologia ar fi probabilă dacă n-ar exista albanezul lazinë „loc, teren unde se țin caii sau alte animale“. De asemenea, cuvîntul se află și în aromână, deci maghiara și sîrbo-croata l-au împrumutat din română. În DELR substantivul este considerat un derivat regresiv din forma verbală a lăzui. Provine din PIE *(s)leig- „a lovi“, „a tăia“ (cf. p. 479). În aceeași sursă se mai precizează: Trecerea PIE *g la z (sau j) este firească în traco-dacă atunci cînd velara g este urmată de o vocală anterioară (e, i).

Hat/hotar (1.fîșie de pămînt nearat sau cărare, brazdă, care desparte două ogoare; călușire; dorjincă, forgașă, hașpor, mejă, mejuină, mezuină, răzor; 2.bolovan, leasă de mărăcini sau alt semn de mărginire a două ogoare; 3.suprafață de pămînt arabil pe care o are cineva în proprietate) sînt sinonime, considerate în RSLRLI elemente de substrat, arhaice: Termenul hat în limba română poate fi considerat un element arhaic, de substrat, dacă îl corelăm cu adverbul hăt, o expresie a noțiunii corespunzătoare acestui punct limită, a distanței, în spațiul și timpul afectat unei acțiuni: „Am avut hăt, în vechime o vitează boierime“ (cf. V. Alecsandri, Teatru, vol. I, București, 1875, p 59) (p. 138). DEX îl expediază ca ucrainian, după hat, „zăgaz“, iar NDULR consideră termenii de origine turcă, din hatt, „firman“ și, respectiv, maghiară din határ. DELR arată că ambii termeni sînt de origine veche eurasiatică, mai exact cu echivalente în limbile afro-asiatice (hamito-semitice), forme care provin de la un rad. AA *hot- „gard, loc închis“ (Orel, 1188) din care provine AA *hotar „loc fortificat“ (Orel, 1190). (…) Rom. hotar nu are echivalente în limbile IE, cu excepția albanezei. Origine traco-illirică (p. 424).

Hotărnicia (instituție funciară străveche, vizînd punerea hotarelor de sat, de ocină sau baștă/baștine) presupunea, se arată în RSLRLI, fixarea hotarelor, numită sforire sau funire, adăugarea semnelor specifice prin stîlpire sau împietrire, folosindu-se pietre mari sau copaci. Hotarnicii domnești întocmeau mărturia hotarnică (Moldova) sau carte hotarnică (Țara Românească) spre a fi confirmată de domnitor. Derivat de la hotar, substantivul face parte din fondul traco-illiric, ca și verbul (a) hotărî, cu sensul arhaic „a pune hotar“, care a evoluat semantic la „a (se) decide/stabili/preciza/fixa“ etc.

Ocol (1 circuit, contur; 2 loc îngrădit pentru vite; 3 înconjur, întorsătură; 4 deviație, digresiune), lexem prezent în toată zona balcanică – după cum se precizează în RSLRLI – este, fără îndoială, un termen care are rădăcini în substrat, dar care a fost reținut și adaptat prin instituția bizantină, avînd nota comună de cerc, circuit (…). Sinonim al lui hotar și tîrg, cuvîntul nu a fost împrumutat ci întărit și adaptat, necesităților vorbitorilor, așa cum o demonstrează derivatele: ocoliș, (a) ocoli, ocolniță/ocolnică – „carte de hotărnicie“, ocolaș – „slujbașul care încasa dările“; „locuitor al ocolului“, ocolire, ocolit – „asediat“ etc. În DELR se indică originea PIE *kŭel, „ a (se) îndoi, a (se) roti, răsuci“, kŭelos, kŭolos „roată, pivot“. Are aceeași origine cu obor.

Olat (1 zonă agricolă care încercuiește cetatea; 2 provincie, ținut, regiune) ar avea, după unii cercetători, origine turcă eïalet „ținut, provincie“ (Cihac) sau cumană oleat (Tiktin, Cioranescu). În DEX și NDULR se menționează et. nec. În RSLRLI (cf. p 166) e citată și posibila origine dalmato-romanică a termenului, după opinia lui Petar Skok: volta/bolta din lat. arhaică volta/vulta, (v)olta „cerc“; ulta, olta, prin metateză olat (cf. Etimologjske rjecnik hrvatskogo ili srpskoga, 1971-1974). Nici DELR nu oferă o soluție diferită de a lui Cihac sau Tiktin, Cioranescu. Posibilă origine IE.

Țară (1 stat; 2 patrie; 3 cîmp; 4 popor, lumea țărănească), cuvînt indubitabil prelatin, pentru care DEX și NDULR indică etimonul lat. terra, are în DELR e indicată ca origine PIE *ters- „ a (se) usca“; în aromână cuvîntul înseamnă „țărînă“, ceea ce-i întărește ipoteza originii traco-dace. La fel pentru țărînă. Nici „țarină“ și „tărîm“ nu se pot explica prin latină. Din păcate, RSLRLI (cf. pp. 170-171) nu contestă etimologia latină, aducînd doar unele precizări semantice: „țărănimea“ (cf. Neculce: Au și rădicat domn pre Constantin Vodă slujitorii și boierii și țara); „armata de țărani“ (cf. Ureche: Semețindu-se Ștefan Vodă pentru vîlva ce-i mergea cu noroc la războaie, strîns-au țara); „om al locului“, „de baștină“ – în opoziție cu cel străin – (cf. Neculce: Cu boierii [Cantemir] trăia bine… pentru că era om de țară și-i știa pre toți, tot anume pre carele cum era); „stat, entitate politică“ (Ureche: Iară cînd au fost aproape de săvîrșenia sa, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boierii cei mari și alții toți cîți s-au prilejuit, arătîndu-le cum vor putea ținea țara, cum o au ținut el, ci socotind din toți mai puternic pe turc și mai înțălept au dat învățătură…).

Ținut (pămînt delimitat și hotărnicit, suprafață cultivată aflată în proprietatea cuiva; sat; unitate administrativă, județ), termen pe care DEX și NDULR îl derivă din lat. tenere, vine din PIE *ten-, tend- „a întinde, a trage“. RSLRLI remarcă sinonimia cuvîntului ținut cu ținere care avea și sensul specializat arhaic „a avea în stăpînire, a poseda pămînturi, avere“ (cf. p 174).

Țarină (cîmp lucrat, arătură, hodă) nu este de origine slavă, așa cum indică DEX scr. carina, și nici latină NDULR țară+-ină, ci PIE (v. țară). În RSLRLI autoarea precizează: Indicarea originii lui, din una sau din mai multe limbi slave, este mai mult decît hazardată, termenul nefiind altceva decît un derivat de la țară cu suf. -ină, un sufix foarte productiv în limba română. În cazul lui țărînă optăm pentru soluția lui Dan Botta, care nu indică un termen neatestat, lat. *terrina, ci o formă atestată, terrena, cu valoare de calificare, „de pămînt“, deci adjectivală, țărîna nefiind altceva decît „pulberea, nisipul de pămînt“, care aparține pămîntului (cf. p. 174).

Alte etimologii necuprinse în RSLRLI, dar semnificative în contextul proprietății asupra pămîntului sînt ogor, ogradă, gard, grădină, grădiște, cîmp, brazdă, toate din fondul traco-illiric, așa cum poate observa oricine consultă DELR – prețioasa, dar deocamdată unica, lucrare de referință de mare anvergură și erudiție datorată lui Mihai Vinereanu.

Fără să vrea, Aurelia Bălan-Mihailovici, a cărei gîndire logică o apreciem totuși, ne argumentează respingerea teoriei latinizării tocmai fiindcă, așa cum stăruie să arate undeva, comunicarea nu putea să fie înțeleasă decît în codul lingvistic ce aparținea majorității, adică al populației stabile, moștenitoare a proprietății obștești, ale cărei probleme se rezolvau. Dacă scribii cancelariei nu știau bine acest cod, îl utilizau prin convertirea termenilor instituționali românești (i.e. neaoși, traco-daci) în limba pe care o cunoșteau ei, dovada grăitoare în acest sens făcînd-o documentele, numite româno-slavone (p. 179). Sublinem că terminologia luată în discuție în acest demers a circulat intens și neîntrerupt la vorbitorii locuitori ai teritoriului care astăzi se numește România nu numai în fîșia cucerită de romani și temporar administrată de ei, ci peste tot.

Cartea cercetătoarei Aurelia Bălan-Mihailovici Restaurarea „sanctuarului“ limbii române. Lingvistică și istorie o considerăm meritorie, deși e limitată bibliografic, adică tributară cercetărilor din secolul al XX-lea. Incitîndu-ne la proprii cercetări, autoarea acestei ample lucrări merită din plin mulțumirile noastre, căci ridică în anul de grație 2016 o problemă de stringentă actualitate nu numai din perspectivă lingvistică și identitară, ci și politică, atrăgîndu-ne atenția asupra mentalității dezastruoase a actualilor legiuitori care tergiversează reglementarea patriotică a drepturilor de proprietate funciară în România, înadins favorizînd înstrăinarea MOȘIEI apărate odinioară de voievozi viteji precum Ștefan cel Mare și Sfînt ori Sfîntul Martir Constantin Brâncoveanu.

Abrevieri folosite în cuprinsul articolului:

DA = Dicționarul limbii române, București, editat de Academia Română, 1913-1940;

DEX = Dicționaul explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, 1975;

DELR = Mihai Vinereanu, Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor indo-europene, București, Editura ALCOR EDIMPEX S.L.R., 2008.

RSLRLI = Aurelia Bălan-Mihailovici, Restaurarea „sanctuarului“ limbii române. Lingvistică și istorie, București, Editura OSCAR PRINT, 2016.

PIE = protoindoeuropean

IE = indoeuropean

NDULR = Noul dicționar universal al limbii române, București, Editura Litera Internațional, 2007.