De ce latina poate proveni din proto-traco-dacă sau despre natura centum a limbii traco-dace

Există de mai multă vreme, dar în special din anii ’90 ai secolului trecut, o dispută între susținătorii originii latine și cei ai originii traco-dace a limbii române. Deși sânt un susținător convins al originii traco-dace a limbii române, nu consider că fac parte din niciunul din cele două grupuri, întrucât ambele greșesc într-un fel sau altul. Latiniștii greșesc în exagerarea contribuției limbii latine la formarea limbii române, iar daciștii greșesc prin faptul că nu cunosc lingvistică și fiecare bate câmpii în felul său. Pe mine m-a preocupat problema originii limbii române încă din anii studenției, preocupările mele materializându-se mult mai târziu, după cercetări îndelungate, în câteva lucrări între care și un Dicționar Etimologic al Limbii Române bazat pe cercetările de indo-europenistică; asta din momentul în care am realizat că raportarea la limba latină în explicarea originii limbii române este o perspectivă limitată, care lasă extrem de multe de întrebări fără răspuns. Pe scurt, limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. Faptul este interesant și merită discutat mai în detaliu, dar scopul acestui articol este altul: acela de a arăta că, în ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto-traco-dacă.

De la Nicolae Densușianu încoace s-a înrădăcinat ideea că latina își are originea în traco-dacă, mai corect spus în proto-traco-dacă. Cu toate acestea, sânt unii care susțin că așa ceva nu ar fi posibil datorită faptului că limba latină era o limbă centum, pe când limba traco-dacă era una satem. Raționamentul nu este corect întrucât limba traco-dacă nu este o limbă satem, cum se crede, ci una centum, ca și latina. În lucrările mele am demonstrat asta cu exemple luate din lexicul limbii române care nu au corespondent în latină. Ideea că traco-daca era o limbă satem apare încă din secolul al XIX-lea, datorită slabelor cunoștințe despre această limbă și a lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac.

Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția centum/satem în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști din secolul al XIX-lea au dedus din studiul limbilor indo-europene că acestea se pot împărți în două mari grupuri și anume: grupul centum, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european și grupul satem situat în partea de est a acestui areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste denumiri, reamintesc faptul că ele provin de la numeralul sută(100), în latină, o limbă centum și respectiv în avestică, o limbă satem, limba maternă a lui Zarathustra.

Din nefericire, în lingvistica românească nu există interes pentru acest subiect. Cred că nu s-a scris mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist membru al Academiei Române, nu ar ști să explice fenomenul, fenomen care este relativ simplu. Toată povestea pornește de la faptul că limba proto-indo-europeană avea trei consoane velare surde: *k, *kᵂ și *k‘ și șase velare sonore. Trei neaspirate: *g, *gᵂ, *g’ și trei aspirate: *gh, *gᵂh, *gh. Dintre  acestea ne interesează în mod special k‘, g‘, g’h, sunete care se pronunță ca chi din chingă și respectiv, ghi din ghindă, exemple luate la întâmplare, cu excepția lui *g’h care era aspirat, adică cu un suflu aspirat (un ușor h la sfârșit).  *K și *g sânt velarele simple, iar *kᵂ este o labio-velară ca în latinescul aqua, în timp ce gᵂ echivalenta sa sonoră. Aceste două velare au avut o evoluție foarte interesantă în traco-dacă. Detaliile sânt discutate în Argument-ul DELR.

Revenind, la apariția primelor două dialecte ale limbi indo-europene, sunetele *k‘ și *g‘ au devenit  africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți includ aici și albaneza, dar albaneza este mai degrabă centum, decât satem. Albaneza este puțin ambiguă din acest punct de vedere. Un studiu amănunțit al limbii albaneze în acest sens ar fi de un interes deosebit.

În dialectul proto-indo-european de vest *k‘ și *g‘ a trecut la *k, respectiv la *g.  Din grupul centum fac parte limbile italice (în care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și greaca.  Tot aici  trebuie inclusă și limba traco-daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă centum, întrucât toharii au plecat de undeva din arealul centum, probabil de undeva din centrul Europei, după ce prima diviziune centum/satem a avut loc. Unii includ și hitita la grupul centum – de fapt lucrurile sânt ceva mai complicate. Hittita face parte din grupul anatolian împreună cu lidiana, luwiana și alte limbi din zonă. Astăzi tot mai mulți lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a limbii proto-indo-europene, nu o fiică a acesteia, ipoteză la care ader și eu. Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi cita aici doar faptul că limba lidiană menține diferența dintre consoanele velare, diferență care se regăsește în proto-indo-europeană, așa cum le-am prezentat mai sus, fiind mai conservatoare în acest sens decât hittita, în timp ce în hitită a avut loc același proces ca în limbile  indo-europene centum, dar în mod cu totul independent.

Formele pentru câine în majoritatea limbilor  indo-europene provin din PIE *k’uon-, *k’un- ‘câine’ (IEW, 632). Iată cum stau lucrurile cu subst. câine care are corespondent în limba latină și de aceea este considerat de origine latină.  Cu toate acestea, el este atestat în numele de plantă kinoboula (sau kinoboila) întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub forma cinubula (sau dinupula), prin urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. Forme de acest gen există multe în limba română de azi, forme pe care le-am discutat în DELR la câine (cf. DELR, 200). După cum vedem, în prima parte kino- avem o velară (k) și nu  o siflantă cum apare în limbile satem: cf. arm.

šun ‘id’, v. prusac. sunis ‘id’, pers. med. sak,’id’, rus. sobaka ‘id’,  etc. iar albaneză avem qen pentru mascul, o formă centum, dar shakë pentru femelă, o formă satem. Un fenomen interesant, dar nu-l vom discuta aici. Desigur lingviștii spun că qen este de origine latină, pe când  shakë este moștenit. Cu toate acestea albaneza are   și alte cuvinte care prezintă caracteristici centum și care nu pot fi de origine latină. În plus, albaneza se găsește în arealul centum, nu în cel satem.

În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să probezi că sânt dacice atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru faptul că se consideră greșit că traco-daca era o limbă satem mult diferită de latină și nu avem nicio glosă dacică să demonstreze contrariul ca în cazul de mai sus. În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici centum și, prin urmare, sânt mărturie vie a naturii centum a limbii traco-dace.

Uneori sânt familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto-indo-european, toate având caracter centum.

Astfel este cazul PIE *k’es- ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-m ‘instrument de tăiat, cuțit’ (IEW, 586) din care provin rom. custură, cosor, coasă, precum și a cresta. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și lat. castrare (IEW, 586; de  Vaan, 97), fiind foarte apropiat ca sens și formă de rom. a cresta.  Ambele verbe derivă de la forma nominală, ca și custură, în timp coasă și cosor derivă de la rădăcina verbală. În toate dicționarele etimologice românești primele trei sânt considerate de origine slavă, iar cel de-al patrulea este considerat de origine latină, fiind un derivat al subst. creastă, ceea ce este absurd. Dacă există o legătură genetică între a cresta și crestă, atunci creastă derivă din a cresta, dar în niciun caz invers. Dar la noi lingvistica se face încă după ureche.

Se pune întrebarea legitimă: cum pot fi considerate aceste cuvinte ca fiind  de origine slavă, când ele prezintă caracteristici centum, iar limbile slave sânt limbi cât se poate de satem?

Prin urmare, din lipsa unor cunoștințe elementare de indo-europenistică astfel de aberații devin posibile și nu deranjează pe nimeni.

În plus, Julius Pokorny când discută acest radical se întreabă nedumerit de ce slav. kosa apare cu velară, nu cu siflantă cum ar fi trebuit să fie în limbile slave(k- statt s- durch Dissimil. gegen das folgende s ? ‘k în loc de s- prin disimilare cu s-ul următor ?’). Desigur că marele lingvist nu s-a gândit la un posibil împrumut în proto-slavă dintr-o altă limbă indo-europeanâ de tip centum, așa cum o facem noi.

Rom. crai (crăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v. slav. kral’ ‘rege’ la rândul său din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare – o ipoteză bizară după părerea mea, acceptată din lipsă de altceva mai bun.

În DELR, am arătat că rom. crai provine din PIE *k’rei- ‘a fi în față, a excela’ (IEW, 618). Există un echivalent foarte apropiat de sensul din româna de azi, în greaca homerică, fiind rar întâlnit, având valoare poetică, ca în expresia kreion Agamemnon ‘craiul (regele) Agamemnon’. Tot la Homer întâlnim doar o singură dată și forma de feminin kreiousa ‘regină, crăiasă’ (Iliada 22, 48: cf. Liddel, 993), cu referire la una din soțiile lui Priam, faptul reprezentând un argument puternic că forma pare să fie de origine troiană, tracică, formă care este, de asemenea, aproape identică cu forma românească de astăzi. Formele nu se întâlnesc în alte texte grecești, așa cum am spus, cu excepția formei doriene kreioisa (Theoc.; cf. Liddel, 993). Date fiind aceste informații, putem susține că formele grecești par fi împrumuturi din dialectele tracice. Se știe că dorienii erau iliri sau traci grecizați. Se știe, de asemenea, că greaca homerică conține un număr destul de mare de cuvinte de origine traco-iliră care nu mai apar în greaca clasică.

Robert Beekes (EDG) susține și el că forma grecească este moștenită din limbajul poetic indo-european, ceea ce este corect, dar nu sugerează că ar fi împrumut dintr-o altă limbă indo-europeană, neavând argumentele care ne stau nouă la îndemână. Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că și tracii care au participat la războiul Troiei, alături de troieni, au avut propria lor versiune a Iliadei a ceea ce s-a întâmplat la Troia. În româna de azi, formele crai și crăiasă au valoare poetică, fiind întâlnite în basmele populare, dar și la mari poeți ca Eminescu – prin urmare, o caracteristică moștenită din limbajul poetic proto-indo-european.

Relația cu formele din limbile slave și maghiară nu este clară. Ele par să provină din rom. crai cu trecerea lui i la l‘, ca și în cazul lui boier (sau toiag) sau provin din germ. Karl așa cum se crede, deși această ipoteză nu este deloc veridică (vezi DELR, crai).

O altă familie de cuvinte românești, anume colibă, cuib (cuibar), căiță, călțun și probabil șoric provin din PIE *kel- ‘a acoperi’, *kolia, *kelos ‘acoperiș, înveliș, ascunziș’ (IEW, 553).

Deși subst. colibă este considerat de origine bulgărească de la Miklosich încoace, acesta provine de fapt de la acest radical indo-european prin traco-dacă, nu prin slavă. Termenul este răspândit în toate limbile balcanice, inclusiv în turcă, maghiară și ucraineană. Prin urmare, formele din toate aceste limbi nu pot proveni din bulgară, întrucât bulgara nu a avut contacte directe cu maghiara și cu ucraineana, dar româna a avut și are. Pe de altă parte, în sec. II, d. Ch, la Pausanias(Descrierea Greciei) apare toponimul Kolibe, situat undeva în nordul Greciei, prin urmare într-o zonă tracică. Forma ca atare nu există în greaca veche.  În schimb, forma echivalentă din greacă este kalia ‘colibă, cuib’. Primii slavi au ajuns în Balcani câteva sute de ani mai târziu, după Pausanias.

Se crede că forma cuib provine din latinescul neatestat *cubium < cubere ‘a sta întins’. Dacă ar exista un dram de adevăr în această ipoteză ar fi trebuit să avem în română *cub sau *cubiu. În plus, cel care a emis această ipoteză (Cihac), dar și cei care i-au urmat, au ignorat formele din dialectele sud-dunărene: ar. cul’bu, mgl., istro-rom. cul’b) care nu se explică prin presupusul etimon latin. Sunetul l‘ din aceste forme infirmă total ipoteza în discuție. Așadar atât forma cât și sensul rom. cuib indică o cu totul altă origine, care trimite la una din formele nominale indicate mai sus, anume, cu un sufix specific în b, un *kulibu, ca și în cazul lui colibă.

Subst. căiță este considerat a fi un împrumut din limba sârbo-croată, ipoteză emisă de Cihac și preluată de toți cei care i-au urmat. Cu toate acestea nu am găsit această formă în limba cu pricina. Acest substantiv românesc provine de la forma nominală *kolia sufixat de data aceasta cu suf. -ita, deci *kalita cu palatalizarea și dispariția ulterioară a lichidei l, ca și în cazul lui cuib.

Subst. șoric, cu varianele sor și cioric (Basarabia) par să provină tot de la forma nominală *k’olia, cu suf. -ic în cazul formelor șoric și cioric și cu rotacizarea lui l intervocalic. DEX-ul le consideră cu origine necunoscută. Se poate observa că velara palatală a devenit siflantă (sau africată) în acest ultim caz. Trecerea velarelor (dar și a dentalelor) proto-indo-europene la siflante, atunci când sânt urmate de o vocală anterioară (e sau i) este des întâlnită, dar este un fenomen fonologic care a apărut în traco-dacă și apare în cazul tuturor velarelor, indiferent de statulul lor din proto-indo-europeană așa cum a fost prezentat mai sus. Acest gen de palatalizare i-a făcut pe lingivști să considere limba traco-dacă o limbă satem, prin urmare, din cauza unei slabe cunoașteri a acestei limbi.  Această eroare sper că va fi corectată definitiv de exemplele din limba română, discutate  în acest articol.

O a treia familie de cuvinte care demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace este cea formată din substantivele cârd, ciurdă și cireadă. Toate provin din PIE *k’erdho-, *k’erdha ‘cârd, turmă’ (IEW, 579).

În cazul lui cârd este evident că velara palatală *k‘ a devenit velara simplă k. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că rom. cârd provine din sârbo-croată este complet absurdă și ca atare trebuie eliminată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. Ciurdă provine de la același radical cu palatalizarea lui k datorită vocalei anterioare (*e > i). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei r, ca în slav. bis. čreda, care este forma moștenită a limbilor slave din același radical indo-european. Nu este exclus ca forma cireadă să fi apărut sub influența vreunui dialect slav, dar rămâne o simplă ipoteză. Detaliile nu le discutăm aici. Nu este, de asemenea, exclus ca forma să fi intrat în proto-slavă din traco-dacă, având în vedere că  čreda are o africată nu o siflantă (s) cum se întâmplă în general. Aceste ipoteze rămân deschise, fiind necesare cercetări mai aprofundate.

Un alt expemplu este rom. cracă (creangă) care provine din PIE *k’ak- ‘creangă, ramură’ cu forma nazalizată *kank- ‘id’ (IEW, 523). În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza(introducerea) lichidei r probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă.

În opinia mea, un caz particular îl reprezintă rom. cătană care este considerat de origine maghiară, dar această ipoteză este cred total greșită, din moment ce forma pare să provină dintr-un radical indo-european, anume PIE *kat- ‘a lupta’, *katu-, *kat(e)ro- ‘luptă’ (IEW, 534). Radicalul este întâlnit în câteva grupuri de limbi indo-europene, fiind mai bine reprezentat în limbile celtice: cf. gall. Catu-rix, v. ir. cath ‘1. luptă; 2. trupă, mulțime’, precum și altele. Cu alte cuvinte, rom. cătană prezintă caracteristici centum, dacă provine de la acest radical, dar nu putem spune cu exactitate dacă este de origine traco-dacă sau dacă nu este cumva un împrumut din limbile celtice. Mai ales că forma este prezentă doar în Transilvania și Banat (precum și în Pannonia), unde influența celtică a fost mult mai mare. Se știe bine că triburile celtice al boii-lor și al taurisci-lor au trăit multă vreme în Pannonia până când au fost alungați defintiv de Burebista. În caz că este de origine celtică, acest exemplu nu poate fi probă pentru caracterul centum al limbii traco-dace.

În fine, rom. carâmb este astăzi considerat de mai toată lumea ca fiind de origine traco-dacă și provine ca și elementele lexicale discutate mai sus de la un radical proto-indo-european care conține velara surdă palatală *k‘, anume PIE *k’olemo-s, *kolema ‘vreg, tulpină, trestie’ (IEW, 612). Între altele a fost asociat cu lat. calamus cu care este într-adevăr cognat provenind de la același radical proto-indo-european (cf. DELR, 183). Tot de la acest radical provine și rom. carabă ‘fluier, tubul cimpoiului, picior’  căruia nu i s-a găsit o altă etimologie plauzibilă.

Alte cuvinte românești precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeași situație ca și exemplele discutate mai sus, dar nu intrăm în detalii aici, întrucât aceste forme au corespondenți în limba latină.

Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g‘ situația este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română, după cum reiese din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume g’h .

Formele rom. a grăi, grai, gură au aceeași origine toate provenind din PIE *gar-  ‘a chema a striga’ (IEW, 352), cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză (cf. DELR, 404). Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române ‘provin’ din te miri ce. A grăi, grai provin din scr. grajati ‘a orăcăi’, ceea ce nu este doar ridicol, dar și un afront adus limbii și spiritualității românești. Ipoteza a fost emisă de Miklosich și preluată ca atare până astăzi.

În schimb, subst. gură i s-a dat o origine latină, anume din lat. gula ‘gât, gâtlej’ etimologie greșită, întrucât cele două forme nu se potrivesc din punct de vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există verbul garrio ‘a vorbi, a cleveti’ și garrulus ‘vorbăreț’, mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu rom. gură, și aproape identice cu rom. a grăi, dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că sânt înrudite, rom. a grăi nu poate deriva din lat. garrio. Să nu mai spunem că în română există și forma gară ‘1. clevetire; 2. mulțime gălăgioasă’ care după Cihac și Ciorănescu et comp. provine din… poloneză, nici mai mult, nici mai puțin! Unde sânt cunoștințele de limbă latină ale acestor autori? Să nu mai vorbim și de formele din greacă și alte limbi indo-europene (cf. DELR, 376, 404, 411).

Rom. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) provin din PIE *g’hans- ‘gâscă’ (IEW, 412). Acestor forme li s-au dat diverse origini, dintre cele mai bizare (cf. DELR). Cognați se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-europene (cf. DELR). Formelor românești li s-au dat origini slave, dar nu reluăm aici comentariile din DELR. De remarcat că formele slave prezintă caracteristici centum (cf. v.sl. gǫsu) spre deosebire de lituan. žasis ‘gâscă’ care este de tip satem. Prin urmare, este absolut evident că forma slavă provine din traco-dacă.

Rom. gâscă provine de la un mai vechi gânsă < *gansa, deci de la un radical stră-rom. gâns- ca și în gâns-ac. Cu alte cuvinte nu le putem separa dându-le origini diferite așa cum fac dicționarele etimologice ale limbii române.

Verbul a zgâria provine din PIE *gher- ‘a zgâria, a râcâi’ (IEW, 441) cu cognați doar în greacă și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici satem. Facem aici obsevația că limbile baltice sânt mai puțin satem decât cele slave, ceea ce demosntrează, după opinia mea, că limbile  baltice au avut contacte mai vechi și mai intense cu vorbitorii de traco-dacă, decât slavii care și ei, la rândul lor, au făcut împrumuturi din această limbă, împrumuturi care azi poartă amprentă centum (vezi Argument, DELR).

Formele gard, grădină, gardin (gardină) provine din PIE *gher-, *gherdh- ‘a împrejmui’, cu forma nominală ghorto-s ‘loc 1ngrădit’ (IEW, 442).

De la Miklosich încoace s-a considerat că rom. gard provine din v. sl. gradu ‘oraș’. Mai nou, lingviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă mai mult în baza faptului că alb. garth ‘id’ nu poate proveni din slavă. Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă centum, fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat nici că dacă subst. gard este traco-dacic, atunci poate limba  tracodacă ar putea fi o limbă centum și nu satem. Din nou lipsa unor cunoștințe de indo-europenistică este mai mult decât evidentă. Am arătat și cu alte ocazii că v.sl. gradŭ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici centum, nu satem. În plus limbile slave au forme paralele, definind noțiuni similare care au caracteristici satem. La fel stau lucrurile cu limbile baltice (cf. DELR).

 

Bibliografie selectivă

 

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2010

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages, Brill, Leiden-Boston, 2008

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumanischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Pausanias, Description of Greece, Loeb Classical Library, 1934.

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbii Române, Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959