Despre francmasonerie

Cartea „Lumina din tine să nu fie întuneric“. O perspectivă ortodoxă asupra francmasoneriei[1] are prefața, notele și anexele datorate îngrijitorului ediției Dragoș Dâscă, iar ca  referenți științifici pe John Behr (St. Vladimir᾽s Orthodox Theological Seminary, New York) și pe pr. Philip LeMasters (McMurry University, Abilene; St. Vladimir᾽s Orthodox Theological Seminary, New York).

Înainte de recenzia propriu-zisă, fiindcă n-am abordat publicistic subiectul niciodată, îmi permit o

Introducere

Se vorbește mai detașat în prezent despre (franc)masonerie decît în anii 1980-1990, fiindcă mai marii acestor loji au decis a se expune puțin cîte puțin luminii rațiunii celor mulți. Au înțeles, pasă-mi-te, că misterul echivalent cu întunericul în care s-au complăcut pînă la așa-zisa cădere a comunismului nu le servește cauzele în contextul exploziei informaționale și al tehnologiilor performante, mai exact nu le aduce avantaje, necum noi adepți. Oricine poate găsi acum pe prima pagină a căutărilor google (wikipedia) o listă de masoni români și una a lojilor din țara noastră pe care cred c-ar fi bine să fie consultate înaintea parcurgerii acestui articol, în numele transparenței și, deopotrivă, al mult-uzitatei „corectitudini politice“.

Citind prima listă, voi face cîteva observații începînd o mărtusirire: din lungile discuții purtate prin 1994-997 cu Victoria Virginia Apreotesei, angajată a Bibliotecii Centrale din București, care cercetase sute de documente pentru a elabora un roman istoric despre un mare român, Ion Heliade Rădulescu, și ajunsese la concluzia că aderarea lui la masonerie este falsă; călătorise în Franța, ca majoritatea intelectualilor cu idei înaintate din vremea sa, însă dinaintea conducătorilor lojilor unde s-au grăbit să se înscrie toți conducătorii revoluției de la 1848, el a refuzat ferm din motive religioase. E drept că pașoptiștii au făcut pasul respectiv din motive politice, mizînd pe sprijinul francmasonilor omniprezenți și influenți în toate cercurile; nu le-a lipsit nici spiritul de imitație față de lumea occidentală care, scutită de samavolniciile istorice ale Țărilor Române, își putuse urma firesc evoluția. Refuzul lui Ion Heliade Rădulescu i-a atras dizgrația și persiflarea ulterioară a tovarășilor de idei din țară, unul dintre gesturile imortalizate pictural, din nefericire, fiind și înfășurarea intenționat batjocoritoare a luminatului creștin cu o manta albă, pentru ca simbolul purității cromatice în asociere cu atitudinea lui creștinească de respingere a pactului cu tatăl minciunii să fie luat în derîdere!

De asemenea, am de semnalat în privința lui Nicola Ursu, zis Horea, cartea impecabil documentată semnată de prof. dr. Ioan I. Todea și de Manuela I. Anghel Transilvania și Horea, Cloșca și Crișan în istoria românilor[2] în al cărei Capitol III s-a demontat limpede amănuntul biografic cu pricina: toastul din 23 februarie 1783 […] rostit la agapa fraternă a Lojii din Viena, document care a stat la baza includerii lui în masonerie, nu-i aparține lui Horea, ci „Fratelui Born“, propulsat printre fruntașii francmasoneriei vieneze în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (cf. pp.194, 196). De altfel, Horea nici nu se afla în Viena la data menționată, călătoria sa avînd loc  abia în ultima lună a anului 1783, anume înainte de celebrarea Naștereii Domnului Iisus Hristos – Crăciunul.

Evident scris de un francmason și pus în circulație pe internet de Wikipedia, articolul intitulat Istoria francmasoneriei în România conține afirmații mincinoase și despre Tudor Vladimirescu: În 1821, numeroși au fost românii afiliați la „Eteria“ masonică condusă [sic] de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu „Pravilniceasca condică“, dar devenit general rus și demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă își încălcase jurămîntul față de „Eteria“. Scopul „Eteriei“, bazată la Odesa, era internațional: dărîmarea puterii religioase și politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică cu ajutorul țarului Alexandru I al Rusiei și al patriarhului de la Constantinopol. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Țara Românească, încurcîndu-i strategia lui Ipsilanti. Despre adevărul istoric referitor la biografia domnitorului creștin și patriot, fostă căptetenie de panduri, a fost publicată o carte de referință, aflată în 2021 la ediția a V-a: Revoluția română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu[3] în care autorul conf. univ. dr. G. D. Iscru arată limpede: Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluției românești, nu era legat prin nimic de eteriștii-fanarioți care au acționat în Principate [jefuind ca veritabili ocupanți] și[,] odată cu intrarea în București[,] el a risipit toate bănuielile, aducînd la cunoștința publică poziția sa independentă. A avut grijă ca prin aceasta să nu afecteze, cum spunea el, interesele vreunei puteri „mai înalte“. Lui Al. Ipsilanti îi ceruse ferm să nu intre în București, apoi îi ceruse să iasă cît mai curînd din Țara Românească, să treacă în Grecia pentru a duce acolo lupta – dreaptă – a compatrioților săi […] [Din cauza] lor, [a] eteriștilor-fanarioți din Principate, s-a produs invazia otomană! În momentul invaziei, raporturile conducerii revoluției românești cu eteriștii-fanarioți de aci erau cel mai încordate. Toate încercările acestor eteriști de a-și subordona revoluția românească, pe Tudor Vladimirescu, armata pe care acesta o comanda eșuaseră! Situația eteriștilor de aici era totuși disperată –  [din pricina] propriilor lor greșeli! – dar ei continuau să braveze, sfidînd Poarta otomană, ignorînd deliberat că turcii, dacă trec Dunărea, invadează totuși o țară care nu era a lor, a grecilor, decît în visele himerice ale unora (p. 167). Crima imprescriptibilă a fost rodul unui complot bine pus la punct, nicidecum al „încălcării vreunui jurămînt“! Cum putea Tudor Vladimirescu, om al dreptății, creștin credincios poporului său, să devină tovarășul de idei și de luptă al unui aventurier trufaș, dovedind că are aceeași mentalitate cu a fanarioților, căci își lăsa deliberat arnăuții să se dedea jafurilor? Cum am da crezare filoeteristului I. Fotino că „în fiecare seară“ Tudor Vladimirescu omora „pe cei mai cutezători dintre ofițerii săi inferiori“? La acestea, reputatul istoric G. D. Iscru răspunde: știm, după M. Cioranu, care era în măsură să cunoască mult mai bine toate acestea, că Tudor, în retragere, de la Bolintinu din Vale pînă la Golești a omorît, pentru „furtișaguri mărunte, cu ștreang și cu glonț, douăzeci și doi de panduri în vîrsta tinereții, bravi și făcuți pentru război“ […] Știm și din alte surse că Tudor a fost sever cu ostașii de sub comanda sa cînd aceștia comiteau jafuri de la „frații“ lor, în numele cărora se ridicaseră, ajungînd pînă la pedepse capitale. Și aceasta nu putea să nu stîrnească nemulțumiri, teamă, nesiguranță, derută – teren favorabil eteriștilor care complotau (p. 168).

Lista francmasonilor include și pe primul patriarh al României, Ilie Miron Cristea (1868-1939), fiu de țărani toplițeni, ajuns cărturar erudit, activist de frunte al societății patriotice ASTRA, autor la 27 de ani al unei teze de doctorat elaborate în limba maghiară și susținute la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regale din Budapesta Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română (1895) – lucrarea constituie prima treaptă a ceea ce avea să devină abia peste cîteva decenii eminescologia. Participant adînc implicat în mărețul act al unirii pecetluit de marea adunare populară de la Alba Iulia de duminică 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 – în calitate pe-atunci de episcop al Caransebeșului, a oficiat slujba ortodoxă și a înălțat o răscolitoare rugăciune de mulțumire Proniei Cerești (Ioan Rusu Abrudeanu afirma că a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față[4]) –, Ilie Miron Cristea și-a făcut publică opinia despre oculta organizație: Francmasoneria nu este o sectă potrivită cu ideea națională, ci, dimpotrivă, este toată pătrunsă de tendințe internaționale. De aceea, oamenii aceștia chiar cînd spun că sînt români nu trebuie crezuți, fiindcă n-au suflet de români („Universul“, an XLIX, nr. 81, 1932).[5] Autorii volumului monografic din care am citat precizează că la Arhivele Naționale și în Arhivele de la Caransebeș, Sibiu, Cluj-Napoca și Tîrgu-Mureș există cincizeci de dosare ale Fondului Miron Cristea, care stau mărturie pentru întreaga sa activitate titanică, dăruită Bisericii și Neamului[6].

În fine, mai notez două enunțuri prudente din articolul postat pe Wikipedia ceva mai aproape de adevăr în privința Sfîntului Voievod Mucenic Constantin Brâncoveanu: Unii autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în țările române, dar istoricii D. G. R. Șerbănescu și Jacques Pierre (în Dicționarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iași în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în țările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se știe dacă și domnitorul reformator a făcut parte din lojă. Bineînțeles că n-a făcut parte din nicio lojă! A murit ca martir creștin, sub privirile trimișilor Occidentului în curs de a dobîndi acest cancer ideologic! Amănunte biografice veridice în această privință există și în Romanul Brîncovenilor scris de Ileana Toma.

Parcurgînd lista a doua, observ că, sfidîndu-se realitatea istorică, s-au denumit cîteva organizații masonice cu nume de sfinți (Sfîntul Voievod Ștefan cel Mare, Sfîntul Iosif, Sfîntul Ioan, Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Andrei), de domnitori (Matei Basarab, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Mircea cel Bătrîn), de eroi-martiri (Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu), de scriitori (Anton Pann, Lucian Blaga, Octavian Goga). Apar și numele unui creștin excepțional înzestrat artistic Constantin Brâncuși, al unei zeități tutelare traco-geto-dace precum Zamolxe ori al unui viteaz rege Decebal! Toți aceștia n-au putut avea nimic de-a face cu masoneria! Procedeul îl socot, prin urmare, abuziv-blasfemiator, fiind o dovadă a relației prietenești a acestor semeni ai noștri – care se consideră, totuși, luminați! – cu forțele întunericului, ale diavolului – cel mai mare urîtor de adevăr și degrabă schimonositor al realității!

Ar mai fi neceasră precizarea că francmasoneria a fost istoricește favorabilă, într-o oarecare măsură, românității în etapa ei constructivistă (v. Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Ionel I. C. Brătianu etc.), dar i-a urmat masoneria albastră, cu rolul emancipării mondiale a evreilor după care, aceasta trecînd în „adormire“, a lăsat locul masoneriei B᾽nai B᾽rith de tip imperialist deconstructivist, căreia – după cum observă Radu Theodoru în cartea sa excelent documentată Francmasoneria pro și contra[7] – i se poate imputa grozăvia înființării internaționalei a III-a comuniste la 4 martie 1919, prin afacerea criminală Bronstein (Troțki)-Ziderblum (Lenin) [care] nu a fost deloc străină de Wilson, „colonelul“ House și restul echipei, afacere poticnindu-se mereu între 1917-1920 în baionetele armatei române spre nemulțumirea fățișă a păpușarilor de peste ocean[8].

*

*    *

Cartea pe care mi-am propus a o recenza împrumută în titlu un avertisment biblic: Lumina din tine să nu fie întuneric (Luca, 11, 35) și e structurată astfel: Notă asupra ediției, Prefață, „Studiu asupra francmasoneriei“ întocmit de IPS Mitropolit dr. Nicolae al Ardealului și votat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 11 martie 1937, Temei nr. 785/1937 (Hotărîrea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de condamnare a francmasoneriei), „Francmasoneria“ (IPS Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei), Anexa 1 – Sfinți și Părinți contemporani despre francmasonerie, Anexa 2 – Hotărîrea Sfîntului Sinod al Bisericii Greciei de reînnoire a anatemei împotriva masoneriei (2014), Bibliografie generală, Indici generali.

Fiindcă volumul este pus încă din titlu sub semnul dihotomiei lumină-întuneric, mi se pare firesc a desprinde mai întîi din ampla Prefață (pp. 9-58) o definiție fericit exactă etimologic – îmi voi explica deîndată adverbierea: Masoneria este o religie mondială care nu se subordonează niciunui crez. […] masoneria ne oferă, în formă dramatică și cu ajutorul unui ceremonial dramatic [sic], o filozofie a vieții spirituale a omului și o schiță a procesului de regenerare […] această filozofie nu este doar compatibilă cu doctrina oricărui sistem religios predat în afara Ordinului, dar ea explică, elucidează și definește mai bine doctrinele comune oricărui sistem religios din lume, fie el din trecut sau din prezent, fie el creștin sau necreștin (după W. L. Wilmshurst, în vol. Masoneria și înțelesul ei tainic, citat la p. 30). Am subliniat, după cum se poate observa cuvîntul filozofie, fiindcă el corespunde scopului adevărat al acestei suprareligii mondiale, ținînd cont că, etimologic, e format din elementele grecești filo= „dragoste față de/pentru“ și zophia = „întuneric“! Metaforic, întunericul reprezintă diavolul, iar prin „dragostea de întuneric“ (i.e. prin filozofie) a masonilor, mesajul e cît se poate de limpede. Însă dacă aceasta poate părea o simplă gafă ortografică (denumirea corectă pentru domeniul respectiv e filosofie, unde, spre deosebire de zophia, conceptul sophia = „înțelepciune“), consider de-a dreptul blasfemiator faptul că, pentru masoni, conceptul Divinității Creatoare este relativ și nu contează că e numit Dumnezeu, Allah, Iahve etc.; de aceea ei folosesc sintagma „Marele Arhitect al Universului“, dar fără a-i acorda vreo importanță asemănătoare aceleia pe care i-o acordă oricare dintre religiile lumii. Iată care este concepția îngust-raționalistă masonică pentru om și pentru Divinitatea Supremă, așa cum reiese din Studiul asupra francmasoneriei întocmit de I. P. S. Mitropolit dr. Nicolae al Ardealului, reprodus la pp. 61-99, unde e citat, la un moment dat, Oswald Wirth, cu inepția: Individul este produsul tranzitoriu și repetat al unei cauze permanent constructive. În ce privește pe Marele Arhitect al Universului, trebuie să notăm că această expresie nu intenționează să impună o credință. Să ne păzim deci a ceda acelei leni a spiritului care confundă pe Marele Arhitect al inițierilor cu Dumnezeul credincoșilor (cf. p. 70).

Îmi permit să constat că ambițiile politic-mondialiste ale masonilor s–au risipit ca fumul pînă în prezent, în ciuda tuturor lozincilor trîmbițate de-a lungul vremii, de la acea triadă ademenitoare la 1789 „liberté-égalité-fraternité“ la „proletari din toate țările, uniți-vă!“; aceasta   s-a petrecut fiindcă tatăl minciunii nu poate fi nicicînd creator, ci e un biet imitator. E de mirare că rațiunea unui Albert Lantoine, de pildă, n-a putut cuprinde acest adevăr simplu, din moment ce scria: Nici forța statului, nici credința nu sînt eterne… Atunci, ce poate regenera poporul căzut în dezordine [cu veselul concurs al diavolilor – îmi permit să adaug! Nota M. F.]? Nimic altceva decît stăpînirea măsurată a rațiunii… Idealul francmasoneriei constă în a construi pe nesimțite o republică universală și democratică a cărei regină va fi rațiunea, iar Consiliul suprem, adunarea înțelepților. În virtutea principiului care a prezidat la nașterea francmasoneriei, ea va putea, bazîndu-se nu pe voia unui Dumnezeu inaccesibil, ci pe imperativele Rațiunii, să dea o viață moralei creștine (cf. p. 71). Dezideratul acesta e la baza tuturor ideilor de extremă stîngă ateiste care au înecat estul european în sînge și au exterminat elitele veritabile prin diabolicul sistem carceral spre a le înlocui cu idioți docili. Formidabil e că apar fraze umflate făcute pentru proști precum: Binefacerea pentru mason nu se confundă cu ceea ce s-a convenit să se numească caritate [las intenționat cacofonia să parfumeze exprimarea!]. Cedarea cîtorva bucăți de pîine, din prisos, nu-l achită de datoria sfîntă ce o contractează inițiatul față de umanitate. A face bine comportă un întreg program de viață (cf. p. 74); cum ar putea acoperi aceste vorbe faptele imprescriptibile pe care, în numele binelui, inițiații Marx și deja menționații Lenin, Troțki et comp. au exterminat milioane de oameni nevinovați bazîndu-se pe contribuția zeloasă a membrilor celor peste treizeci de loji existente în Rusia la începutul lui 1917?

În privința păcii clamate impertinent pentru uzul acelorași arierați care-i ascultă, îmi permit o divagație incluzînd următorul fragment dintr-un discurs al lui Isak Markosson apărut într-o publicație belgiană și reluat în 2013 de Radu Theodoru: Războiul nu este decît o întreprindere de afaceri globale. Fără noi războaiele nici nu s-ar putea face, fiindcă le-ar lipsi spiritul de organizare și mijloacele financiare. Pregătirea tehnică o facem noi, finanțarea războiului ne aparține exclusiv. În trusturile de arme deținem 73%; în cele alimentare 67%; în consorțiile de echipament militar 92%; în materie de drum de fier, în șantierele navale sau în uzinele de avioane de la 50 la 94%. Puterea noastră în aceste trusturi – fără să vorbim de cele financiare fără de care nu se poate mișca nimic în lume – este de 87% în medie în tot ce privește pregătirea și susținerea războaielor… Cu aceste arme în mînă putem spune că de soarta războaielor hotărîm noi și, în consecință, și de destinele națiunilor respective.[9]

Din subcapitolul concluziv al I. P. S. Mitropolitului Nicolae al Ardealului e de reținut că: Masoneria urmărește planul unei Europe unite. Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială. Biserica osîndește francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă […] Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți ai ei nu dau nicio însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță cvasireligioasă. În orice caz, prin acest cult, francmasoneria vrea să se substituie oricărei alte religii, deci și creștinismului […]. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea este compusă din națiuni. Biserica Ortodoxă, care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobîndească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sînul omenirii (pp. 95-98).

Cartea include, cum am arătat, și fragmente din Teologia luptătoare, datorată mitropolitului Irineu Mihălcescu[10]. Cu fermitate, el arată că trecutul [francmasoneriei] este pătat de crimă și sînge. În țările catolice și mai cu seamă în Franța, francmasoneria a luptat cu orice fel de arme împotriva Bisericii și a monarhiei. Enciclopediștii și mai toți făuritorii și capii marii revoluții au fost francmasoni. Intrigile pe care ei le-au țesut, calomniile pe care le-au pus în circulație și, în genere, mijloacele de care s-au servit, ca să o doboare pe Maria Antoaneta, vor rămîne pentru totdeauna o pată neștearsă pe numele de francmason. În revoluțiile franceze din 1848 și 1870, francmasonii și-au avut partea lor, iar dezastrul Franței în al doilea război se datorează [sic!] în întregime comunismului, care este opera masoneriei (p. 110). Despre Marele arhitect al Universului autorul ne avertizează că este o amăgire, o minciună sfruntată, pentru că inițiaților la gradul 25 masonic li se răspunde răspicat: „Marele arhitect al Universului, în onoarea căruia arde tămîia lojilor și atelierelor, nu este Dumnezeu, ci îngerul luminii, geniul muncii, spiritul focului (p. 117). Anticreștinismul fățiș al unor masoni e clar ilustrat prin: „Război lui Dumnezeu! Ură lui Dumnezeu!“ a strigat în plin congres internațional un cunoscut mason [belgianul Lafargue], iar un alt mason [francezul De Lanessan] a spus: „Infamul este Dumnezeu. Trebuie să zdrobim infamul“. Premonitoriu, Nagliel afirma: „Va veni vremea cînd crucile și icoanele vor fi aruncate în foc, potirele și vasele sfinte schimbate în unelte folositoare, bisericile prefăcute în săli de concert, de teatru, sau de adunări și, cînd n-ar putea sluji unui asemenea scop, în hambare de grîne și grajduri de cai. Să nădăjduim că va veni o zi cînd mulțimea, luminată de astădată, se va minuna cum de nu s-au săvîrșit de mult o asemenea prefacere. Se va face atunci tabula rasa din tovarășii popimii“ (pp. 118-119).

Din Anexe țin să inser cîteva cugetări ca încheiere a articolului de față, felicitînd pe Dragoș Dâscă pentru binevenitul său efort editorial bine documentat și pe colaboratorii săi: redactorul Cezar Țăbârnă, tehnoredactorii Rema Zugravu și Ștefan Adăscălițe, alături de Ștefan Pintilie (design) și Leonard Lunguleac (prepress și DTP).

Diavolul a întins trei mreje ca să prindă întreaga lume. Pe bogați să-i prindă cu masoneria, pe săraci, cu comunismul, iar pe cei religioși cu ecumenismul. Noi să trăim duhovnicește, astfel încît să nu aibă diavolul nicio putere asupra noastră. (Sfîntul Paisie Aghioritul – 1924-1994);

Biserica lui Hristos nu a propovăduit niciodată o asemenea învățătură ciudată [hiliasmul]; însă ea este o doctrină de temelie a francmasoneriei, a ocultismului și a numeroaselor secte cu care au legături, și chiar a marxismului (fără a-L pomeni pe Dumnezeu). (Cuviosul Serafim Rose – 1934-1982);

Fraudele pe de o parte, iar masoneria și sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lîncezire în suflete și dezagregarea în unitatea noastră națională, turnau leșie ucigătoare peste iubirea de neam. (Sfîntul Dumitru Stăniloae – 1903-1993);

Francmasonii fac și bine, dar nu știm ce rău se ascunde în acest bine. De pildă… tot la biata Americă mă gîndesc. Am fost acolo pentru ochi – sînt bolnav de ochi – și, deși ochii erau bolnavi, am văzut magazine foarte bogate, de cîte o sută de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac pînă la elicopter. Într-un astfel de magazin american găsești și bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este însă și templul diavolului, acolo sînt și demonizați sau sataniști, acolo sînt și templele acestor masoni. Așa încît sînt amestecate lucrurile. Bietul pește, săracul, din ape, din ocean, se agață și el de o bucățică de pîine (sau de ceea ce e acolo, în undiță) și-o mănîncă cu lăcomie, fiindcă este flămînd; și îi rămîne [cîrligul de la] undiță în gît și îl trage pescarul afară și îl pune la frigare… (Sfîntul Sofian Boghiu – 1912-2002);

[…] Observăm că tocmai cele mai anticreștine organizații „religioase“ sînt de origine masonică: Mișcarea Teozofică pornită de Helena P. Blavatsky și continuată de Annie Besant, mare maestră a Dreptului Uman și a mișcării New Age. Această din urmă mișcare și-a luat numele respectiv ca opoziție declarată împotriva old age-ului, adică a religiei creștine, ce are cîteva principii care trebuie distruse (deși pe ele, totuși, s-a fondat America): familia, proprietatea, dreptul la viață (neavortarea copiilor), la credință, la libera exprimare și la asociere. Toate aceste valori, evidente de la sine pentru generațiile vechi, sînt tot mai clătinate astăzi, cînd ele nu mai sînt „evidente de la sine“, iar tribunalele dau decizii contradictorii asupra dreptului la viață al copilului, a dreptului de asociere ș.a.m.d. New Age este o formă a masoneriei în care spiritul anticreștin este mult mai vizibil […] (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – 1925-2006).

 

[1] Iași, Doxologia, colecția Apologetica, seria Izvoare, 2024, 194 pagini.

[2] Cluj-Napoca, ediția a II-a revizuită și îmbunătățită, Casa de Editură Dokia, f. a.

[3] Ediție bicentenară, București, Casa de Editură și Librărie Nicolae Bălcescu, 2021.

[4] Cf. Ilie Șandru, Valentin Borda, Un nume pentru istorie – Patriarhul Elie Miron Cristea, Tîrgu-Mureș, Casa de Editură Petru Maior, 1998, p. 111.

[5] Op. cit., pp. 160-161.

[6] Idem, p. 160.

[7] București, Editura Paco, 2013.

[8] Op. cit., pp. 213-214.

[9] Op. cit., pp. 203-204.

[10] Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994.