Vălenii de Munte este așezarea urbană cea mai însemnată din partea de nord-est a județului Prahova, care a îndeplinit de-a lungul existenței sale, funcțiile de prestigiu ale unui oraș: capitală de județ, Saac, vamă, târg, reședința plaiului Teleajen, centrul politic al raionului Teleajen și cetate de cultură.
Localitatea se întinde pe o lungime de mai bine de 5 km, pe valea Teleajenului. Istoricul C.C. Giurescu în „Județele dispărute din Țara Românească”, București, 1937, p. 16, fixa, potrivit unor știri lapidare, primele afirmări ale localnicilor anterior domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Pe unele hărți de epocă era notată, pe valea Teleajenului, așezarea Secuieni, numele ei provenind de la românii sosiți din Transilvania care au trecut Carpații și s-au stabilit în toată zona de curbură. Într-un hrisov dat de Mircea cel Mare la 1409, pentru o întărire de pământuri, sunt enumerați și Stan și Radul din Berevoiești. Deci localitatea este cunoscută din secolul XV.
În vremurile ce au urmat, simțindu-se strâmtorați în vatra satului lor, berevoieștenii, au coborât pe terasele mai joase ale Teleajenului, unde era loc mult mai favorabil pentru comerț și cărăușie. De fapt, aici s-a alcătuit o așezare nouă, legată de prima, unde s-au stabilit și alți oameni veniți, în majoritate, probabil tot din Transilvania. Acestora li s-au spus ..cei de jos”, adică, locuitorii din vale. Astfel, a apărut toponimul văleni, el indicând localitatea înfiripată pe noua vatră. Realitatea aceasta a fost consemnată în localitățile Brașovului din 1503-1509, când au fost menționați, pentru prima dată, Vălenii în relațiile comerciale cu orașul de la poalele Tâmpei.
Cert este că în secolul al XV-lea, în Văleni exista vamă și târg, că așezarea ajunsese să fie loc de negociat mărfuri, loc de popas și punct de pază al drumurilor, ce se scurgeau prin văile pornite de la poalele Carpaților și dincolo de ei, unite, toate, aici, la Văleni. Poziția geografică și tradiția relațiilor dintre Țara Românească și Transilvania au impus localitatea ca reședință a județului Saac. Dar hrisoavele, atât cât ele se elucidează, și faptele istorice continuă s-o lămurească și alte relații economice ale localnicilor. În 1573, Alexandru al II-lea Mircea întărea lui Neagoe și feciorilor lui moșia Inotești, care se întindea până la calea Chrundului prin trifoi până la piatra ..peste calea Vălenilor”. Câțiva ani mai târziu (1580), Mihnea Voievod dădea marelui spătar Albina moșia Albinari, care mergea până la ..hotarul opăriților și Vălenilor”.
În aceste hrisoave emise de voievozii epocii se stabileau hotărnicii, se preciza apartenența loturilor agricole, cu dese referiri la Văleni, și din ce în ce mai rar, la Berevoiești. În ce privește Vălenii sau Berevoieștii de Jos, nu s-au înregistrat ..întăriri” făcute unor boieri: deci locuitorii coborâți aici de pe terasa superioară erau moșneni. În acte, lângă numele lor, s-a trecut și ocupația pe care o aveau: fierari, cizmari, cupat (negustor). De fapt, toți aceștia erau târgoveni, pentru că, între timp, Vălenii de Munte devenise târg.
Într-o ,,ocolniță” (hotărnicie) din 1625 sunt amintite două mari familii: Berevoieștenii, stabiliți pe Văleanca, și Bercenii – pe terasa mai joasă. Dinspre Teleajen, și unii și alții erau din Văleni, din cartiere ce își mențin și azi denumirea.
Localitatea de primă mărime printre orașele Țării Romanești, Vălenii de Munte a fost menționată în 1684 de către Miron Costin în lucrarea ,,Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească”. În 1680 avea pe lângă târgul săptămânal, și un târg anual, la 15 august (Soborul Sfintei Marii), când se întâlneau negustorii veniți de pe o mare rază teritorială pentru a-și face cumpărăturile și pentru a petrece împreună cu cei de la deal sau dinspre câmpie.
În acest context al lărgirii legăturilor economice cu tot mai multe zone ale țării, s-a simțit nevoia unei mai precise identificări a localității față de altele cu același nume. Astfel, Vălenilor, situați mai spre apusul câmpiei, li s-a spus ,,de munte” și așa le-a rămas numele până astăzi, fiind singura localitate cu acest nume din întreagă țară (există 38 de localități numite Văleni). Mai târziu, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când orașul se va extinde și la nord de Văleanca, în câmp, vor apărea cartierele Tabacii și Miuleștii.
Vălenii de Munte, deși de la 1781 nu mai îndeplinea funcția de capitală de județ, a rămas în continuare cel mai mare centru economic de pe valea Teleajenului. Creșterea populației și rolul economiei jucat au determinat extinderea orașului. În 1832, populația era 1829 de suflete alcătuind 433 de familii cu 441 de case. În 1883 erau 159 de familii birnice, de la care se încasau – 1297 lei.
Orașul era împărțit în ,,culori” și mahalale făcând parte din proprietățile logofătului Zamfirache Andrei ale fraților Izbasești, Lăzăroiu și Ioniță Jipa, fii polcovnicului Panca. Dispunea de 16 “fabrici” (11 de piei și 5 de săpun), 10 poverne și 4 mori de apă. Până la 1831, conducerea administrativă era exercitată de un județ ajutați de pârgarii aleși de târgoveți. Aceștia, pe lângă atribuțiile administrative, se preocupau și de activitatea fiscală și judecătorească a urbei. Deschiderea drumului comercial pe Valea Prahovei, precum și mutarea capitalei județului la Brașov au jucat un rol negativ asupra evoluției ulterioare a orașului.
Drumul Teleajenului s-a păstrat în actele de cancelarie și în terminologia orală sub denumirea de ,,Calea Vălenilor”. El a fost de-a lungul timpului, drum militar și strategic, legând Țara Românească de Transilvania. Din Valea Teleajenului plecau căile de acces spre trecătorile din nord, dar și sprea Valea Buzăului, spre Urlați, prin Depresiunea Podenilor, și spre Slănic.
,,Drumul mare de pe plai” adică drumul Teleajenului , era un drum care avea următorul traseu: până la Văleni ținea cursul apei, iar de aici, prin apropierea Teișanilor, pe calea Drajnei, peste câmpul Stăneștilor, urca pe la Slon și peste Muntele Craiului, ajungea în valea superioară a Buzăului, spre Prejmer. Exista și un drum al ,,buților”, care ține de pe coama plaiurilor și a munților din valea Bughii și valea Râncului, urca până în dreptul Oltenilor, peste vârful Părului, continua prin pădurea Piscul Calului, coborând și traversând apoi Podeacul în dreptul Teișanilor și, prin pădurea Gorunilor, urca pe plai la Schiulești. De acolo, cu 10-12 boi, pe un drum greoi, carele cu buțile pline de vin și de rachiuri suiau Plaiul Șerban Vodă și se îndreptau spre vechea graniță dintre Țara Românească și Transilvania. Acesta era, de fapt, vechiul drum al mocanilor.
În afară acestor drumuri mai existau opt poteci de munte străbătute de negustori ce își mănau caii pe spinările cărora atârnau desagii plini.
Începuturile schimburilor comerciale favorizate de Valea Teleajenului se pierd în negura vremurilor. Vasile Pârvan aprecia drumul Teleajenului ca fiind o cale străveche ducând spre Ardeal, în lungul căruia s-au stabilit, cu circa șapte secole înaintea erei noastre, locuitorii din ambele părți ale Carpaților.
Producția agricolă interesa mai mult pe târgoveți care, uneori, cumpărau pământul de la moșneni, așa cum o dovedește zapisul din ianuarie 1798 în care spunea: ,, Eu Petre și cumnatul mei…cu soția și copiii, dat-am adevărat și credincios zapisul nostru la mâna dumnealui jupân Parascheva, vameșul ot Văleni, precum se știe că am vândut 10 pogoane de loc din hotarul Berevoiescu de Sus, Siliștea Labeștilor și tocmeala ne-a fost pe aceste pogoane total 140, adecă una sută patruzeci” (N. Iorga, Documente de pe Valea Teleajenului, 1939, p. 77).
Fierăritul, meșteșug rezervat în exclusivitate bărbaților a cunoscut și la Vălenii de Munte o anumită dezvoltare datorată pe de o parte cărăușiei, iar pe de altă parte agriculturii. Unele unelte agricole au apărut și s-au perfecționat în timp datorită preocupărilor străvechi ale agricultorilor de pretutindeni, de ușurare a muncilor și de obținere a cât mai multor produse de pe terenurile cultivate. Vechimea uneltelor indică și practicarea agriculturii pe aceste meleaguri (la Drajna de Jos – Prahova a fost descoperit un important depozit de bronzuri secolul XIII î.e.n) Tipurile funcționale și tipurile cronologice, arheologice oferă date concludente nu numai asupra trecutului, ocupațiilor în zonă ci și date referitoare la dezvoltarea uneltelor agricole prin experiență locală și prin schimbul timpuriu cu alte regiuni agricole (țuică, vin, cereale).
Tipurile funcționale agricole se împart în: unelte pentru cultivarea pământului, unelte pentru întreținerea culturilor, unelte pentru recoltarea și selecționarea produselor. Tipurile inițiale au apărut odată cu preluarea în grijă a tot mai numeroase specii utile, cultivate. Unele unelte și-au păstrat forma inițială până în zilele noastre, altele au fost modificate și îmbunătățite cu anexe care le-au sporit eficacitatea, în efectuarea muncilor mai grele, în primul rând aratului, munca agricolă cea mea grea și mai importantă. Aceste tipuri de unelte sunt recondiționate și de familiile de fierari, Drezaliu din Vălenii de Munte.
Transmis din generație în generație, fierăritul este deprins de băieți de la o vârstă timpurie: de la 12 ani învățau de la părinți sau bunici să potcovească un cal. ,,Mi-a arătat tata cum să mânuiesc cleștii de potcovit, iar el la rândul lui a învățat de la bunicu”. În marea lor majoritate fierarii sunt de origine rromă, este și cazul bărbaților din familia Drezaliu, care practică acest meșteșug din moși strămoși. În 1386, Mircea cel Bătrân confirma o donație făcută mănăstirii Vodița, a 40 de ,,familii de țigani”. Folosiți în Țara Românească și Moldova ca fierari, zidari, cărămidari etc. și constrânși la o viață sedentară, țiganii au rămas aici în situația de sclavi timp de cinci secole.
Meșteșugurile tradiționale pot fi considerate cele mai clasice manifestări economic-tehnice, lucrative prin cristalizarea întregului sistem (tehnologii, unelte, instalații, produse) încă din antichitatea greco-romană.
Majoritatea meșteșugurilor tradiționale ajung încă din antichitate uzual specific și a tehnologiilor aplicate. Este cazul brăzdarelor, a topoarelor, a coaselor, secerilor.
La Vălenii de Munte, oraș cu reminiscențe rurale, fierarii folosesc ca instrumentar de lucru unelte multiple și variate, cu destinații precise, în funcție de operațiunile desfășurate de meșter. Din acest repertoriu tehnic instrumental din componența atelierului preindustrial de la fierărit fac parte: banc de lucru, vatră, foale, banc pe cărbune, polizor electric, călitoare, clești, menghina țigănească, daltă de tăiat, daltă pentru lemn, clești pentru potcovit, creion, ciocan, baros, nicovală.
Fierarii din Văleni deservesc aproape zece sate din zonă, fiind considerați meșteri pricepuți, axați mai mult pe potcovirea cailor și mai puțin pe recondiționarea și confecționarea uneltelor agricole.
Pe fondul îmbătrânirii meșteșugurilor tradiționale în speță, a fierăritului, asistăm la o criză a pieței de desfacere, care se dezvoltă vertiginos. Produsele meșteșugărești de fierărie (chiar și potcoavele sunt cumpărate din magazinele specializate) sunt abandonate în favoarea achiziționării produselor industriale.
Bibliografie
- Iorga, Nicolae Documente de pe Valea Teleajenului, Tipografia ,,Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1925
- Olteanu, Ștefan Meșteșugurile în Țara Românească
