Despre vremea „pandemiei”

Răul inspiră adeseori, biciuind spiritele atente, obligîndu-le la ripostă, la revoltă, la mărturii publice și chiar la martiriu.

Alăturîndu-se fericit mirenilor intelectuali lămuriți asupra dedesubturilor politico-economice dirijate mondialist-satanic ce stau la baza gravelor derapaje sociale pe care le trăim din primăvara lui 2020, pr. dr. Claudiu Băzăvan și-a adunat într-o carte „mistuirile din vremea pandemiei“ sub un titlu ironic-declamator: „Jos anafura! Sus drojdia!“[1]

Am primit cu bucurie la 14 undrea 2020 volumul cu dedicația-citat „Și iată Eu sînt cu voi în toate zilele vieții voastre pînă la sfîrșitul veacurilor“ (Matei, 28,19) însoțită de confirmarea „Și chiar așa stau lucrurile!“ Optimismul frazelor așternute la pagina 9 merită subliniat, avînd semnificație creștin-ortodoxă cutremurătoare pentru toți diavolii și pentru uneltele lor: „Nu vă temeți, cei care vă batjocoresc și cei care le cîntă în strună, lupii camuflați în oi cu prestanță nu au cum să vă înfrîngă. Cum să fie înghițită Biserica de porțile iadului atîta vreme cît este întemeiată pe sîngele Mielului, construită pe jertfele martirilor și consolidată de lacrimile voastre?“

Din închisorile comuniste, glasul mărturisitorilor și al sfinților mucenici răzbate din memoria mea rezumat astfel: „Sîntem guvernați de Dumnezeu în toată mișcarea, în toate gîndurile noastre ascunse. Sigur că depinde și pe ce poziție te așezi. Avînd în vedere și numai lucrul acesta: viața veșnică. Dacă te rătăcești, dacă ești neatent sau ești ateu – Doamne, ferește! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu […] pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greșeli pe care le facem cît e de supărat că sîntem nepăsători. Ne amînăm existența, mergem pe inerție. E o mare greșeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoști pe tine. […] Deci avem mare siguranță, dar și mare răspundere. […] Eu, ținînd cont de pușcărie și [de] pustie, nu m-am folosit mai mult decît la căpătîi de morți. Țipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veșnicie! Trăistișoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală. […] Instinctul acesta de a trăi îl are și porcul, îl are și orice alt animal. Dar atît! Omul are o conștiință, are o dăruire dincolo de rațiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă dați seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relația aceasta cu Dumnezeu. […] Niciodată nu e degeaba cineva lîngă tine. Ori tu te folosești, ori îl folosești, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos așa cum e. Că lipsa asta de prezență lîngă fratele tău e lipsă de dragoste și e în contradicție cu Creatorul. Actul de prezență“. (Cf. Părintele Arsenie Papacioc: „Nu contează decît maniera în care mori“, fragmente dintr-un interviu din 2008 datorat lui Rafail Udriște. V. vol. Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, București, Editura Areopag, 2012, pp.140-141).

În prelungirea acestei pagini de Pateric, cît de folositor-trezitor sună testamentul duhovnicesc al starețului Zosima reprodus de părintele Claudiu Băzăvan din romanul dostoievskian Frații Karamazov: „Iubiți toată zidirea dumnezeiască, în întregimea ei, precum și fiecare grăunte de nisip în parte. Cătați cu drag la fiecare frunzuliță, la fiece rază de soare. Iubiți dobitoacele necuvîntătoare și firul de iarbă, iubiți orișice lucru neînsuflețit“ […] (cf. p. 29).

Expresia definitorie „omul ca Dumnezeu după har“ implică dobîndirea asemănării promise illo tempore țărînii însuflețite de Creator prin strădanie personală, prin luptă clipă de clipă cu inerția și cu somnul minții născător de monștri. E un drum deloc ușor, cu meandre, căderi și ridicări, cu răniri și vindecări, ascendent doar cu făclia aprinsă a conștiinței. Adormirea, nepăsarea, prăbușirea sînt împiedicate la vremea potrivită de clopotul Sfintelor Liturghii și de imboldul cuvintelor fraților noștri iluminați de Duhul Sfînt. Or, acesta este și rostul trezitor al celor douăzeci și trei de meditații duhovnicești (i.e. „mistuiri“) cu titluri grăitoare: Uși zăvorîte, Însemnări din pribegie, Efectul fluturelui, Afară cu intrușii!, Lumina par avion și surogate binecuvîntate, Cașcaval la televizor, Pentru durerile și lacrimile voastre, Experții în lingurițe

Acul polemistului împunge strașnic pe alocuri: Cameramani zeloși pîndesc vigilent în curțile bisericilor momentul împărtășaniei cu abominabila linguriță comună. Jurnaliști scoși din minți tună și fulgeră împotriva smintiților creștini care, nesocotind flagrant regulile de igienă, împiedică deliberat eforturile autorităților. Politicienii ne organizează programul liturgic. Unii teologi supercalificați, cîntînd pe la curți străine de Ierusalim, recomandă delirant îndepărtarea voluntară de împărtășanie ca o formă rară și privilegiată de nevoință […] (v. p. 77). În acest caz, îmi permit doar să lărgesc aria acuzelor spre a include pe aceia care au comandat această aberantă conduită: necreștini aroganți, sfertodocți dovediți adeseori ca plagiatori incapabili să ducă demn pînă la capăt nicio altă meserie/profesie în afara aceleia de politruc.

Istoria e plină de pilde jertfelnice în vremuri de prigoană. Autorul cărții se oprește undeva la cea a Sfîntului Ignatie Teoforul († 107). Acesta și-a întîmpinat moartea mucenicească astfel: „Vă rog să nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită. Lăsați-mă să fiu mîncare fiarelor! Prin ele Îl pot dobîndi pe Dumnezeu! Sînt grîu al lui Dumnezeu și sînt măcinat de colții fiarelor ca să fiu găsit pîine curată a lui Hristos“ (v. p. 90). Habar n-au conducătorii actuali ai țării noastre consiliați de „experți“ despre hrana tainică la care se referea Sfîntul, căci – glosează aforistic părintele Claudiu Băzăvan –: Taina este cunoscută celor familiarizați cu gustul Împărtășaniei și cu gusturile lui Dumnezeu. Se numește schimb de vieți. Viața omului contra vieții lui Dumnezeu. Noi cu slăbiciunea, El cu puterea. Noi cu frica, El cu nădejdea. Noi cu îndoiala, El cu certitudinea. Noi cu absurdul, El cu sensul. Noi cu tristețea, El cu bucuria. Noi prinși în timp, El deschizîndu-ne veșnicia. Noi oferim viața noastră, El oferă viața Lui, într-un schimb, să admitem, profund inechitabil pentru El. Dar Mielul aflat în continuă stare de jertfă nu Se gîndește să iasă în cîștig, El doar Se dăruiește. „Că Tu ești Cel Ce aduci și Cel Ce Te aduci, Cel Ce primești și Cel Ce Te împarți!“ […] (v. p. 92).

Zguduitor-acuzatoare devin frazele părintelui-scriitor în capitolul Lumea nu vă suportă!: […] Cînd, în scop preventiv, chipurile sfinților din icoane v-au fost interzise, unii au jubilat, alții au zis „de ce nu?“. Voi ați oftat. […] Cînd ați îngenunchiat în frig și ploaie pe iarbă sau pe ciment în curțile bisericilor, și acelea grozav de suspecte, unii v-au ironizat, alții au încuviințat. Voi ați răbdat. De nenumărate ori a ars inima în voi de dorul Lui. Lacrimile vărsate, umilințele încasate, dorurile mistuitoare, suspinele neștiute, disperările însingurate sînt tot atîtea dovezi că voi sînteți diferiți de ceilalți. Altfel v-ați fi bucurat și voi laolaltă cu ei, ați fi rîs, ați fi disprețuit și ați fi batjocorit. Voi nu ați făcut astfel pentru că Îi aparțineți Lui. Din motive numai de El cunoscute, într-o anumită împrejurare v-a săgetat inima și de atunci Îi aparțineți Lui și El vă aparține vouă. Voi nu mai rezonați cu lumea. Asupra voastră s-au împlinit, înfricoșător și minunat, cuvintele „dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sînteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște!“ (Ioan 15,19).[…] (v. pp. 96-97).

N-am folosit în paragraful precedent asocierea substantivală părinte-scriitor doar ca exercițiu stilistic măgulitor. O mostră elocventă despre talentul de prozator al autorului se găsește în capitolul Complicitate conceput integral ca micronarațiune la persoana a treia: […] Cel mai mult îi plăcea să privească icoanele. Stăruind cu privirea asupra lor minute în șir, i se părea că acele chipuri sfinte împrumută expresii sugerate chiar de starea lui de spirit. […] Cînd instituțiile abilitate au dispus încuierea bisericii și arestarea odoarelor sfinte, s-a simțit izgonit ca din propria casă. Dușmanul invizibil tăbărîse asupra locului sfînt și se înstăpînise asupra tuturor bunurilor, amenințîndu-i pe el și pe ceilalți deținători de drept cu amenzi drastice, boală grea și primejdie de moarte. După orele de muncă, în drum spre casă, ocolea dinadins ca să treacă prin dreptul bisericii. Se uita precaut în jurul său ca nu cumva să fie surprins în flagrant de oamenii legii, își spijinea mîinile de gard și, pe fundalul sonor asigurat de cîteva mierle, privea stăruitor spre clădirea zăvorîtă și spre trandafirii înfloriți din grădină. […] (v. pp. 100-101).

De asemenea, autorul își exersează talentul și la persoana întîi în capitolul Invazie (v. pp.104-106), iar în Șandramaua de lux s-a năruit (v. pp. 107-110) imaginează un dialog umanitate-Dumnezeu pe tema desacralizării lumii.

În capitolul care împrumută titlul culegerii „Jos anafura! Sus drojdia!“ paragrafele finale capătă binemeritatul ton de avertisment biblic pentru efemerii decidenți politici autohtoni sau de aiurea. Subscriu la ideile care de această dată îmbracă haină eseistic-profetică și, mulțumindu-i pentru darul său de suflet, dar mai ales felicitîndu-l cu bucurie pe pr. Claudiu Băzăvan și, totodată, pe toți cei care au contribuit la izbînda editorială, îmi iau îngăduința de a cita în loc de încheiere: Pentru lacrimile care curg pe lîngă zidurile bisericilor zăvorîte, pentru suspinele de deznădejde ale celor singuri, pentru rugăciunile nerostite, pentru binecuvîntările interzise, pentru Împărtășania refuzată, pentru suferința desconsiderată, cineva, la un moment dat, va răspunde. Nu sînt curios să aflu cine, cînd și în ce fel va plăti. Dar dacă inconștienții care zădărnicesc combaterea bolii primesc pedepse atît de aspre, vă imaginați că nu le va fi ușor nici celor care, într-o formă sau alta, au zădărnicit întîlnirea cu Dumnezeu. Psalmistul spune o vorbă: „Pentru necazul săracilor și suspinul nenorociților Mă voi scula, zice Domnul!“ (Ps. 11,5). (V. p. 35).

Amin!

8 mărțișor 2021

[1] București, Eikon, 2020, 130 p. După cum se vede, titlul coperții realizate de Simona Tudor este pus agramat între ghilimele englezești, eroarea repetîndu-se atît pe pagina de gardă cît și pe pagina de titlu a volumului, fapt „scăpat“ de Daniela Dinu, responsabila corecturii menționată în caseta tehnică…  Prefața – Vremea drojdiei – e semnată de Christian Crăciun, iar Postfața de pr. prof. dr. docent Mihai Valică. Despre autor aflu cîteva detalii pe care le redau aici: „Părintele Băzăvan slujește de peste două decenii la Biserica Eroilor Tineri, din Ploiești. Neobositul părinte Băzăvan nu ostenește nu numai să-l slujească pe Hristos și pe enoriașii făcuți după chipul și asemănarea Lui ci și să fie un vrednic apărător al Ortodoxiei românești, al Bisericii noastre strămoșești și un îndrumător și duhovnic de mare nădejde și har al turmei pe care o păstorește în cetatea Ploieștilor și nu numai. Spun «nu numai» pentru că părintele Băzăvan este ales și pentru chemarea de intelectual creștin de mare respirație, care ctitorește revista «Conștiința – revistă de informare și opinie creștin-ortodoxă» (www.revistaconstiinta.ro) de peste 16 ani și care [sic!] este cunoscută în Țară, care [sic] este fondatorul Asociației culturale Conștiința și director al Festivalului Conștiința“. (V. https://www.activenews.ro/opinii/Lingurita-de-argint-a-parintelui-Bazavan-%E2%80%93-carturarul-lui-Hristos-si-mangaietorul-sufletelor-noastre-165600 ).