Reconstituirea drumului parcurs de un cuvânt de la sensurile primare la cele din limba actuală este greu de realizat. Dicționarele înregistrează sensurile și oferă, uneori, exemple situate în diacronie, dar nu pot reface procesul complex prin care cuvintele își țes înțelesurile reflectând modul de situare a omului în lume. Este cert că unul dintre termenii care ne definește existența este „rost”. Constantin Noica sesizează modulațiile de sens și importanța cuvântului pentru definirea noastră: „Cuvintele rost și rostire au căpătat o neașteptată înzestrare filosofică, în limba noastră. În particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec, acest princeps al gândirii, ce acoperea singur jumătate din ea. Logos însemna și cuvânt, și rațiune, și socoteală, și raport, și definiție, și rost. La rândul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivolul fecund al lui logos: de la flatus vocis până la rostul ultim al lumii. De aceea, la început a fost Cuvântul, ar putea fi redat prin: La început a fost Rostirea, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor.” (Noica 1987: 20).
În limba veche, se conservă sensul originar, acela de gură. Constantin Noica remarcă faptul că trecerea de la sensul concret (plisc, cioc al unei păsări), la cel abstract s-a produs prin secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. În textele vechi se regăsește acest sens: „Din rostul direptului izvorăște înțălepciune” (Miron Costin), „Rostu au și nu grăescu”, „Și fie-ți spre voie cuvintele rostului meu” (Psaltire). Un sens derivat de la acesta este acela de limbă: „Și era tot pământul un rost și un glas la toți” (Biblia, 1688), „Moisi au avut pre singur Dumnedzău dascăl, rost către rost” (Miron Costin). De aici derivă verbul „a rosti” – a spune cuvintele – și formele înrudite „rostire”, „a rosti”, „rostire”, „nerostit”. Unele expresii valorifică acest sens: „pe de rost” (a memora, a reproduce din memorie), „a lua pe cineva la rost” – a mustra pe cineva verbal, a-i cere socoteală.
Rostul este legat de ordine, de rânduială. Sensurile acestea sunt metafore preluate din tehnica țesutului. Rostul este unghiul format de firele urzelii în care se aruncă suveica. De fapt, termenul era utilizat cu mai multe sensuri legate de acest aspect: distanța de la sulul de dinainte, la spată, distanța din cinci în cinci coți la pânza țesută, locul unde se încrucișează firele pe rășchitor sau pe urzitor, crestătura sau raza urzitorului, vergeaua de trestie care se plasează în urzeală ca să nu se încurce firele, urzeala înfășurată pe sulul dinapoi al războiului. De aici derivă și importanța rostului: „a porni rostul” = a înțepe țesutul. Multe nuanțe se regăsesc astfel în expresiile și locuțiunile care au încorporat acest cuvânt. Ordinea lumii este un principiu al existenței pentru omul din popor. Lucrurile pot fi făcute cu rost sau fără rost, adică fără nicio rațiune. Cel care se realizează în viață își găsește rostul, deci menirea și, implicit, justificarea de a fi. Poți fi în rostul tău (acolo unde te potrivești sau îți este locul) sau, dimpotrivă, să nu-ți afli rostul (să nu ai liniște și nici astâmpăr sau existența să ți se pară fără sens). Spunem des „N-are niciun rost!” ca semn al renunțării – nu te mai zbați pentru ceva, deoarece nu merită efortul.
O privire spre registrele semantice ale termenului este suficientă pentru a releva deschiderile ce s-au realizat în timp. Rostul înseamnă tâlc, sens, noimă, scop, țel, menire, rațiune, justificare. Cuvântul iese din „orice angajare materială. Ordinea și sensul de viață priveau încă situațiile reale, lucrurile și oamenii; acum rostul s-a desprins de real și a devenit legea lui mai adâncă sau sensul ideal al realului.” (Noica 1987: 26)
Este cert că țesătura este, pentru noi, model de structură și de ordine. De la ordinea lucrurilor, la rânduiala vieții calea este lungă. Și totuși, cuvântul acesta a nuntit, prin sensurile sale, nu doar logosul (rostirea, legată de sensul primar), ci și rostuirea (ca ființare conștientizată în lume). Ne căutăm continuu rostul… rostindu-ne…
Bibliografie:
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Editura Eminescu, 1987.
DEX, Editura „Univers enciclopedic”, București, 2009.
