Sfinte umblătoare pe câmpuri. Sânzienele şi solstiţiul de vară

Iunie… Întreaga natură este caracterizată de o exuberanţă şi o energie de-a dreptul explozive. Radiaţia solară are o intensitate şi o durată maximă. Totul este scăldat în lumina aurie şi catifelată a razelor de soare care ajută la creşterea plantelor, la maturizarea fructelor şi a lanurilor de cereale. Cireşele încep să se pârguiască, iar lanurile de orz, secară şi grâu se auresc, se coc puţin câte puţin. Macii hohotesc îmbujoraţi printre spice sau pe margini de cărări. Totul în jur debordează de viaţă şi vitalitate…

Se apropie timpul magic al solstiţiului de vară, când soarele ajunge la apogeul duratei de strălucire pe parcursul unei zile. În jurul acestei date, a solstiţiului de vară, se concentrează principalele sărbători ale verii, două cu dată fixă, Sânzienele (24 iunie) şi Sânpetrul (29 iunie), iar Rusaliile cu dată mobilă. Aşadar, solstiţiul de vară este marcat de un ciclu scurt de renovare a timpului, deschis de Sânziene (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul) şi închis de Sânpetru (Sf. Petru și Pavel).

De asemenea, o serie de patru Sfinţi Mărunţi, cum au fost denumiţi de popor, (Timoteiu, Vartolomeu, Onofreiu, Eliseiu), celebraţi în zilele de 10, 11, 12 şi 14 iunie, aveau şi ei menirea de a marca această perioadă a solstiţiului de vară, de „a băga bob spicului de grâu”, cum se spunea în popor şi de a fertiliza holdele ajunse la dezvoltare maximă.

Deoarece pentru vechile popoare începutul anului corespundea cu debutul sau sfârşitul ciclurilor biologice ale plantelor şi animalelor care le asigurau existenţa, Anul Nou era celebrat în unele cazuri în perioada solstiţiului de vară, când se încheia coacerea seminţelor de grâu, secară, orz, acestea fiind cele mai importante plante cultivate de om. Astfel, „zilele de Sânziene, Sânpetru, Rusalii au asimilat un ritual sezonier asemănător celui de început de an. Ritualul a câştigat în spectaculozitate şi datorită apropierii calendaristice a zilei de celebrare a Sânzienelor (24 iunie) de ziua solstiţiului de vară (Ghinoiu, 2004, p. 310).

Printre popoarele care celebrau Anul Nou în preajma solstiţiului de vară, Ghinoiu îi menţionează pe egipteni şi pe vechii greci.

Însă, dintre toate sărbătorile menţionate mai sus, se pare că sărbătoarea Sânzienelor a preluat şi perpetuat cel mai mult din ritualurile precreştine specifice solstiţiului de vară şi Noului An agrar.

În volumul „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Adrian Fochi publică răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu. Referitor la Sânziene ţăranii au dat următoarele explicaţii: le-au numit zeiţele florilor, ori fiinţe care umblă noaptea pe câmpuri, frumoasele pădurilor, sfinte umblătoare pe câmpuri, sau fete robite de zmei în palate fermecate. De asemenea, Sânzienelor le-au fost atribuite darurile de a lua mirosurile şi puterea florilor, de a îngriji de înmulţirea şi sănătatea păsărilor, de a feri holdele, gospodăriile, de furtuni, de foc şi de piatră. Se mai crede în popor că după Ziua Sânzienelor toate plantele dau îndărăt, nu mai cresc, se micşorează zilele, iarba începe a se usca, iar cucul nu mai cântă.

Nicolae Docsănescu concluzionează când vorbeşte despre Sânziene că: „Puterea lor de a se opune elementelor primordiale ale naturii – apă, aer, pământ, foc – de a veghea din cumpăna Anului asupra succesiunii anotimpurilor, cu întreaga evoluţie a vegetaţiei, de a marca momentul când crângul cerului începe să se întoarcă spre iarnă, arată în fond o mare grijă pentru oameni. Sânzienele sunt nevăzutele fiinţe care, la ceasul solstiţiului de vară trag linii şi socotesc, cu domestică tragere de inimă, roadele pământului.” (Docsănescu, 1978, p.133)

Despre Sânziene legenda populară mai spune că: „Sânziana a fost o fată – fecioară care, ducându-se la câmp, a făcut cunună din nişte flori galbene. Venind acasă, a aruncat cununa pe casă, zicând: Cunună, de te vei opri pe casă, voi trăi şi voi avea viaţă lungă, iar de vei pica jos, voi muri. De aici a rămas obiceiul.” (Docsănescu, 1978, p.133)

Într-o altă ordine de idei, sânzienele sunt entităţi ce au rolul de a proteja ierburile, pajiştile, pădurile, culturile de cereale, livezile, dar şi păsările şi toate gângăniile. Se observă că toate aceste atribute au fost preluate de la vechile zeităţi romane Junona, Diana şi Ceres, sau greceşti, Hera şi Artemis. Chiar numele de Sânziana se pare că provine din prescurtarea în vorbirea populară, a denumirii de Sfânta Diana < Sândiana< Sânziana.

Ca plantă, sânziana face parte din familia Rubiaceae şi ni se prezită sub două forme: sânziana galbenă (Galium verum) şi sânziana albă (Galium mollugo), ambele cu proprietăţi medicinale de excepţie: drenor al sistemului limfatic şi endocrin, al aparatului excretor, pusă în scaldă întăreşte copiii debili, vindecă frigurile, loviturile şi vătămările. Cu roua recoltată în zorii zilei de Sânziene se tratau în trecut diferite boli de ochi şi de piele. Tot în rouă se scăldau fetele şi femeile tinere, pentru a fi mereu frumoase, drăgăstoase şi fertile. (Ghinoiu, 2004, p.314) Florile de sânziene se mai utilizau şi pentru dureri de mijloc, mai ales în timpul lucrului la holdă sau la strânsul fânului, iar în Ţinutul Pădurenilor cu aceste plante se afumau copiii speriaţi sau cei care nu puteau dormi noaptea. (Lapteş, 2011, p.167)

Deoarece sărbătoarea Sânzienelor, aşa cum aminteam mai sus, se suprapune peste solstiţiul de vară, moment major în derularea timpului calendaristic, ea este însoţită de diverse practici de divinaţie, de prospectare magică a ceea ce se va întâmpla în viitor, prospectare care se dovedeşte facilă în perioadele de înnoire a timpului, cum este şi perioada solstiţiului.

Cea mai utilizată tehnică de aflare a viitorului consta în împletirea unor cununi de sânziene, cărora li se adaugă uneori şi alte plante: trandafiri, spice de grâu, sulfină, etc. Cu o seară înainte de sărbătoarea Sânzienelor, fetele şi nevestele porneau prin fâneţe de unde adunau mănunchiuri de flori pe care le împleteau în cunună, realizându-se câte o cunună pentru fiecare membru al familiei.

La Ribiţa, dar şi prin satele din jur, era obiceiul ca membrii familiei să arunce aceste cununi peste casă. Dacă cununa se opreşte pe acoperiş este semn că cel care a aruncat-o va avea bucurii, îi va merge bine în acel an, iar dacă cununa va cădea de pe acoperiş îi va merge rău, putând chiar să fie un semn de prevestire a morţii. Se mai spunea că cei care aruncă cel mai sus cununa, vor trăi cel mai mult. (inf. Iusco Ileana, Ribiţa) Copiii aruncau şi ei aceste cununi pe case. Despre cei care le aruncau mai sus se credea că se vor căsători primii, iar cei care aruncau cununa peste casă (în trecut casele nu erau foarte înalte) exista credinţa că se vor căsători în alt sat sau vor pleca după căsătorie din casa părintească (inf. Cazan Adriana, Ribiţa-Duşan, 2008, p.63)

În prezent obiceiul de aruncare a cununilor pe casă nu se mai practică, dar persistă obiceiul de a confecţiona cununi de sânziene care se pun la porţi, la streaşina caselor, în grădina de zarzavaturi, la uşa grajdurilor, la stupină şi la toate troiţele din sat. Această practică evidenţiază proprietăţile atribuite florilor de sânziene de a proteja satul, gospodăria, holdele, familia, de forţele malefice, de boli, de intemperii şi întâmplări năprasnice, de a conferi holdelor şi animalelor sănătate, fertilitate, roadă bogată.

Confecţionarea cununilor de sânziene cu întregul cortegiu de obiceiuri de a le atârna la porţi, troiţe, etc poate fi o veche reminiscenţă a cultului solar, ipoteză întărită de forma (rotundă), culoarea(galbenă) şi momentul anului(solstiţiul de vară), când acestea se confecţionează. Mai mult, inflorescenţele de sânziene, de formă alungită, scapă din strânsoarea cununii, luând aspectul unor raze de soare galbene.

Totodată, un alt obicei de Sânziene practicat în special în nordul ţării, cel în care făcliile aprinse se rotesc pe dealuri de către feciorii satului, vine şi el să confirme un vechi cult solar practicat în perioada solstiţiului de vară şi ajuns până în zilele noastre. Făcliile se rotesc numai într-un singur sens, în direcţia mersului aparent al soarelui pe bolta cerească. Cu făcliile aprinse apoi, feciorii înconjoară ţarina şi livada, după care făcliile sunt înfipte în mijlocul grădinii de legume, între straturi. (Ghinoiu, 2004, p. 316)

Floarea de sânziene se purta de către fete în sân, în păr, se încingea mijlocul cu ea, iar sub perină se aşază precum crenguţa de busuioc de la Bobotează, pentru aflarea ursitului, prin intermediul visului. „Femeile atribuiau, astfel, Sânzienelor funcţii divinatorii, oraculare în cunoaşterea norocului, legăturilor matrimoniale şi lungimea vieţii.” (Lapteş, 2011, p.164)

Locul aparte deţinut de sânziene în flora României, spune Ghinoiu, se datorează valorii sale de simbol calendaristic: în unele zone ale ţării atunci se începe cositul fânului, coacerea holdelor de orz, grâu, secară, a cireşelor, chiar a merelor timpurii.

Tot acum, de Sânziene, are loc o „suprasolicitare magică a calităţii plantelor, nu numai prin recoltarea lor în puterea anului (solstiţiul de vară) ci şi în puterea nopţii.” (Ghinoiu, 2004, p.257) Şi aceasta, deoarece în mentalitatea magico-religioasă timpul de trecere (diurn, săptămânal, lunar, sezonal, anual) are o anumită încărcătură magică.

Aşa se face că, practicile de medicină populară aveau acum o şansă în plus de a se împlini cu aceste plante culese de Sânziene, în puterea nopţii, sau în zorii zilei. Astfel, plantele culese atunci, pe lângă proprietăţile lor medicinale se încărcau cu „puterea anului” (solstiţiul de vară, insolaţia maximă a soarelui) dar şi cu „puterea nopţii”, acel timp de trecere de la o zi la alta. Iată cum explică acest lucru Valeria Râmbetea din Târsa, Platoul Luncanilor: „Babele noastre ştiau tăte când îi bine şi când îi rău să culegi sânzienele. Vezi bine, că la miezul zilei când soarele dă zăpuşeală nu-i bine, că se strică florile. Aşe tăt pe rouă şi cu noapte se făcea după cântatu’ cocoşului, că atunci necuratu’ să duce pă pustii.” (Lapteş, 2011, p.166)

Dacă în Transilvania sărbătoarea este cunoscută sub denumirea de Sânziene, în Muntenia, Moldova şi Dobrogea apare sub denumirea de Drăgaică. Prima consemnare a obiceiului o întâlnim la Dimitrie Cantemir: „Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mână cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă.” (Pop, 1989, p.173)

Ovidiu Bârlea spune despre Drăgaică că ar fi „o rămăşiţă din practicile antice prin care zeităţile protectoare ale recoltelor erau invitate să apere lanurile, (…) fetele drăgaice continuând rolul preoteselor zeiţelor Ceres şi Diana, ” şi pune semnul egalităţii între „Drăgaică” şi „Sânziene”. (Pop, 1989, p. 176)

Prin urmare, sărbătoarea Drăgaicei sau a Sânzienelor cumulează manifestări folclorice complexe, de esenţă şi finalitate deosebite. Ele privesc atât viaţa omului cât şi a plantelor sau a animalelor, continuând vechi ritualuri legate de cultul solar, al solstiţiului de vară şi al Noului An, toate asimilate în prezent sărbătorii creştine de Naştere a Sf. Ioan Botezătorul.