Homo sovieticus modernizat: Pușlamielul!

Ironica invenție lexicală a lui Nicolae Rusu, oricît de surprinzător-hazlie ar părea unora, indexează o dureroasă actualitate! Este vorba despre una vîrtos viabilă nu numai în Moldova de dincolo de Prut, la care trimite autorul romanului Pușlamielul[1] ori în România centenară, parțial întregită, ci și în lumea actuală globalizat-înglodată mărșăluind impetuos spre faliment! De aici urgența mesajului scriitoricesc vizionar al autorului romanului Șobolaniada[2], despre care am scris degrabă, aflînd despre Nicolae Rusu abia prin articolul emoționant al generosului Vasile Șoimaru care mă onorează cu prietenia sa. Din articolul postat pe blogul „Românii din jurul României“ (intitlulat Nicolae Rusu, prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul, a devenit septuagenar… Nicolae Rusu la 70 de ani) voi reproduce doar cîteva fraze edificatoare, pe marginea unui interviu al jurnalistei Roxana Iorgulescu Bandrabur, de la Radio România Internațional: Surpriza cea mare este însă destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia personală care s-a întâmplat acum un sfert de secol, începînd cu 12 mai 1992, cînd suferindul a trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin HOLOCAUSTUL ROȘU AL ROMÂNILOR BASARABENI, BUCOVINENI ȘI ARDELENI, din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre aceste apăsătoare amintiri… Comentînd succint la timpul potrivit uimitorul text, așa cum am arătat în articolul critic deja citat am avut privilegiul de ziua Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos și, totodată, a Eroilor Neamului, să primesc din mîna autorului, trei dintre multele cărți publicate de Nicolae Rusu pînă în prezent[3]. Nu mică mi-a fost bucuria de a vedea că romancierul îmi așternuse pe două dintre ele cîte o dedicație – calde mulțumiri pe această cale, domnule Nicolae Rusu!

Structural, Pușlamielul are un Prolog, optsprezece capitole numerotate roman, conținînd fiecare mai multe subcapitole indicate prin cifre arabe și un Epilog. Originalitatea la acest prim nivel de receptare constă atît din jocul de perspective narative „dindărăt“ (narațiunea la persoana a treia) și „împreună cu“ (narațiunea la persoana întîi), cît și din două tipuri de inserții, anume unele tehnoredactate boldat cuprinzînd una-două pagini din așa-zise înregistrări de ședințe hipnotice și altele italic, ca succinte extrase dintr-un jurnal al protagonistului Ștefan Fânaru, alias Fane Fana Turmaru Escuianu, stilizat sau chiar încropit de Alina, proprietara unei edituri aproape falimentare. Cu siguranță, cunoscătorii și admiratorii inovațiilor în domeniul autenticității „dosareler de existență“ de odinioară ale lui Camil Petrescu vor gusta și aceste „trucuri“ de secol XXI vădind virtuozitate scriitoricească.

Ființa de hîrtie Fânaru este fascinantă în realismul ei care frizează răul absolut. Ar fi incomplet, prea puțin să scriu, într-o încercare preliminar-definitorie, despre egoismul, ori lichelismul, ori oportunismul, ori abjecția, ori ticăloșia acestui fascinant personaj, întrucît toate acestea – și încă altele! – constituie atribute indubitabile ale sale. Mai important este de a atenționa cititorii că el este, vai!, de o amețitoare actualitate, că faptele și cameleonismul de care dă dovadă sînt, dacă ne uităm cu atenție la cele ce se petrec în jurul nostru, vizibile, identificabile și, la rigoare, cuantificabil (adică statistic)-palpabile! În ceea ce mă privește, doar la romancierul contemporan Sergiu Ciocârlan am mai întîlnit personaje cu un cumul atît de impresionant de „abilități“ adaptatorii! Cu adevărat Fânaru este un prototip al „omului nou“ visat mai întîi de bolșevicii deveniți mai apoi comuniști. Pînă și slăbiciunile omenești ale caraghiosului Fane – hedonismul, setea de putere, curiozitatea, plăcerea zeflemelei etc. – ating cote monstruoase, după cum gîndește una dintre multele sale victime, profesoara Emilia Banu: nimeni și niciodată nu o va face să reia vreo relație cu acest monstru (p. 277). Naratorul-personaj numit Sergiu Leahu, alintat Seriojică de Fane (căci acesta îl voia amic!), încalcă pe bună dreptate convenția scriitoricească a imparțialității afirmînd, la un moment dat, despre personajul său în contextul unei proiectate întîlniri: Curiozitatea se dovedi a fi mai mare ca repulsia pentru acest specimen (cf. p. 207). Propria mamă, Nina – o țărancă autentică pe seama căreia scriitorul bate șaua să priceapă… orășenii leneviți și în curs de a se dezumaniza (cf. pp. 37-38) – îl fixează caracterologic năucitor pe fiul ei, Ștefanache, de pe patul de moarte: Mi-o dat Dumnezeu mai mulți copii, dar numai trei au avut zile. Numai că, fetelor, eu pe voi v-am născut, iar pe dînsul l-am fătat (cf. p. 236).

Verosimilitatea evoluției acestui personaj înspăimîntător rezultă din contextul istoric-social moldovenesc din stînga Prutului creat după desființarea URSS. Provincia răpită silnic și cinic României de colosul de la Răsărit în temeiul acordurilor secrete dintre reprezentanții „marilor puteri“ în 1944 a fost împinsă, cum scrie cu luciditate Nicolae Rusu, alias Sergiu Leahu, într-o interminabilă tranziție în nicăieri, favorizînd ajungerea la putere a unor inși puși pe căpătuială, care se complac în a neglija legea, a fura și a minți, ceea ce în concepția lor înseamnă a fi descurcăreț (cf. p. 209). E mentalitatea comunistă pe care o recunoaștem, vai, și-n restul fostului regat cîndva înfloritor al românilor, dar de-acum încăput în labele hrăpărețe ale „baronilor locali“ aflați în veselă cîrdășie cu spoliatorii pînditori dintotdeauna din Occident. În  ideologia aplicată politic a acestor oameni se află acum, amestecate, atît „efectul Dunning-Kruger“[4] și „principiul lui Peter“[5] cît și demagogia marxist-leninistă! E un talmeș-balmeș ideologic derutant, scopul ultim fiind exprimabil prin „nu contează: bani să iasă!“. De aici nocivitatea lor extremă și urgența cunoașterii mecanismelor psihice puse machiavelic în lucrare pentru a le putea, eventual, contracara eficient (eu nutresc încă idealul unei societăți curățate de… „pușlamiei“!).

Ștefan Fânaru – tip complexat, deopotrivă și un cinic, dar și un sentimental, un patetic, dar și un ipocrit, un intrigant fără pereche, dar și un mucalit pe care nu te poți supăra, cum ni-l prezintă naratorul-personaj Sergiu Leahu la începutul romanului (v. p. 33) – și-a găsit un caraghios pseudonim pentru publicarea unora dintre inepțiile sale umoristice botezate pamflete, anume Fane Fana Turmaru Escuianu. Cum îi explică el interlocutorului pe care-l „alintă“ cu apelative precum pușlama ticăloasă/simpatică, canalie, jigodie, Fane vine de la Ștefan, Fana de la Fanar, Turmaru semnifică stăpîn pe turmă, cu un „tu“ trimițînd la turci și un „ma“ vizînd pe maghiari, iar Escuianu este o combinție de nume moldo-valahe. Astfel, argumentează personajul,  pseudonimul lui vrea să ilustreze că noi, basarabenii, sîntem un fel de români mai deosebiți (sic). Ființa noastră e un conglomerat de gene moldovenești […] turcești, maghiare și slave (cf. p. 34), omițînd pe grecii rupți în coate pripășiți din Fanar și îmbogățiți ca-n basme pe seama românilor în epoca bine cunoscută numită fanariotă.

E vechi procedeul literar al inserării jurnalului unor personaje în narațiunea propriu-zisă pentru a-i asigura un supliment de verosimilitate și, totodată, pentru a capta atenția cititorului. Nouă ar fi însă la Nicolae Rusu tehnica realizării acestui fascinant material, inserat, cum anticipam, cu un corp de litere diferit. Este vorba despre scurte înregistrări ale destăinuirilor sub hipnoză aparținînd pacientului Ștefan Fânaru efectuate de Andrei, un psihoterapeut care a studiat și psihiatria, cunoscut de personajul-narator Sergiu Leahu încă din timpul studenției. Din aceste texte alcătuind o carte cu coperte (sic) moi și lucioase, de culoare violet-liliachie, de 160 de pagini, a căror primă dată e 1 ianuarie 1992 cititorul află un eșafodaj argumentativ uimitor, care cu greu aș admite că nu depășește granița normalității, căci e al unui megaloman pîndit cert de paranoia. Complexa ticăloșie a personajului (în celelalte pagini ale romanului conturată monstruos prin fapte, limbaj, gesturi etc.) apare în acest „altfel de jurnal“ ca într-o oglindă de bîlci. Sînt adunate în textele redate cu litere boldate viziuni ale lui Fânaru, pe care – explică Andrei – le-am cules în timpul ședințelor de hipnoză. E vorba de reflecțiile sale din acea lume paralelă în care voia atît de mult să rămînă (cf. p. 11). Criza prin care trece după năruirea URSS prin arestarea lui Gorbaciov („Vreau să mor, mormăi el cu voce stinsă, fă ceva să mor, dar să nu doară, te rog…“ – îi cere el doctorului Andrei, care adaugă: Nu l-am luat la întrebări, că era de nimic (sic), un ins anemic și totalmente terminat. Înțelesesem totul. Mai ales, după ce mi-a mai spus că doar cîteva zile mai devreme, pe 25 august, cînd făcuse 51 de ani a fost pe cale să-și ia zilele… – cf. p. 9) îmi amintește involuntar de un episod personal, pe care nu l-am dat publicității pînă acum[6].

Destăinuirile din jurnalul boldat al romanului abundă în paradoxuri, jocuri de cuvinte, ironii, dialog de surzi, hiperbole și nonsensuri, dovedind o indubitabilă măiestrie literară:

– Ai mai spus-o, că din punct de vedere al potențialului economic Uniunea Sovietică la etapa actuală este o supercivilizație, dar care-i situația în artă și cultură?

– Ce anume te interesează?

– Cum stați cu literatura, de exemplu?

– La noi un scriitor poate deveni oricine: e de dorit doar să aibă hîrtie, stilou și lipsa unei îndeletniciri mai serioase…

– Există și vreo performanță în acest domeniu? Vreun laureat al premiului Nobel, bunăoară?

– Uniunea Sovietică, atît cea veche, dar mai ales cea nouă are destui laureați, nici nu vreau să-i nominalizez, că-s prea mulți… Trebuie să știi, că orice minut din timpul meu costă foarte scump. Din păcate, însă, nu am cumpărători la prețul meu…

– Mi-e clar… dar sînt curios să aflu ce performanțe literare au acum scriitorii sovietici?

– Dacă vreo două secole în urmă cineva a scris și s-a proslăvit cu o jalnică povestire „Dama cu cățel“, în noua Uniune Sovietică un mare scriitor de-al nostru a intrat recent în istoria literaturii universale cu proaspăta sa capodoperă, o epopee de zile mari, „Dama cu torbă“… […] (Din înregistrarea de la 27 august 2006). (Cf. p. 223 și p. 224).

Încă o mostră:

– Sînt copleșit de performanțele dumneavoastră, tovarășe Foonariov, vecedemocratissimus…

– Prim-vicedemocratissimus… Și ia seama, nu confunda și denatura realitatea istorică și istoria realității…

– Scuzați, vă rog, dar mă interesează cum de ați reușit să extindeți hotarele Uniunii Sovietice tocmai pe trei continente?

– Peste puțin timp forței de nezdruncinat a teoriei noastre n-o să-i reziste nici continentul american…

– Sper să nu apelați la forță…

– Pe unde trec tancurile sovietice, care n-au nevoie de viză în pașaportul tehnic, neapărat vine din urmă și memorandumul de conciliere națională…

– Adică, oricum, rămîne în vigoare înțelepciunea polulară despre capră?

– Avem deja experiență în acest sens și, dacă e necesar, procedăm ca de obicei…

– Dar mai concret?

– Sub îndrumarea înțeleaptă a partidului, noua Uniune Sovietică nu recurge la forță, Doamne ferește… În țările eliberate de regimurile democrațiilor totalitare utilizăm, preponderent, doar mijloace pașnice, precum e, de exemplu, plebiscitul…

– Asta e bine… E stringent necesar să evitați acțiuni de genocid, în caz contrar…

– Exclus! Doar e știut, că genocid înseamnă exterminarea în masă a oamenilor, pe cînd plebiscitul e mințirea lor în masă, adică e cu totul altceva, cerul și pămîntul! Noi nu procedăm ca unii lideri democrați din țările ieșite din totalitarism, care se țin de principiul: „Oricine este împotriva democrației, trebuie să fie arestat și, imediat, împușcat!“ Apoi, în țările eliberate de totalitarismul democratic, noi promovăm  persoanele care se conduc de principiul medicului francez Guillotin: „Dacă faci un lucru util societății, el va fi util și pentru tine.“

– După care și el, inventatorul ghilotinei, a rămas fără cap…

– Dovadă că medicul francez și-a respectat principiile pînă la capăt!

– Presupun că evitați să colaborați cu renegații…

– Societatea umană are nevoie de renegați, căci fără ei nu-l poți prețui pe omul cinstit…

– Iar oamenii din aceste țări eliberate de noua Uniune Sovietică nu se revoltă?

– Pentru ca ei să uite de realitatea în care viețuiesc, cel mai bun remediu este axioma antică: „Pîine și distracții!“

– Cu pîinea e clar, dar ce distracții le propuneți?

– Preponderent, filme de groază…  […] (Din înregistrarea de la 27 august 2008). (Cf. pp. 259-260).

Dacă prin acest jurnal boldat se conturează ridicol-terifiant personalitatea abisală a lui Ștefan Fânaru – mult mai periculos decît toți nostalgicii la un loc, căci aceștia, deși bîrfind cît e ziua de lungă pe băncile din fața tuturor blocurilor ori caselor românești, rămîn măcar într-o pasivitate specifică neputincioșilor, pe cînd antieroul lui Nicolae Rusu e ditamai consilierul prezidențial! – un al doilea jurnal, cules tehnoredacțional cu italice, reflectă ipostaza de fațadă, cosmetizată literar a protagonistului. Dublu interesată, ca amantă și ca proprietară de editură semifalimentară, Alina trudește din greu la paginile însăilate de Fânaru care erau departe de a fi texte de jurnal, din care motiv ea le rescria și le ajusta limitelor admise ale genului (cf. p. 272). Astfel, rezultă un corpus de aproape două sute de pagini (cf. p. 268) gîndit ca, prin tipărire și lansare, să-i marcheze autorului împlinirea unei vîrste mai speciale (cf. p. 271) fie în 2010, fie în 2011, după cum vor decurge alegerile parlamentare! Falsul biografic – care o intrigă pe Alina și, desigur, pe cititorul care n-a priceput încă nici pînă către finalul cărții care e trăsătura fundamentală a unui „pușlamiel“! – e perfect explicabil după logica fluctuantă a acestui nou specimen subuman (aviz neinițiaților!):

– Dacă actuala putere cîștigă și următorul mandat, al treilea, atunci în carte anul meu de naștere va fi 1940.

– De ce?

– Atunci cînd am completat formele pentru angajare la Președinție, pentru a fi pe placul Generalului și a fi acceptat în funcție, am scris că sînt născut la 25 august 1940…

– De ce?! Taie-mă dacă înțeleg ceva!

– Vezi, dacă ai învățat prost la școală istoria Uniunii Sovietice! […] Dacă arătam anul 1939, trebuia să recunosc că țara în care m-am născut a fost România Mare și șansa de a fi angajat ar fi fost egală cu zero. Eu însă am scris ceea ce i-a plcut șefului – născut în august 1940 cînd Basarabia era iarăși în componența Uniunii Sovietice, adică de două ori eliberată…

– Eliberată sau ocupată? vru ea să precizeze pe o notă caustică.

– Ce-i cu tine, fato? Dacă-i spuneam că fusese ocupată, nu ajungeam niciodată unde sînt acum. (Cf. pp. 271-272).

Relațiile acestui Fane Fana Turmaru Escuianu semnatar de pamflete cu personaje normale și evoluate precum absolventa Universității de Sport și Educație Fizică, devenită profesoară de arte marțiale și de înot, Emilia Banu – inteligentă, frumoasă, talentată, căzută, din păcate, ca studentă, în mrejele masculului de serviciu al orașului involuează dramatic (tragic?). Veșnicul afemeiat e bătut zdravăn de femeie, dar rămîne atras de ea, robit de un complex sentimental înfățișat cu subtilitate de finul psiholog Nicolae Rusu: Uneori are impresia că de la acea bătaie, [cum] nu încasase în viața sa niciodată, ceva se învălmășise în firea sa, un sentiment ciudat și inexplicabil pusese stăpînire pe sufletul său. Era conștient de faptul că, după acea întîmplare dezonorantă pentru el, ar fi trebuit, la modul firesc, s-o evite, s-o uite ca pe un vis urît, să o considere o eroare a naturii. Și cu cît insista în această idee, cu atît se trezea urmărind-o de la distanță și simțind pentru ea un sentiment (sic) de care nu avusese niciodată în viața sa. O iubea. Acest amalgam de răbufniri contradictorii închegase în sufletul său un ghem de contradicții pe care încerca zadarnic să-l depene în mai multe gheme distincte, fiecare avînd culoarea sa concretă. Uneori manevra îi reușea și atunci, conducîndu-se [după] firul auriu al dragostei, dat fiind funcția și relațiile sale, reușise să pună umărul ca Emilia după absolvirea facultății să fie angajată la catedră. Nu putea admite faptul ca ea să ajungă în altă parte decît în Chișinău, astfel s-o poată vedea oricînd și-ar dori. Alteori sufletul său se încurca în firele ca de păcură ale urii și, mai ales cînd o vedea la braț cu cineva, se trezea clocind planuri de spulberare a minunatului ei trup rămas zidit în memoria sa, iar ea, memoria, în aceste clipe părea că toarnă gaz în pîrjolul care-i tăciunea inima. Avea și momente cînd cele două gheme i se desfăceau concomitent și atunci avea impresia că cele două fire – auriu și de catran – îi creează o stare de nebunie. (Cf. pp. 191-192). Planul romanțios-nebunesc de recucerire a inimii Emiliei eșuează. Distrugerea relației dintre ea și iubitul pe care-l dobîndise, urmînd să se căsătorească (Sorin primise în acest scop poze compromițătoare) și cursa întinsă Emiliei cu ajutorul unor derbedei plătiți demonstrează ingeniozitatea diabolică a lui Fânaru.

Gloria sa de mucava – aranjează să primească la împlinirea vîrstei de șaptezeci de ani „Ordinul Republicii“ –, cuvîntarea ținută la sindrofia corespunzătoare și proba evidentă de paranoia pe care cititorul o are prin redarea înregistrării din timpul ultimei sale ședințe de tratament ar putea fi un prilej de amuzament literar. Dar observînd cele ce se petrec sub ochii noștri în țară și citind frazele lucide ale prietenilor Andrei și Sergiu din Epilogul romanului eu unul nu pot rîde. Invit pe cititorul acestor rînduri să încerce s-o facă: […] am avut ocazia să-i văd de aproape, chiar să și ciocnesc pocale cu toți cei trei șefi de stat pe care i-am avut. Doar știi că i-a consiliat pe toți, iar aceștia îl prețuiesc… […] / Că Fânaru e în stare să colaboreze și cu Sarsailă nu era pentru mine un prilej de uimire, dar mă lăsase mut ceea ce auzeam. Cum să accepte un lider liberal peste măsură de intransigent, un adevărat liberalissimus, vorba lui Fânaru, să fie consiliat de o pușlama? E și asta o enigmă din culoarele puterii, pe care muritorii de rînd n-au cum s-o înțeleagă (cf. pp. 294-295).

Ștefan Fânaru este, în esență, un personaj tragic. Prin el, Nicole Rusu ilustrează dureros-veridic un faliment existențial, anume al „omului nou sovietic“ spălat riguros pe creier în cele peste opt decenii de regim bolșevic-comunist-socialist și clătit abundent (dar inutil!) după 1990 în timpul unei febrile „tranziții“ (de fapt, a fost și este vorba, metaforic scriind, despre o contorsionată, o jalnică zbatere de năpîrcă otrăvită, paradoxal, cu propriul venin). E un personaj-avertisment pentru care i se cuvin mulțumirile noastre înfiorate scriitorului de zboruri ample Nicolae Rusu[7].

(București, 20 răpciune-3 brumărel 2018)

 

[1] Nicolae Rusu, Pușlamielul, Iași, Editura Junimea, 2017, 301 p.

[2] V. „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“  nr. 16 / 2018 https://limbaromana.org/revista/sobolaniada-sau-lumea-paralela/, articol preluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/3166/sobolaniada-sau-lumea-paralela/.

[3] Menționez cîteva dintre ele preluînd lista lui Vasile Șoimaru din articolul deja menționat: Havuzul (1982), Pălărie pentru bunel (Moscova, 1986), Avem de trăit şi mâine (1992), Treacă alţii puntea (2001), Marginea lumii (2001), Oraţie de ursitoare (2004), Hai la mere! (2005, proză umoristică) ş.a., romanele Lia (1983), Totul se repetă (1988), Şobolaniada (1998), Naufragiul (2005), Al șaptelea simț (2013) și volumul de eseuri, cronici şi impresii de lectură Ieşirea din clişeu (2012).

[4] În viaţa politică, multe persoane incompetente îşi supraapreciază competențele, fiind incapabile, în acelaşi timp, să recunoască nivelul de competență al altora sau, parafrazînd maxima unui umorist francez despre cultură, şi politica este „ca gemul: cu cît ai mai puţin, cu atît îl întinzi mai mult“. (Cf. https://destepti.ro/efectul-dunning-kruger-de-ce-ignorantii-si-incompetentii-se-supraapreciaza ).

[5] The Peter Principle: În orice ierarhie, fiecare angajat este promovat pînă la nivelul lui maxim de incompetenţă; pe termen lung, multe posturi vor fi ocupate de angajaţi incapabili să îşi asume responsabilităţi.

[6] Îmi permit sub această formă digresiunea fiindcă are un tîlc pe care-l supun înțelegerii cititorilor acestor pagini. Locuiam în 1989 într-un apartament situat la ultimul etaj dintr-un bloc din strada Camil Ressu, din cartierul bucureștean Titan. Eram un amărît profesor navetist, dar ca nemembru de partid comunist din principiu, potențial „dușman al poporului“. Sub mine, la etajul al IX-lea, locuia un locotenent-colonel de intendență, aflat în plină glorie, care mă spiona abitir, conform ordinelor de serviciu secrete primite, prin mijloacele specifice. Revoluția anticeaușistă și anticomunistă m-a entuziasmat enorm: din omul timid care fusesem, m-am trezit mărșăluind pe străzi, cu o bandă tricoloră la brațul stîng, fără simțul ridicolului, fără teama că aș fi putut fi împușcat și mi-aș fi putut lăsa fiica fără tată. După gerar (ianuarie) 1990, cînd zarurile fuseseră aruncate, locotenent-colonelul a făcut o neașteptată criză de nebunie: după un episod de urlete și bufnete, tot icnind și înjurînd, a început să arunce pe fereastră borcanele de murături ale nevestei. Aceasta, disperată, ieșise pe palier, alertînd vecinii. Cineva chemase, de la telefonul fix, cum erau pe vremea aceea, „Salvarea“, iar altcineva „Poliția“. Femeia frîngîndu-și mîinile, urcase și la mine: „Faceți ceva, că eu nu-l mai pot stăpîni!“. Mi s-a făcut milă de ea. Cît fusese în deplinătatea facultăților mentale, îi făcusem bărbatului ei vreo două vizite (intrau în strategia specifică!) și el mima un cuantum de respect sincer pentru mine. Am coborît, făcîndu-mi cruce, cu nădejdea în Arhanghelul al cărui nume îl port, care pînă atunci mă scosese nevătămat din toate năzbîtiile mele naiv-revoluționare. Intrînd în apartamentul cu pricina, l-am aflat desculț, îmbrăcat într-un cămeșoi de noapte, cu părul vîlvoi, exoftalmic și palid, pradă unei agitații de leu în cușcă. Dînd cu ochii de mine, a avut un șoc; s-a oprit din răcnit, m-a invitat gestual să iau loc în sufragerie și am început o discuție calmă, aproape amicală. Nu mai știu ce i-am spus, sub presiunea momentelor, dar tonul meu a fost benefic. Am răspuns tuturor întrebărilor care-l frămîntau, ajungînd la un moment dat într-un impas – acum mi se pare comic-teatral! – la provocarea pe care, în neorînduiala din creierul său, omul trecut de cincizeci de ani mi-o aruncase: „Ești Iisus Hristos?“ Trecînd peste negația mea rostită la fel de calm ca în tot dialogul pe care-l purtasem cu el, a continuat: „Dacă ești Iisus Hristos, pupă-mi picioarele!“ Ca să cîștig timp, căci autoritățile chemate să intervină calificat întîrziau, i-am amintit că Iisus nu săruta, ci spăla picioarele Apostolilor Săi. „A, dacă-i așa, atunci tu să-mi pupi mie picioarele!“ Surprins de ilogica replicii și lipsit de experiența psihiatrică necesară, am întîrziat răspunsul și am compromis ritmicitatea impusă într-o asemenea conversație terapeutică în care ascendentul asupra interlocutorului este esențial. În clipele de tăcere următoare ca prin minune nu s-a declanșat noua criză. Bolnavul și-a băgat cu oarecare încetineală înapoi în papuc laba piciorului drept învinețit de frig – eram doar în luna lui gerar – dar cu o voce ca din vis a revenit: „Atunci vreau să-ți pup eu ție picioarele, dacă tu ești Iisus! Așa e bine?“ Nu, nu era nici așa bine! Dau și acum slavă lui Dumnezeu că în secundele acelea de mare cumpănă în care, contrariat-înfuriat omul de peste o sută de kilograme din fața mea m-ar fi putut azvîrli la pămînt cu un singuur dos de palmă, doi zdrahoni infirmieri au intrat peste noi și, neținînd cont de protestele nebunului, l-au luat în primire…

[7] I-a fost dat de Pronie acestui român un nume biciuitor-ironic evocator al bietei nații blestemate să pună în practică satanica ideologie a secolului al XX-lea!