Rânduri despre urări

„Să vă fie casa plină/De belșug și de lumină!” – ce urare poate răsuna mai bine în timpuri de sărbătoare! Formele tradiționale de transmitere a cuvintelor binefăcătoare implicau contactul direct dintre cel care făcea urarea și cel care o primea. Gazda avea datoria să purifice locul, să-l curețe, să îl pregătească de sărbătoare. De cealaltă parte, vizitatorii, îmbrăcați, la rândul lor, festiv, aduceau vestea nașterii Domnului, respectiv a înnoirii timpului la trecerea dintre ani, transmiteau gânduri bune și urări care să atragă asupra casei și a gazdelor forțe binefăcătoare.

Plugușorul, sorcova, colindatul sunt toate forme de transmitere personală a unor urări prin intermediul cărora casa și locuitorii ei sunt binecuvântați, se atrag forțe de bun augur, cu ajutorul cuvântului. Îmi amintesc din perioada copilăriei câteva asemenea strigături din cadrul Plugușorului/ al Sorcovei sau încheieri ale colindelor tradiționale, care ne amuzau: „Câte pietre la fântână/Atâtea oale cu smântână,/Câți cărbuni în cuptor/Atâtea vaci în obor,/Câte paie pe casă,/Atâția galbeni pe masă”. Ni se părea nouă, copiilor, că atâta belșug este rar. Ne imaginam cămara plină de oale de smântână ca pe un rai al deliciului, nu de alta, dar această delicatese avea întotdeauna rezervare pentru sarmale și pentru gătitul prăjiturilor… Vedeam bănuții pe masă, deși nimeni nu avea paie pe casă. Râdeam de vacile ipotetice înghesuite în obor, în ciuda faptului că ai noștri nu creșteau decât găini și porci.

Plugușorul, de altfel,  parte a riturilor agrare, vorbește, la schimbatul dintre ani, despre regenerarea lumii, despre arat și semănat, despre bunăstare materială dar și despre echilibrul corpului: „Rămâi, jupâne sănătos,/sănătos și tot voios”, „Rămâi gazdă sănătoasă”. Sorcova are în prim-plan ideea unei vieți lungi și prospere, având ca model ritmurile naturii: „Să trăiți, să înfloriți/Ca un măr, ca un păr,/Ca un fir de trandafir/Ca merii, ca perii,/în mijlocul verii/ Tare ca piatra/Iute ca săgeata/Tare ca fierul/Iute ca oțelul.”

Dacă în trecut oamenii dispuneau de un repertoriu transmis prin „viu-grai” (Ce frumos sună! Vorba care trăiește!), acum au acces (iată un cuvânt care ne definește existența) la adevărate baze de mesaje, de o diversitate uluitoare. Cum se raportează la ele? Aceasta este altă poveste! Graiul-viu nu avea nicio problemă cu ideea de plagiat, pentru că, pur și simplu, nu păstra numele creatorului inițial. Urarea devenea bun al tuturor și nimeni nu avea pretenția ca textul rostit să păstreze și amprenta numelui celui care l-a creat.

Mijloacele de comunicare actuale vin la pachet cu noi forme de transmitere: copiere, preluare, „inspirare”, redirecționare, asistență AI, generare AI. Personal, receptez redirecționarea fățișă ca pe o formă de impolitețe atunci când vine vorba de mesaje transmise. Mă gândesc că, în esență, nu mi-a fost destinată urarea, ci, drumul ei, în loc să se oprească la persoana căreia i-a fost adresată, continuă trecând din telefon în telefon. Desigur, dacă este o urare frumoasă (și scurtă) cuvântul pare să păstreze ceva din forța adresării, dar dorința de mai bine, urarea în sine, vizează pe cineva anume. Mai amuzant este când concepi un mesaj venit din suflet, în cuvinte bine alese și te trezești, după câteva zile, că vorbele se întorc acasă și te uiți cu mirare la mesajul primit… De obicei, mesajele curg gârlă. Dacă ai 8-9 grupuri consistente de WhatsApp, cuvintele și imaginile năvălesc unele după altele. De ce nu? Suntem comunități mai mici sau mai mari și simțim că este necesar să împărtășim bucuria sărbătorilor. Apar însă o mulțime de mesaje depersonalizate, multe redirecționate pe față, multe preluate de pe internet, unele cronofage (nu ai cum să vizionezi atâtea clipuri și să asculți atâtea incantații) și, evident, mai puține… cu suflet. Prefer cuvintele simple. Prefer mesajele care să spună ceva despre celălalt și să îmi spună ceva. Prefer citatele tradiționale care îmi amintesc de colindătorii din perioada copilăriei. Prefer versurile cu sens. Prefer o felicitare cu poze de familie, pentru că imortalizează o clipă de fericire.

„A ura” înseamnă „a formula o dorință de bine”, „a dori ceva cuiva cu afecțiune”. Presupune, așadar, o legătură între gândul bun și ceilalți. Implică efect pozitiv asupra realității. În esență, fiecare urare se constituie ca act de generozitate verbală, pentru că dăruim ceva, acționăm asupra lumii crezând în puterea cuvântului de a face bine celorlalți.