Intelectuali ai comunei Teișani

DUMITRU  I.  BREZEANU –  Meșter neîntrecut al artei educației și apostol  neobosit în slujba culturii românești ( 1868-1959)

 

Toponimia numelui „Teișani”, se trage cu siguranță de la numele arborelui de tei, ce forma în această zonă, întinderi imense de păduri de tei; se pare că un alt arbore des întâlnit în zonele Văii Teleajenului era aninul – arbore ce trăia în amestec cu teiul. Menționări ale acestei denumiri, le aflăm din documentele sec. al XVI-lea.

Din cununa așezărilor care împodobesc Valea Teleajenului face parte și satul Teișani. Așezarea s-a alcătuit pe terasa din dreapta a râului Teleajen, la o depărtare de 6 km spre nord de Vălenii de Munte și la 34 km de Ploiești[1]. O localitate retrasă între dealuri, ale cărei începuturi, ca la mai toate satele noastre, se pierd în negura vremii. Se presupune că teișănenii existau în epoca descălecării ca oameni liberi deoarece, din documentele scoase la iveală, aflăm că aceștia erau în trecut stăpâni pe o mare întindere de pământ de pe Valea Teleajenului.

Un document din sec.al XVI-lea, arată că dintr-un singur străbun se trag trei „moși mari”: Ivun, Ilie și Bratocea. Astfel, din Ivun ( Irun sau Ioan), se trag moșnenii homorâceni, din Ilie se trag  moșnenii izvorani, iar din Bratocea se trag moșnenii teișăneni.

Numele de „Bratocea”, dat munților și pasului de la izvoarele Teleajenului, se găsește menționat și în vatra actuală a satului la „izvorul lui Bratocea” de sub poalele Podului Bisericii, acolo unde-și are obârșia pârâul Teișanilor. Teișănenii sunt numiți uneori, în documentele vremii, „bratocești”, după acest străbun al lor. Denumirea de „bârsănești”, și „bârsești”, dată unora dintre locuitorii Teișanilor, indică o populație venită mai târziu, din Transilvania, mai precis din Țara Bârsei[2].

Satul datează, se pare, dinainte de constituirea Statului feudal independent- Țara Românească (1330). În acea perioadă, vatra satului era așezată în lunca râului Teleajen, într-o zonă denumită „siliște”( adică, locul cel mai vechi al satului). Dovada locuirii în această regiune, o fac fragmentele ceramice ce s-au găsit, datând din sec.al XIV-lea și al XV-lea. La începutul sec al-XVI-lea, Teișanii era un sat populat, în apropierea Târgului Vălenilor, pe drumul care se îndrepta spre Transilvania. Până la începutul veacului al XVII lea, vatra satului s-a aflat lângă apa Teleajenului, pe terasele ce se întindeau spre apus, în apropierea renumitelor „guri”(ocne) de sare, aflate la acel moment în plină exploatare și situate la vărsarea Văii lui Dragomir.

Către sfârșitul sec.al XVI-lea, sub domnia lui Mihai Viteazul, moșnenii teișăneni văd deseori trupele acestuia, trecând dincolo și dincoace de munți, prin apropierea satului lor. Contribuie și ei la hrana lor, dar erau obligați să ajute și la transporturile cerute și nevoile oștirii. Locuitorii satului au fost părtași ai unei situații tragice pentru satul lor și anume la 13-14 septembrie 1602, cândăa avut loc o crâncenă bătălie între oștirile lui Radu Șerban Basarab și cele ale lui Simion Movilă, bătălie desfășurată chiar pe pământurile Teișanilor[3].

În cursul acestei aprigi bătălii, satul Teișani cel de odinioară a fost ars și distrus în întregime. Oamenii satului s-au retras în partea de vest, unde au găsit pădurea deasă de tei, care le-a oferit sătenilor materie primă suficientă pentru a-și construi locuințe și pentru a-și ridica o nouă așezare; aici și-au fixat bordeiele și târlele, prin diferite poieni, sau „curături” [4](= curățitură, luminiș, prin defrișare)[5].

Teișănenii, după cum atestă documentele, au fost întotdeauna  oameni liberi, „moșneni”. Au luptat pentru menținerea libertății, iar reformele înfăptuite în timpul domniei lui Al. I. Cuza, i-au aflat pe teișăneni oameni liberi dar lipsiți de proprietăți. Tot în perioada domniei lui Cuza, se constituie și Comuna Teișani, atunci când a fost organizată pretutindeni în Principate o administrație modernă.

Organizarea social-economică, avea la bază „obștea sătească” sau „teritorială”, care implica proprietatea în comun asupra: apelor, pădurilor și iazurilor, dar și posesiune individuală asupra ogoarelor, locuințelor, uneltelor și vitelor.Teișanii reprezintă prototipul satului genealogic, deosebindu-se de celelalte prin posibilitatea întinderii sale, din apa Teleajenului până în aceea a Slănicului, pe o lungime de 8 km și din hotarul Oltenilor, până în cel al Homorâciului [6].

În anul 1729, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, se face o primă diferențiere, drepturile fiecărui locuitor fiind precizate într-un document întocmit de vornicul Năsturel, intitulat „ocolnița” sau „ocolnica”[7]( = carte de alegere a moșiei). Noul „partaj” este și ultimul act de proprietate însemnat, până la reforma agrară din 1864, care a modificat structura proprietății din Teișani, majoritatea populației rămânând „moșnenească”[8](„moșneni”, în Țara Românească; „răzeși”, în Moldova, = țărani liberi).

Astfel, de la început Teișanii apare ca un sat liber și se va numi „Teișanii Megieșești”, adică „moșnenești”, liberi. Spre sud, se formează satul „Teișanii de Jos”, sau „Oltenii”, după numele celor care s-au stabilit în aceste locuri, venind de pe malurile mărețului râu Olt[9].

Fiecare om vine în lume cu misiuni precise, încredințate de către Divinitate. Se ostoiește timp după timp, clădind fiecare zi după înfățișarea sufletului. Dar și locul unde-ți este rânduit să te naști te așteaptă să-i sfințești cu harul dobândit existența-i efemeră.

DUMITRU I. BREZEANU este omul care a fost lăsat de Divinitate să sfințească cu harul său – al intelectualului – omul de rând al satului românesc. Personalitate complexă, completă și cu multă dăruire pentru luminarea locuitorilor satului natal, în mod special. „Omul care își câștigase cu decenii în urmă, prețuirea unor luminoase figuri din cultura românească – Al.Vlahuță, Șt.O. Iosif, G. Coșbuc.”

Cu deosebită emoție și în același timp liniște sufletească, am pătruns în lăcașul de cultură al acestui mare om. Parcă intrasem într-o altă lume, ca și când timpul se oprise în loc. Totul a rămas la fel, puțin schimbat până îți faci intrarea. M-a întâmpinat mirosul de cărți și mobilă veche, iar linișea apăsătoare avea să se aștearnă. Mă încerca acel sentiment de timiditate și de gol în stomac, prezența  domnului învățător  simțindu-se după atâția ani. De parcă ar fi urmat o oră de consultație și-l așteptam să vină!

Începând să răsfoiesc unul dintre manuscrise, am găsit un „portret” în cuvinte, realizat de către un tânăr discipol, dintre cadrele didactice, care l-au cunoscut îndeaproape în ultimii ani de viață la Teișani. Lăsând o imagine vie, încă, a celui care a fost atât de iubit, respectat ți apreciat:

Cu o statură impunătoare și o figură luminoasă, mereu zâmbitor, având privirea scurtătoare, ațintită drept înainte, cu mersul apăsat și drept, sprijinit în bastonul frumos sculptat din lemn de trandafir, apărea mereu în preajma școlii noi și a căminului cultural instalat în localul impunător, mereu gata să dea un sfat bun și generos și, totdeauna iubitor să afle despre noile realizări și prefaceri ale statului. Adesea îl zăream doar în cămașă și cu capul descoperit, având părul alb, lucitor ca argintul în soare, trebăluind în ograda gospodăriei, fie cioplind lemne cu barda, fie curățind cu foarfeca pomii din grădină, sau aplecat cu stropitoarea asupra stratelor și ghivecelor de flori, mult îndrăgite. Spre seară, până la pierderea neprețuitei și mult regretatei soții, îl auzeam cântând la vioară, melodiile cântecelor populare, ascuns vederii, de frunzele viței ce acoperea pridvorul casei”[10].

ORIGINEA ȘI COPILĂRIA

Învățătorul Dumitru I. Brezeanu, s-a născut la 12\24 iulie 1868, în comuna Teișani, Jud. Prahova. Își trage originile dintr-o familie de tărani moșneni, ce pot fi urmăriți documentar pe linie ascendentă, câteva generații ajungând aproape cu trei veacuri în urmă.

În manuscrisul „Autobiografie”, D.I. Brezeanu  prezintă detaliat originile familiei sale, atât pe linie tatălui, cât și pe cea a mamei:

„Pe linie ascendentă -precizează D.I. Brezeanu- neamul Brezeștilor, din care mă trag eu, se poate urmări documentar până la anul 7237( 1729 de la Hristos), când în ocolnița moșiei moșnenilor teișăneni, făcută de medelnicerul Constantin Năsturel, sunt trecuți la nr.16 cu 40 de stânjeni de moșie Miclea și fratele său Burlea, din care se trag fiii și nepoții lor: Mihai Tănase, Barbul și Dumitru Breazu, de care legăm firul genealogiei Brezeștilor.[11]

„Tatăl său, Ion Iniță Breazu, înainte de căsătorie, a fost ca și tatăl său- cărăuș( Prahovean, li se mai zicea), ce însemna negustor de sare de la Slănic. Sarea, o duceau și o vindeau prin țară, prin satele județelor: Buzău, Ialomița, Brăila, Covurlui etc.[12] S-a căsătorit în anul 1865, la un an după moartea lui Niță Soare Vintilă, bărbatul dintâi al mamei. În timpul căsătoriei au avut 5 băieți si o fată: cel dintâi, Ion, mort copil mic; al doilea, eu, Dumitru, al treilea Constantin(Codrin), un băiat Nistor și altul Anghel, precum și o fată, morși de mici.”[13]

Mama lui Dumitru I. Brezeanu, pe numele ei Sultana, era din neamul Morcoveștilor de la Homorâciu, sat învecinat la nord cu Teișanii, asemenea și locuiorii acestui sat, moșneni de obârșie, cu neamuri întinse pe tot plaiul Teleajenului. Bunica din partea mamei sale, fusese fiică a preotului Pană din Drajna de Sus și provenea dintr-o familie de preoți și cântăreți bisericești. Pe bunica lui D.I. Brezeanu din partea mamei, o chema Maria. Rămânând văduvă de timpuriu și trăind în duh bisericesc, după ce și-au luat copiii „jugul căsniciei” lor, s-a dus la schit la Suzana și s-a călugărit, luându-și numele de Macrina. A murit și a fost înmormântată la schit.

Căsătoria părinților, ca o poveste intrată în tradiția locală, este descrisă cu haz și nu menționează autorul „Autobiografiei”, decât frumusețea foilor de zestre cu expresie și conținut bogat, arătând că ambele familii erau cuprinse și darnice pentru tinerii logodiți.[14]

     

COPILĂRIA

Copilăria, marele învățător Dumitru I. Brezeanu, și-a petrecut-o în satul natal, în jurul casei părintești, pe dealurile pline cu pruni și alți pomi fructiferi din Teișani, pe care l-a iubit atât de mult, în ambianța plăcută a satului cu viața lui intensă, plină de basm, mireasma naturii și curățenie sufletească.

A cunoscut de copil viața grea a țăranilor, al cărei exemplu l-a avut în propria lui casă părintească; în luptă cu lipsurile și cu exploatarea boierească și-a format el idealul vieții de a deveni învățător și a ridica nivelul vieții satului românesc. Pentru oamenii satului în care s-a născut, s-a străduit să aducă lumina spirituală cu deosebită râvnă și perseverență.

În manuscrisul „Autobiografie”, descrie copilăria cu o deosebită forță sugestivă și în stil vioi, atractiv. Pe alocuri, relatarea faptelor și a întâmplărilor copilărești o dau nuanțele asemănătoare poveștilor lui Creangă. Din cei cinci copii câți au fost la părinți, doi, o fată și un băiat, au murit de mici. Din această cauză mama, Sultana, era foare speriată și temătoare pentru sănătatea celorlalți trei copii, pe care i-a tot „corconit și i-a ținut după sobă, în casă și întotdeauna prea înhăiburiți, cu hăinuțe groase, ceia ce ne făcea să fim și mai mult plăpânzi.”[15]

Tot în lucrarea sa manuscris „Autobiografie”, povestește despre unele îndeletniciri pe care le avea în cioplirea lemnului: „Erau atunci bricege ieftine cu mâner de lemn strunjit, ce se găseau și la cârciumari. Mereu cumpăram și- cum le luam, așa le și pierdeam. Ce necăjit umblam toată ziua, căutându-le. Cu ele ciopleam mereu și ciopleam și degetele uneori. Făceam căruțe, săniuțe, pușculițe de soc pentru dopuri de câlți, sau pompițe de apă…și câte și mai câte. Copilării! Cine poate să-și aducă aminte de toate și să le scrie cu haz precum Creangă?!…”[16]

Frumos descrie jocurile copiilor din satul său natal, trăind din plin experiențele unice, atât pe ulițele satului unde juca „la nasturi” sau „la pietricele”, cât și pe „fânațuri” cu vitele, unde juca „guia în doi, în patru, în șase”. Este părtaș al vremurilor grele, anii de lipsă din cauza secetei din 1866, atunci când cu toții o duceau rău. „Am apucat și eu mămăligă de mei, vârtoasă și greu de mistuit…”[17]

 

ANII DE ȘCOALĂ

Dumitru I. Brezeanu, începe la vârsta de opt ani, cursurile primare și le efectuează cu mare greutate pe la școlile din satele vecine: mai întâi la Școala din Teișani[18], apoi la Drajna de Jos[19], la Izvoarele, iar în anul 1879-1880,” la școala primară de băieți din Vălenii de Munte”[20], școală cu trei institutori urbani.

Dornic de învățătură, deși rămâne orfan de tată la vârsta de numai 9 ani, este îndemnat și sprijinit, pe toată perioada instruirii sale, de către mama sa, astfel, reușește să depășească toate greutățile. „Până a trăit tatăl meu, în 1878, știam să citesc, știam foarte puțină aritmetică, ceva catehism și alt nimic.”

În anul școlar 1878-1879, urmează cursurile clasei a II-a la școala din Drajna de Jos ”de la Crăciun până la Paște”. Nefiind nici aici școală regulată, după Paște, trece la școala din comuna Izvoare, unde rămâne până la sfârșitul anului școlar.

Clasa a III a, în 1880-1881 și a IV a, în 1881-1882, le-a absolvit ca premiant de la Minister ( „erau atunci două serii de premii: I, II, III, de la Minister și I, II, III, de la Primărie”), fiind bine apreciat de institutorul Vasile Mărgineanu și lăudat totdeauna la clasă”[21], mai ales că de cele mai multe ori, răspunsurile pe care institutorul le aștepta, veneau de la Dumitru I. Brezeanu.

Ambițios și cu dragoste de carte, D.I. Brezeanu, năzuiește să meargă mai departe, la alte școli cu orice preț. Avea gânduri de viitor animate de idealurile făurite în primii ani de școală. Își dorea foarte mult să ajungă învățător în satu său natal și să creeze luminarea lui. Pentru a-și împlini visul, trebuia să urmeze o școală normală de învățători. Astfel, în primăvara anului 1883, merge la București, dorind să se intereseze de posibilitatea să urmeze o școală superioară.

„Nu-mi era indiferent pentru viitorul meu nici o meserie căpătată într-o școală serioasă; dar nu puteam așa ușor renunța la gândul de a fi învățător și de a-mi scoate satul din întunericul neștiinței. Satul Teișani, avea atunci reputație rea. Oamenii erau aspri, răutăcioși și dorința mea era să-l pot scoate la lumină și să-i câștig un nume bun.”[22]

Unele lipsuri materiale, consemnate, de altfel, în notele sale, l-au determinat pe D.I. Brezeanu, să amâne urmarea cursurilor Școlii Normale și să înființeze în anul școlar 1883-1884, „o școală particulară la Teișani, ale cărei cursuri au încetat prin mai 1884.”[23]

În august 1884, fiind anunțat pentru examen la școala normală Carol I din București, se duce să o viziteze, aceasta avându-și sediul în casele lui August Treboniu Laurian, de pe str. Lucaci. Aici se întâlnește cu foști colegi de școală și se hotărăște să urmeze cursurile acestei școli. Întors în satul natal, se pregătește fără prea mare zăbavă de actele necesare. Cea care i-a fost alături în permanență și care l-a susținut și ajutat pentru a merge la școli mai departe, a fost mama sa, Sultana. O piedică mare o reprezentau însă banii, pe care mama sa nu-i avea.

În comună trăia și a trăit încă multă vreme după ieșirea lui din școala normală, un bătrân inteligent, cinstit, cu stare bună și care îl aprecia mult pe D.I. Brezeanu. Acest bătrân se numea Panait Necula și aflase de dorința tânărului ambițios; cunoscându-i greutățile întâmpinate, s-a oferit să-l ajute sub formă de împrumut. Astfel, pe o simplă poliță semnată doar de D.I. Brezeanu, bătrânul l-a împrumutat în fiecare toamnă pentru fiecare clasa cu câte 80 de lei, adică pentru toată școala, cu 320 lei.

Ajuns la București în vederea susținerii examenului de admitere, D.I Brezeanu a intrat în gazdă într-o gazdă de la marginea orașului. Reușit la examenul de admitere, începe cursurile Școlii Normale, stând la internat, unde primește cele necesare, inclusiv uniformă. Uniforma era obligatorie când ieșea în oraș.

Din notele autobiografice ale lui D.I. Brezeanu, aflăm întotdeauna multe date interesante, atât despre mediul școlar în care a trăit până la 1888, cât și alte amănunte din Bucureștii de altădată. Iată un exemplu: „Eram în clasa a IV-a, în primăvara anului 1888, când s-a adus clopotul cel mare de la Mitropolie. De la Gara Filaret cu 12 bivoli l-au adus până la Mitropolie. Tot pe atunci, în urma unui scandal la Cameră, am văzut deputații sărind peste uluci din grădina Mitropoliei, în poteca de la fundul grădinii noastre”(grădina școlii normale) ”.

Își amintește cu drag, având cuvinte de apreciere, pentru profesorii care i-au deschis drumuri. Aprecieri deosebite, face față de activitatea profesorului de matematică, Ștefan Stoicescu -prahovean de la Gherghița despre care menționează că era un dascăl drept: „Fiecare lecție o explica de două și de trei ori dacă elevii nu-i răspundeau că au înțeles(…). Absolut drept, meritai 10, îți da 10, meritai 3, îți da 3. Și era inflexibil, fapt periculos, deoarece la școala normală nu se admiteau corigențe. La orice materie elevul care nu avea nota de trecere – minim 6 – era eliminat chiar din clasa a III-a, sau a IV-a”…

În școala normală, în cei patru ani de cursuri, capătă cunoștințe sumare și puțin legate de practică, dar pe care tânărul normalist le aprofundează și le lărgește ulterior cu o neobișnuită stăruință, în primii ani de predare la clasă.

 

ACTIVITATEA DIDACTICĂ

În primăvara anului 1888, termină cursurile școlii normale. Cu multă emoție, ajunge la locuința scriitorului Alexandru Vlahuță, atunci acesta fiind revizor școlar de Prahova și Buzău, numit de către Ministrul Instrucțiunii de atunci, Titu Maiorescu, să se intereseze de un loc vacant în județul Prahova. Înaintează o cerere lui Titu Maiorescu, pentru un post de învățător, în comuna Văcăreștii de Răstoacă, din județul Dâmbovița, însă Iosif Ionescu-revizor de Prahova, insistă să nu se ducă în Dâmbovița, pentru că avea un post vacant în Prahova.

Astfel, cariera sa debutează cu suplinirea la clasa a II-a, a Școlii de băieți din Vălenii de Munte(până la 10 ianuarie 1889). La acea dată se prezintă la Câmpulung, pentru susținerea un concurs în vederea ocupării unui post vacant, la una din cele patru școli, din patru comune ale jud. Muscel. Reușește al patrulea din cei 15 concurenți, însă după obținerea certificatului, renunță la Muscel și se înfățișează la minister, unde în baza a documentului, este numit ca învățător provizoriu în comuna Cornurile de Câmp, lângă Gherghița-Prahova, începând cu data de 1 martie 1889.[24]

După începerea activității la clasă, în care timp reușise să atragă elevi și din satele vecine, Ciupelnița și Drăgănești, învățătorul D.I. Brezeanu, nu se limitează doar la atât, ci începe o muncă susținută în vederea răspândirii culturii la sate. Condițiile de viață pe care le întâlnește în comuna unde fusese repartizat, nu erau deloc bune, sala de școală era la un loc cu Primăria, plină de noroi, deoarece oamenii care veneau cu treburi la Primărie, își curățau acolo cizmele și opincile. Însă, hotărât să facă treabă, a curățat sala de clasă, a reparat o odăiță unde să locuiască, mai mult de atât, își face și o grădiniță pentru flori, în care îngropa pentru iarnă ceva zarzavat, neavând pivniță.

Plin de avânt și dragoste de țăranii din care-și trăgea obârșia, tânărul învățător începe cu adevărată pasiune, munca de educare pe tărâm școlar, odată cu aceea extrașcolară închinată luminării maselor de țărani, ținute până atunci în beznă de către clasele conducătoare.

Foarte serios în ceea ce are de făcut și mai ales că până la numirea sa ca învățător în această comună veneau la școală 1-2 copii, începe în toamna acelui an să se ocupe de statistică școlară, avizează părinții și până la sfârșitul lunii septembrie, adună aproape 40 de elevi, băieți în totalitate, deoarece nu se înscrisese nicio fată: „Am așezat elevii după merit, căci în arhivă nu am putut găsi nimic și am putut promova câțiva în clasa a II a și câțiva în clasa a III a”.[25] Cu sfatul, dar mai ales cu exemplul, determină mulți țărani să-și facă bordeie pe lângă case, în care să păstreze cele necesar pentru iarnă. I-a învățat să-și facă din nuiele și pari împrejmuiri pentru curți și grădinile de zarzavat. „Și-au făcut chiar și pătule pentru păstrat porumbul, ca să nu mai fie nevoiți să-l vândă din toamnă cu preț mic…Din multe puncte de vedere, era un început bun.”[26]

În timp, cunoaște învățătorii din satele vecine și le câștigă încrederea, în multe din satele învecinate nefiind școli.

În anii 1889-1892, ia parte la Conferințele învățătorilor, desfășurate la Ploiești, care țineau aproape 10 zile, de la 12-26 august. Se face remarcat printre învățătorii prahoveni, prin temeinica sa pregătire în pedagogie și filozofie. Cu ocazia desfășurării Conferinței, D.I. Brezeanu, pregătește și prezintă unele prelegeri cu conținut din domeniul didactic( despre Atenție”)[27], cu o deosebită competență, ceea ce-i aduce aprecieri din partea colegilor. Critică modul de organizare al Conferințelor, în special a ordinii de zi și de gradație a temelor de susținut: „Programul lor era alandala stabilit, fără o gradație între subiecte, iar revizorul dădea subiecte la întâmplare, seara, pe care învățătorii înscriși erau obligați să le expună chiar a doua zi.”

În perioada imediat următoare, învățătorul D.I. Brezeanu, s-a pregătit temeinic pentru cariera aleasă cu dragoste și vocație. Și-a desăvârșit studiile indicate de profesori în școală, a făcut studii intense de psihologie, a rezumat de două ori(rezumat din rezumat), Logica lui Maiorescu, ea însăși un foarte concentrat tratat de logică. Și-a lărgit cercul cunoștințelor de pedagogie, metodologie, de etică și estetică, precum și de celelalte științe. Citea foarte mult, se documenta asiduu, punea în practică, în școală, metodele la care se oprea și apoi le cerceta rezultatele. Citea cărți de știință și literatură, reviste de știință și reviste didactice.

După minuțioase cercetări de teren, efectuate în timpul vacanțelor școlare, în anul 1892 alcătuiește „Geografia județului Prahova, manual pentru clasa a III a rurală, tipărit la Ploiești și editat de autor în asociație cu alți trei învățători prahoveni[28] și un „Început de geografie”, manual pentru clasa a II a.

Interesat de organizarea și bunul mers al învățământului, căruia îi dedică tot sufletul și energia, tânărul învățător Dumitru I. Brezeanu, publică în „Revista învățătorului”, o întâmpinare critică a proiectului de lege asupra învățământului primar, al ministrului Petre Poni, care menținea deosebirea între școala urbană și cea rurală.[29] Tot aici ridică, printre cei dintâi, problema unificării școlilor normale și ale învățământului primar.

Aflat tot în localitatea Cornurile, propune și înființează cu învățătorii din plasă, primele „Cercuri culturale pentru săteni.Această activitate îi aduce convingerea că nu s-ar putea realiza pe deplin așa cum ar fi vrut, rămânând la Cornurile de Câmp. De aceea luptă pentru a se muta în satul său natal. Dorința de a ajunge învățător în satul său natal, îl face ca în anul 1893, aflat în vacanța de Paște, să vină acasă și să stăruie pentru clădirea unui local propriu de școală la Teișani. Așa că, împreună cu mai mulți săteni din Teișani, fac planul unui local de școală, „care s-a aprobat de comitetul permanent al judetului, în pofida celui alcătuit de inginerul șef al județului”. Ca urmare, în vacanța mare s-a străduit să strângă fonduri, obținând și de la județ. Astfel, în luna august același an au început lucrările, iar la sfârșitul lunii octombrie, școala era gata: „Speranța că voi ajunge învățător în satul meu, se apropia de realizare.” După care cere înființarea școlii din Teișani și, totodată solicită mutarea sa ca învățător definitiv.

La data de 1 nov.1893, este numit ca învățător în comuna Păcureți, unde funcționează câteva luni, până la 1 ian.1894, lăsând și aici frumoase realizări și amintiri plăcute ca și la Cornurile de Câmp.

Astfel, la 1 ian 1894, Ministerul Instrucțiunii Publice, înființează școala din Teișani.  Deși, ministerul îl mută acolo, ținând cont de meritele deosebite pe care Dumitru I. Brezeanu le-a avut în construirea noului local al școlii, revizorul școlar al județului Prahova, îl mută cu titlul de suplinitor și, mai mult decât atât nu-l trece în ștatele de salarii ale învățătorilor din Prahova, cîteva luni, până în martie 1894. Până atunci îl primește direct de la Minister.

Învățător la Teișani

Odată ajuns la Teișani, își desfășoară întreaga activitate de unul singur până la 1 sept. 1897, cînd, la stăruințele actriței Aristissa Romanescu, este înființat al doilea post de învățător, ocupat fiind de tânăra Maria Andreescu, doi ani mai târziu devenind soție admirabilă și prețioasă colaboratoare a învățătorului. Marea actriță își petrecea verile, la familia mai sus amintitei învățătoare la Vălenii de Munte.[30]

La 10 ianuarie 1894, este inaugurat localul de școală în prezența prefectului județului Prahova, Luca Elefterescu. Din păcate tânărul învățător nu participă la acest eveniment, fiind grav bolnav. Îngrijire deosebită primește din partea doctorului Succin de la spitalul din Vălenii de Munte și de către iubitoarea sa mamă, căreia i-a păstrat permanent venerație și recunoștință, pentru dragostea și afecțiunea cu care l-a înconjurat. În biblioteca locuinței din Teișani, a păstrat toată viața deasupra biroului său tabloul acesteia ca pe o icoană.

Cu copiii care populează în curând școala formează un cor pe trei voci ce duce faima școlii și atrage totodată pe drumul școlii și alți copii, mai ales fete, reținute până atunci la treburile gospodărești: „Nu era până la acea vreme, nici o femeie cu știință de carte și am dus luptă grea cu părinții să le lase la școală.”

Se hotărăște să se căsătorească cu Maria Andreescu, tânăra învățătoare din Vălenii de Munte, care funcționase cu un an înainte la Teișani. Cei doi sărbătoresc logodna pe 21 febr. 1899, iar nunta în vacanța de vară, pe 11 iulie, respectând toate tradițiile vechi românești și relatează în amănunt, în manuscrisul „Autobiografie” desfășurarea acesteia, care cuprinde frumoase orații de nuntă și altele. Cu o deosebită chibzuință își pune pe picioare gospodăria și își aranjează viața.

Reia publicarea revistei „Satul”  și este solicitat să alcătuiască statutele unei societăți culturale pentru tot județul, care însă nu au fost acceptate deoarece, unul din articole prevedea, ca nimeni să nu facă politică de partid în numele acestei societăți. Nereușind să facă acest lucru la nivel de județ, D.I. Brezeanu, încearcă organizarea unei astfel de societăți numai în plaiul Teleajen( cum era în acea perioadă), cu învățători, preoți, oameni de cultură de aici. Întocmește astfel, statutele societății filantropice culturale „Aquila Carpaților”.

În luna mai 1902, înființează „Societatea filantropică Sirius”, pe lângă școala din Teișani, cu scopul de a ajuta cu cărți și haine pe copiii săraci, de a dota școala cu mobilier necesar, iar biblioteca acesteia cu cărți, de a acorda premii elevilor silitori, de acrea diferite ateliere de produse naționale și de a construi sală de gimnastică, baie, cantină și grădiniță pentru copii.[31] În anul 1903, cu prilejul vizitei, expune ministrului instrucțiunii publice, Spiru Haret, care se interesa de statutele societății, care este scopul cuprinzător al acestei societăți. Totodată, Spiru Haret acordă 20 lei ca să fie trecut printre societari.

Dumitru I.Brezeanu l-a văzut pentru prima dată pe Spiru Haret în anul școlar 1887-1888, când acesta a inspectat școala normală Carol I din București, în calitatea ce avea atunci de Secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice. Despre această întâlnire cu viitorul mare ministru, Brezeanu mărurisește: „Ne-a inspirat simpatie și respect”.[32] El va face parte, așa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga, dintre „Cazacii lui Haret”. Într-o conversație purtată de ministrul Insrucțunii publice, Spiru Haret cu învățătorul Dumitru I. Brezeanu, cel dintâi îi adresează următoarele cuvinte: „Aveți dușmani mulți, Domnule Brezeanu, dumneavoastră învățătorii, dușmani interesați și bine înarmați. Fiți prudenți și nu dați înapoi, căci opera de deșteptare a poporului și de îmbunătățire a traiului este cea mai acută și mai de seamă operă națională ce se face.(…) Sunt mulți, țara e săracă. Mi-e teamă să nu se încurce în socotelile băncilor populare. Da-ți-le de grijă.”[33]

În anul 1902, cu ocazia Conferinței învățătorilor, fiindu-i recunoscute meritele pentru munca sa didactică și pentru ridicarea nivelului cultural al satelor, este decorat cu medalia „Răsplata muncii pentru învățământul primar”, clasa I de aur, acordată de ministrul învățământului de atunci, Spiru Haret.

La 1 sept 1914, Dumitru I.Brezeanu este transferat ca institutor la Vălenii de Munte și numit director al Școlii primare de băieți, unde funcționează neîntrerupt, până la ieșirea la pensie, pe data de 1 oct 1925. Și aici își pune vizibil amprenta, luptând ca să pună școala la îndemaâna elevilor, astfel reușește să înființeze posturi noi și să deschidă noi școli mixte în suburbiile Văleniului, la Miulești și Valea Gardului.  Meritele îi sunt recunoscute din nou, fiind decorat cu „Steaua României”, în gradul de cavaler. Pentru pregătirea elevilor absolvenți, care voiau să urmeze școala secundară, organizează un curs de preparații la care atrage intelectuali din localitate, pentru predarea diferitelor discipline. Așa s-a născut ideea înființării unui gimnaziu la Vălenii de Munte.

Tot prin stăruința inimosului învățător, a determinat pe inginerul Toma Sorescu, să doneze locul pe care s-a construit mai târziu școala de meserii de lângă gară, care fără nicio justificare a purtat numele lui Nicolae Iorga, acesta necontribuind cu nimic la înființarea ei. Pentru merite deosebite, institutorul și directorul școlii din Vălenii de Munte, Dumitru I. Brezeanu, a fost decorat după război cu Ordinul „Coroana României în gradul de cavaler”.

La inițiativa domniei sale, au fost puse și bazele unui „ateneu popular” cu intelectualii din localitate, idee care, ulterior a căzut din cauza unora care considerau că prin aceasta se face concurență Universității Populare, a lui Nicolae Iorga. Construiește lângă școală odăi pentru servitorii școlii, pentru care intră în conflict cu Nicolae Iorga, care, pe nedrept, îl considera adversar al său, deși N. Iorga a recunoscut că este cel mai bun institutor pe care l-a cunoscut. În numeroase ocazii are schimb de păreri cu acesta, uneori și conflicte.

Imediat după război, D.I. Brezeanu a încercat cu Al. Teodoru, tipograf, să înființeze o tipografie la Văleni, deoarece tipografia „Datina Românească”, a lui N. Iorga se risipise. Astfel a înființat tipografia „Teleajenul” pe numele lui Teodoru, la care tipărește 6 numere din gazeta locală „Teleajenul”. Tipografia nu durează, deoarece N. Iorga reorganizează „Datina Românească”.

Nu se încumetă să umple golul lăsat la Văleni de tipografia „Neamul Românesc”, căci nu dispunea de atâtea mijloace; dar nădăjduia să pătrundă cu tipăriturile sale cât mai adânc în păturile populare din satele de prin prejur.

La 1 octombrie 1925, iese la pensie. Pornește pe acest drum având în bagaj strânse: respectul elevilor săi și al colegilor de breaslă, al oamenilor simpli pentru care a luptat să-i lumineze.

 

Președinte al Asociației Generale a Învățătorilor

În decembrie 1906, era organizat la Focșani, Congresul Învățătorilor, cu care ocazie se pun bazele „Asociației generale a învățătorilor din România”. Unanim recunoscut  ca luptător pentru interesele și dezvoltarea învățământului primar, Dumitru I. Brezeanu este ales la acest Congres ca președinte al Asociației Generale a Învățătorilor din România.[34]

Ca președinte al Asociației, D.I. Brezeanu a organizat și condus cu deosebită pricepere, atât Congresul din 1907 de la Craiova, cât și pe cel din 1909 de la Iași. În 1913 este reales președintele Asociației.

Ținerea Congresului Învățătorilor din Craiova, la sfârșitul lui decembrie 1907, reprezenta o sarcină extrem de grea, având în vedere perioada grea prin care trecea țara la acel moment. Ziarul „Universul” din acea acea vreme, scria că Președintele „luminătorilor satului” este învinuit de provocarea răscoalelor, alături de Spiru Haret, G. Coșbuc, N. Iorga, I.G. Duca. Casa lui D.I. Brezeanu, denunțat Siguranței Statului, a fost răscolită în căutarea materialelor incendiare.

De altfel, D.I. Brezeanu putea fi învinuit, căci el a creat în Prahova primele cercuri culturale la sate, care mai apoi au fost organizate de Spiru Haret și extinse în toată țara. În aceste cercuri, în cele mai multe locuri, s-au discutat cu aprindere nevoile și necazurile sătenilor.[35] Despre buna desfășurare a acestui Congres, a scris elogios în special presa vremii și, mai cu seamă „Neamul Românesc”, al profesorului N. Iorga.

Începutul războiului mondial, dar mai ales marile dureri ale familiei( pierde doi copii la interval de numai o lună: pe Iulia, la 11 iunie 1914 și pe Ion, la 27 iulie 1914), îl determină să se retragă de la conducerea Asociației, unde se bucurase de multă dragoste și prețuire din partea colegilor din țară.

 

Activitatea social-obștească

În afara activității profesional didactice, al cărei efort izvorăște dintr-o pasiune cu totul neobișnuită, D.I Brezeanu militează pe plan social-politic și obștesc, remarcându-se și pe tărâm economic.

În anul 1895, D.I. Brezeanu începe să-și adune materiale pentru a-și construi o casă. Acum îi încolțește în minte ideea întemeierii unei societăți cooperative de credit în mediul rural, pentru a scăpa pe țărani de specula cămătarilor. În mediul urban existau astfel de bănci, doar că ele lipseau în mediul rural.

Astfel, negăsind susținere din partea locuitorilor satului natal, în vedere înființării la Teișani a unei societăți cooperative, inițiază și înființează în aprilie 1896, într-un cerc de la comune, „Societatea cooperativă de credit și economie Teleajenul”, cu sediul în comuna vecină, Homorâciu, fiind centrală și reunind 12 comune: Homorîciu, Teișani, Olteni, Izvoarele, Drajna de Jos, Măneciu Ungureni, Măneciu Pământeni, Ogretin, Vălenii de Munte. Această bancă va fi condusă timp de 20 de ani, de către inițiatorul ei, Dumitru I. Brezeanu, având rezultate foarte bune, pentru care motiv ministrul învățământului Spiru Haret, îl va propune din partea ministerului ca membru în Consiliul Casei Centrale al Băncilor Populare.

 „(…) Domnul Dumitru I. Brezeanu, învățător la Teișani (Prahova), este fondatorul unei bănci populare foarte prospere, care aduce cele mai mari servicii în localitate…”[36]

Începând din luna  noiembrie 1903, scoate cu cheltuială proprie „Curierul Băncilor Populare din România”, publicație lunară, cu sediul în Teișani. Luând pare la Congresele Băncilor Populare, frecvent are intervenții, iar discursurile domniei sale erau foarte apreciate pentru justețea ideilor conținute. Iar atunci când s-a încercat divagarea subiectului spre politică, Dumitru I. Brezeanu  a întrerupt discursul interlocutorului, Ion Mihalache, făcând precizarea: „Nu profitați de faptul că ați obținut cuvântul și să faceți aici politică. Cooperația atât va dăinui și va progresa, cât timp nu va fi otrăvită cu politică de partid.”[37]

Lucrează pentru cooperație și în alte sate din plai, cum a fost Drajna de Jos, unde înființează „Banca Populară Piscul Domnului”(Mihai Viteazul) și unde e  ales președinte de onoare de către sătenii societari.

În aprilie 1911 mandatul său de consilier în Consiliului Casei Centrale al Băncilor Populare, din partea ministrului învățământului, încetează și este înlocuit cu un altul. A lucrat în Consiliu alături de personalități de marcă: Vintilă Brătianu, C-tin Stere, Dumitru Nenițescu, Tache Protopopescu, Vasile Virnov, Mihail Haret( fratele ministrului) și I.G. Duca.

Continuând inițiativa în cooperație, înființează la Teișani Cooperativa de apicultură „Fagurul cu miere”, la care s-a introdus pentru prima dată stupul sistematic cu rame mobile, pe Valea Teleajenului ( 9 martie 1901). Societatea n-a durat decât doi ani, din cauza amplasamentului său, o zonă puțin prielnică. Ideea a dat naștere la mai multe stupini particulare, toate cu stupi sistematici, cu rame mobile și faguri presați. Exemplul celor din Teișani a fost urmat și de cei din Văleni, Drajna, Măneciu.

Între anii 1923-1925, ca iubitor al muzicii, a pus baza școlii de cântăreți bisericești la Vălenii de Munte, care avea să devină ulterior școala regulată cu patru clase, unde predă gratuit în acești doi ani istoria și geografia, materii mult îndrăgite de elevi datorită darului expunerii profesorului. După pensionare, cu același entuziasm din tinerețe, se avântă mereu în noi și noi planuri și inițiative, îndeosebi pe plan local. Trebuie subliniat faptul că a sprijinit în permanență la învățătură mai departe, pe elevii talentați și sârguincioși, dar lipsiți de posibilități materiale.

Dumitru I. Brezeanu și-a menținut, pe toată perioada desfășurării activității în toate domeniile, relațiile pe care și le-a construit alături de oameni de seamă. Întreține o amplă corespondență și peste hotare. Astfel, unui tânăr din Banatul sârbesc care îi cere cărți românești, îi expediază câteva volume cu sprijinul ziarului „Universul”. Întreține corespondență cu medici din Elveția și Franța, pe tema plantelor medicinale, de la care primește cărți de specialitate.

După pensionare în 1925, revenit în comuna Teișani unde își avea domiciliul, Dumitru I. Brezeanu continuă cursurile populare serale într-o sală a școlii, cu aprobarea revizorului, pentru sătenii din comună. În toamna anului 1933, se mută într-o mică căsuță la București, unde avea la liceu pe ultimii trei copii, lăsând la Teișani cu treburile gospodăriei, pe soția sa, aceasta încă  funcționând ca învățătoare la școală.

Are multe griji și multe greutăți în această perioadă de criză economică, atunci când nu se plăteau salariile și pensiile, cu lunile. La aceasta se adaugă marea durere: la 3 august 1943, în plin război, cu unicul fiu pe front, soția învățătorului cade paralizată la pat, în grea suferință, timp de 12 ani și 3 luni, până la 4 nov.1955, când se stinge din viață regretată de familie, de întreg satul și de multă lume de pe plaiul Teleajenului.

Prin devotamentul, grija deosebită ce a avut față de soție în acești ani cu mari dureri fizice și sufletești, Dumitru I. Brezeanu stârnește admirația tuturor cunoscuților și mai ales recunoștința tovarășei de viață, o neobosită colaboratoare, gospodină, mamă, educatoare.

În iulie 1958, Dumitru I. Brezeanu, își sărbătorea cei 90 de ani de viață, ocazie cu care și-au adus omagiul și cinstirea, colegi, elevi, prieteni, care l-au sărbătorit așa cum se cuvenea. În noiembrie același an, foarte mult slăbit, ilustrul învățător a fost internat în spitalul „Andrei Bernat”, secția ”Elena Pavel”, din București, pentru îngrijire.

În dimineața zilei de 27 februarie 1959, marele om de cultură și dascălul desăvârșit, DUMITRU I. BREZEANU, se stinge din viață, la București, la vârsta de 90 de ani și jumătate, înconjurat de cei patru copii rămași în viață. Este înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea, iar în 1968 este reînhumat la Teișani, alături de soție și de copii.

Lasă moștenire  pentru eternitate, toată activitatea sa științifică și culturală, munca făcută cu pasiune și dăruire până în ultima clipă. Animat de nobilele sale idealuri, ce ardeau ca o flacără vie în inima plină de înalt pariotism și de dragoste pentru țăranii necăjiți și obidiți, din care-și trage obârșia, Dumitru I. Brezeanu, se străduiește prin toate mijloacele, să răspândească făclia luminii în lumea satelor aflate în beznă din lipsa de interes a cârmuitorilor regimului de atunci.

Înzestrat cu darul scrisului, a făcut să apară în lumina tiparului o serie de publicații: reviste, gazete, broșuri, articole etc prin care-și propagă ideile, sfaturile practice, uneori și începuturi timide de lucrări literare, îndeosebi cu caracter popular – toate pe înțelesul sătenilor.

Activitatea ziaristică

Periodice editate și conduse de Dumitru I. Brezeanu:

  1. „Satul”– 12 numere, aprilie 1898- martie 1899; revistă bogată în idei și sfaturi practice. În ultimul număr 11-12 febr – martie 1899, anunța logodna sa, pe data de 21 febr.1899, cu Maria Andreescu, tânăra învățătoare ce a funcționa la Teișani în anul școlar 1897-1898.
  2. „Aquila Carpaților”, apare la 1 ian 1900 tot sub îndrumarea aceluiași director neobosit, însă după trei numere își încetează apariția din lipsa de înțelegere și colaborare, dar și din invidie.
  3. „Curierul băncilor populare din România”, redactat la Teișani lunar și bilunar, din noiembrie 1903 și până în 15 aprilie 1904, timp de 10 luni, apoi îl cedează ca organ oficial Casei Centrale a Băncii Populare.
  4. „Teișanii”, foaie lunară redactată pentru prima dată la 1 septembrie 1904, în care publică articole despre nevoile și starea comunei, probleme locale cu privire la școală, la necesitatea unui local de primărie, a unei pompe de incendiu, a lărgirii drumurilor, a sădirii salcâmilor pe coastele golașe.
  5. „Teleajenul”, foaie de învățământ și gospodărie publică privată, scoasă în ianuarie 1920. În paginile ei se găsesc informații despre situația grea în urma războiului. În numărul 5, anunță înființarea unei școli mixte cu un post, în cătunul Valea Gardului, din Vălenii de Mune. Anunța de asemenea, funcționarea unui orfelinat al copiilor celor căzuți în război.

Lucrări publicate în volume și broșuri

  • „Început de geografie”( pentru clasa a II a primară);
  • „Geografia Județului Prahova” ( pentru clasa a III a rurală), manual tipărit în 1892.
  • „Ocolnița Comunei Teișani”– hotărnicie făcută de Tudorache Homorîceanu, la 1814- tipărită în 1928 la Vălenii de Munte, în tipografia ”Datina românească”;
  • „Legenda unui Marcu Viteazul”– broșură tipărită în 1938, la Vălenii de Munte, în tipografia „Datina Românească”. Tradiția mai păstrează și amintirea faptului că acest Marcu Viteazul a construit pe cheltuiala lui, întâia bisericuță de pe Valea Stâlpului( Olteni-Teișani);
  • „File de istorie din trecutul Comunei Teișani” și „Documente de pe Valea Teleajenului” sunt lucrări apărute postum, editate de Muzeul de istorie al Jud. Prahova, prin grija prof. Nicolae Simache, directorul acestuia. Au fost tipărite la București, în anul 1971 și 1972 și cuprind colecția de documente adunate de Dumitru I. Brezeanu-Teișani.

 

În răstimpul acestor ani, colaborează la diferite alte reviste, cu articole în care arată nevoile și cerințele colegilor de breaslă, fie cu material folcloric și chiar cu unele poezii. Îl găsim prezent printre membrii fondatori ai „Revistei învățătorilor și învățătoarelor din România”, cu sediul redacției la Buzău.

  • Articole didactico-profesionale;
  • Articole cu caracter socio-economic;
  • Articole de știință popularizată ( traduceri);
  • Articole cu caracter divers: „Cum să cureți pivnițele de mucegai”, „Spiru Haret”, „Învățătorul Voicu Teodorescu”
  • „Lucrări literare sau culese din popor”, cuprinde: ghicitori populare, anectote populare, fabule, poezii, povești, basme – publicate în diferite reviste, în perioada anilor 1888-1928.

Adună documente vechi și materiale diferite pentru Monografia Comunei Teișani, ce intenționa să o scrie (gând exprimat în gazeta Teișanii, în anul 1904), cât și pentru istoricul școlii și al bisericii din sat. Notează toate obiceiurile din sat, la diferite ocazii. Aceste documente, în speranța publicării, le intitulează: „Noduri și crâmpeie din viața socială a moșnenilor de pe Valea Teleajenului-Prahova” reprezintă un mic magazin istoric de documente diverse, circa 430: zapise, cărți de judecată, anaforale, foi de zestre, dote, hotărnicii etc. Astfel, într-un interval de peste 30 de ani, a putut aduna documente ce sunt cuprinse în volumul mai sus amintit, cu care s-a oprit la 1864 – anul împroprietăririi clăcașilor.

Documentele au fost publicate în totalitatea lor, în cele două volume: „File de istorie din trecutul Comunei Teișani”(1971) și „Documente de pe Valea Teleajenului”( 1972)

Materiale pentru monografia comunei Teișani:

  • Istoria Școlii din Teișani – 2 caiete
  • Istoria bisericii din comună, cu biografiile preoților, cătindaților și cântăreților – 4 caiete;
  • Obiceiuri și credințe locale– 2 caiete;
  • Note mărunte de istorie locală, adunate din spusele bătrânilor, de pe vremuri– 5 caiete;
  • Neamul turceștilor și al lui D. Stănescu- 2 caiete.

În legătură cu strângerea tuturor materialelor, Dumitru I. Brezeanu, arăta: „M-am condus de gândul că acestea se pierd cu vremea și când vor trebui, vor fi căutate în zadar…”

Dumitru I. Brezeanu  a realizat lucruri mari, iar durerile familiale nu-l doboară, nu-l fac să renunțe la aportul său dat culturii românești. Reușind să se impună chiar în condiții vitrege ale vechiului regim, a smuls în parte oficialității, recunoașterea meritelor sale, recunoaștere concretizată în distincții precum:

  • Răsplata muncii pentru învățământ clasa I-a de aur (1902)[38]
  • Medalia jubiliară din 1906[39]
  • Coroana României, în gradul de cavaler[40]
  • Steaua României, în gradul de cavaler[41]
  • Răsplata muncii pentru învățământ clasa I(după pensionare)[42]

În lunga sa viață, 1868-1959, D.I. Brezeanu a muncit mult și cu folos, dovedindu-se a fi un spirit novator, un om pasionat care și-a dedicat întreaga viață ridicării satului românesc de altădată.

Soțului meu devotat, Dumitru I. Brezeanu

                                                                                                  Teișani, 1953

„Nădejdea mea eși Dumneata;

Scăparea mea eși Dumneata;

Mila mea ești Dumneata;

Sprijinul meu ești Dumneata;

Crezământul meu ești Dumneata;

Dragostea mea devotată ești Dumneata;

Izbăvitorul meu de cele lumești ești Dumneata;

Apărătorul meu ești Dumneata.”

       (Scrisă de mine, soția bolnavă în nemișcare încă de 10 ani, din 1943 și astăzi în aceeasi stare de nemișcare și suferință – Maria D. Brezeanu, născută în 1880, în Vălenii de Munte, în Dealul Cuib, Prahova[43]) ultima scrisoare înmânată de Doamna Marioara D. Brezeanu soțului, când era bolnavă.

[1] Brezeanu I. Dumitru- ”Colecția de documente. File de istorie din trecutul Comunei Teișani”, pag.9

[2] BREZEANU D.I.,Octavian-”Teișanii-vatră străveche de moșneni”, București, 1991, pag.19-20.

[3] BREZEANU D.I., Ocavian, op.cit. pag. 24-25

[4] Ibidem, pag.204

[5] BREZEANU D.I., Octavian, op.cit., pag.30

[6] O.D.Brezeanu, I.Jercan, N.I.Simache, M.Vulpescu, ”File de istorie din trecutul Comunei Teișanicolecția de documente D.I.Brezeanu-Teișani.

[7] BREZEANU,D.I.Octavian,”Teișanii-vatră străveche de moșneni”- București, 1990, pag.205

[8] Ibidem

[9] O.D.Brezeanu, I.Jercan, N.I.Simache, M.Vulpescu, ”File de istorie din trecutul Comunei Teișanicolecția de documente D.I.Brezeanu-Teișani

[10] Despre învățătorul D.I.Brezeanu, un fost elev anonim, în arhiva familiei Brezeanu, Teișani-Prahova.

[11] BREZEANU, I.Dumitru, ”Autobiografie”, Caiet nr.1, pag.1; în original la familia Brezeanu, Teișani-Prahova.

[12] BREZEANU, I.Dumitru, op.cit., pag 6

[13] BREZEANU, I.Dumitru, op.cit., pag 9-10

[14]  BREZEANU, D.I.Octavian; JERCAN, Ion; SIMACHE, N.I; VULPESCU, M.: ”File de istorie din trecutul Comunei Teișani”,doc.146 și 147, Ed. Muzeului de Istorie Jud. Prahova, 1971

[15] BREZEANU, I.Dumitru: ”Autobiografie”, Caiet nr.1, pag.30-31, în original la familia Brezeanu, Teișani-Prahova

[16]  BREZEANU, I.Dumitru, op.cit., pag. 34-35

[17] BREZEANU, I.Dumitru, op.cit., pag. 53-54

[18] BREZEANU, I.Dumitru, ”Autobiografie”, Caiet nr.1, pag.27, manuscris, în original la familia Brezeanu

[19] Ibidem, pag.45-46

[20] Ibidem, pag.47

[21] BREZEANU, I.Dumitru, ”Autobiografie”, Caiet nr.1, pag..48-51

[22] Ibidem

[23] Ibidem, pag. 70-71

[24] ”Curierul băncilor populare din România”, București, Anul I și II, nr. 24-27, mai-iunie 1905, pag.23.

[25] BREZEANU, I.Dumitru, ”Autobiografie”, Caiet nr.2, pag.62; manuscris

[26] Ibidem

[27] BREZEANU, I.Dumitru, ”Autobiografie”, Caiet nr.2, pag.48; manuscris

[28] BREZEANU, I. Dumitru: ”Început de geografie”(pentru clasa a II a primară); ”Geografia județului Prahova”( pentru clasa a III a rurală), Ploiești, Tipografia ”Modernă”, 1892.

[29] BREZEANU, I.Dumitru:”Memoriu de activitate”, 6 dec. 1957

[30] BREZEANU, I.Dumitru, ”Autobiografie”, Caiet nr.3, pag.29-30; manuscris, în original la familia D.I.Brezeanu, Teișani-Prahova.

[31] ”Curierul băncilor populare din România”, Ploiești, Anul I, nr.2, noiembrie 1903, pag.5-6.

[32] BREZEANU, I.Dumitru:”Spiru Haret”, în ”Școala Prahovei”, Ploiești, Anul III, nr.2, dec.1932, pag.11-15.

[33] Ibidem

[34] BREZEANU, I.Dumitru, ”Memoriu de activitate”, 6 dec.1957(mss)

[35] BREZEANU, I.Dumitru:”Autobiografie”, caiet nr.4, pag.36(mss), în original la familia D.I.Brezeanu, Teișani-Prahova.

[36] HARET, Spiru, ”Raportul activității Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor”, 1903.

[37]  Scrisoarea lui Spiru Haret către Dumitru I.Brezeanu, 1906, în Arhiva fam. Brezeanu, Teișani-Prahova

[38] Brevet înregistrat sub nr 335, la 21 ianuarie 1902; în original la familia Brezeanu, Teișani-Prahova.

[39] BREZEANU, I.Dumitru, Autobiografie, caiet nr.4, pag. 93

[40] Ibidem

[41] Ibidem

[42] Brevet înregistrat sub nr.513, la 4 noiembrie 1927. Se păstrează în original la familia D.I.Brezeanu, Teișani-Prahova.

[43] BREZEANU, I.Dumitru- ”Scrisori alese”, Manuscris original, Teișani, caiet 22, pag.22.