Ioan Enache, Scrisori pe urmele râului. Cartea a doua a pocăinței

Poeziile-spovedanii[1] lansate de Ioan Enache pe apele curgătoare ale sufletelor creștinilor care mai viețuiesc în această țară supusă experimentelor de tot felul mi-au fost dăruite poștal, grație mijlocirii împrietenitoarei noastre muze Rodica Lăzărescu – calde mulțumiri domniei sale și pe această cale!

(Sub)titlul trimite la volumul Iudacainul. Cartea întâi a pocăinței premiat în 2019 de revista „Ateneu“ și de juriul Festivalului-Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII“, ediția a XVIII-a. La vremea cuvenită, am întîmpinat laudativ răscolitorul demers liric al lui Ioan Enache (cu plăcută surprindere aflu în noua carte redat aproape integral articolul meu apărut în „Pro Saeculum“, anul XVIII, nr. 5-6 din 15 iulie – 1 septembrie 2019). De această dată, mărturisesc că versurile libere cizelate cu talent incontestabil de poetul băcăuan mi-au interferat înzecit trăirile pe fondul oribilei „pandemii“ convenite de iubitorii lui… Iudacain! (Dacă-ar fi să renunț la ghilimelele puse cuvîntului din fraza precedentă aș scrie c-a fost și încă mai este vorba de terorism biologic în toată regula!).

Găsesc în volumul consiliat editorial de Ioan Gându și corectat de Lucia Enache – lector fiind Marius Manta – patruzeci de texte indicate prin cifre romane și un Epilog. Motourile de la pagina 4 orientează preventiv mintea cititorului: Pătrundeți-vă de durere. Întristați-vă și vă jeliți. Rîsul întoarcă-se în plîns și bucuria voastră în întristare (Sf. Ap. Iacov, 4, 9). Domnul m-a învățat să țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc și așa sufletul meu se smerește, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris (Sf. Siluan Athonitul). Numărul „scrisorilor“ trimite la postire aspră și rugăciuni stăruitoare, după exemplul Mîntuitorului retras în pustie patruzeci de zile (cf. Matei, 4, 1-2). Mă fulgeră în chiar acest moment al scrisului gîndul că poate ar fi trebuit și eu, nevrednicul, să fi postit așijderea, spre a mă încumeta apoi să-mi aștern temeinic cronica… Fie-mi iertată impietatea!…

Inclasificabilă, ca și prima Carte a pocăinței, Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței îmi pare echivalentul unui neașteptat, subtil și binevenit demers literar-catehetic strălucind prețios în penuria generală dictată de „corectitudinea politică“ – veritabilă ideologie globalist-satanistă ce operează artistic, economic, social, politic. Compunerile mă obligă empatic să-mi indexez propriile păcate, analog consultării unui „Îndreptar de spovedanie“. (Re)contaminat ideatic-sentimental de această lectură, aș scrie că versurile-scrisori ale băcăoanului Ioan Enache comunicînd fluid – mai degrabă revărsîndu-se impetuos în ele! – cu undele vijeliosului meu rîu lăuntric (iată: îl descopăr abia acum cu uimire!), mi-au răstignit mintea sub cuiele metaforelor încinse (bat vesele / limbile focului în clopotul gheenei – ce teribilă sinestezie!; cf. XXXI, p. 79), ori biblic-zdrobitoare (tristețea / șiroind ca sîngele pe cruce, / la a doua răspîntie, unde sternul / se-mbină cu ramura veșniciei –  aici ingambamentele rup ingenios logica gramaticală precum instrumentele de tortură carnea; cf. XX, p. 46), sau etern-disperate prin personificarea timpului (înțelept și timpul / se-nchină-n genunchi – cf. XV, p. 35; șiroaie de sînge din / venele deschise ale veșniciei; izvorul de lacrimi al veșniciei – cf. XXIII, p. 54), ori ermetic-întunecate (scriu cu-ntuneric pe-ntunericul din sufletul apei; picături din beznele inimii; hemoragia de întuneric din venele mele / sporind bezna-n grozavul talaz – cf. I, p. 5)… Rareori, versurile acestea cu ecou liturgic m-au luat de mîna transformată fără de veste-n aripă și m-au azvîrlit în cer întru zbor: Șiraguri de aripi țesute din raze de lună / clipitele toacă mărunt veșnicia (cf. XII, p. 27). Cel mai des mă simt aruncat în valuri precum un antrenor versat o poate face cu un neștiutor într-ale înotului ce și-a exprimat timid vrerea învățării, făcîndu-l să-și descopere instinctele pînă-n acea clipă adormite și să le pună în lucrare: Ferecat în lanțuri lichide, / ascult făloșenia monotonă a apei / intonînd pururea o singură notă (cf. XXX, p. 73); Cirezi de cămile lichide își leagănă / cocoașele verzi pe matca îngustă, / caravane de chipuri întipărite de veacuri pe ape / și scîncet de corăbii logodite / cu înfrîngerea cea din adînc / și-nfricoșate strigări de cetăți și popoare / îmbrățișate-n genuni… (cf. XX, p. 46) etc. Primejdia e mereu îndepărtată, căci, binecuvîntate, apele acestea atinse tainic pe creștet de tălpile Domnului surîd împăcate spre cer / că bună e pacea în adîncimile apelor (cf. XXIX, p. 72). Mă las înfrățit, așadar, îmbrățișat lichid cu încredere în harul poetic. Vocea tălăzuindă atît de neliniștitor inspirat se aude îndeosebi în invocații: O, voi, potopenii de ape, / El vă sfințește la rădăcina pietrei /   cu-ntăinuitele puterile focului dintru cuvînt! / Ochiul vostru curat pe comanele undei se dă rob în triste nedeslușitele larguri! (Cf. XIV, p. 32); O, rîule drag, fratele meu dinspre plîngere, / n-am leac să alin singur greșalele mele. […] // Cîtă splendoare înmugurește în liniștea apelor tale, / că și lintița e ferice și puii de pești la sînuri i-aduni, / miriade în porunca lichidă a vieții, / și scufundacul te-ncîntă / cu raza de miere din plisc. (Ce forță descriptiv-emoțională năvălesc din această strofă! Versul ultim e formidabil în sinestezia lui încifrată metaforic!) (Cf. XXXII, p. 81). Îmi imaginez citind asemenea alcătuiri nemaipomenite cum rîul-fratele își curge trupul ca-ntr-o rugăciune veșnică, pilduitoare: Cum îți tragi tu, rîule, undele, ca pustnicul / rugăciunile pe un metanier fără sfîrșit (cf. XIV, p. 33).

Relația personificatoare poet-rîu, evidențiată prin monolog adresat, are pentru cititorul creștin valoarea unei invitații-așteptări înfrigurate, de coparticipare la o liturghie oficiată îngerește în Biserica Universală unde comuniunea este eternă. Primesc în minte și-n inimă uimit-copleșit în nevrednicia mea de mirean, spovedania scrisă cu lacrimi de pocăință sinceră (lucrarea poetică, desigur, implică meșteșugiri în mii-șiraguri de clipe – pilduitoare veghe smerită), adăstînd semne de Sus: O, Doamne, pe apa mîntuirii, / închipuirea nu mai poate scrie cu degetul, / ci trebuie sînge și foc dintr-un cuget aprins (cf. XVI, p. 38); Sparge, Doamne, cu pumnul sinele meu / și-aruncă-l în focul veșnic al iertării! (Cf. XXXII, p. 83).

Cartea aceasta grea de trăiri limită trebuie citită pe-ndelete, vers cu vers, poezie cu poezie, urmînd ritualic meditațiile ce stîrnesc ecouri, îndemnînd la imperioase însemnări. Cititorul grăbit al zilelor noastre n-are de profitat de pe urma lecturii, căci metaforele năvălite minții valuri-valuri, comparațiile și epitetele metaforice – toate atestînd o vervă neobosită și un vocabular surprinzător – necesită mereu empatie cînd infantil-înlăcrimată, rugător-neputincioasă, cînd tinerește-avîntată spre luptă și nădejde în biruință, cînd spăsit-aprobatoare ca o clătinare bătrînească a cugetului învins… Eventualul deficit de atenție receptoare e riscant, căci alunecările gîndului către problemele cotidiene, către necazurile aduse asupră-ne pot duce la maculări schingiuitoare ale mesajului ori pot provoca blocaje intelectuale, de această dată mai grave decît în cazul altor lecturi beletristice (am sugerat deja încă din rîndurile introductive că relația emițător-receptor este obligatoriu întemeiată pe vie credință creștină). De aceea, semințele-versuri ale cărții au nevoie de un cuget pregătit încolțirii, creșterii și rodirii: mîntuirea, deplina unire cu Tatăl.

E vădită valoarea de ars poetica a multora dintre poeziile volumului: Domnul Hristos scria veșnicia în / nisipul de la tălpile templului, / scria pe cugetul de piatră al fariseilor / cu arătătorul de foc / taina din dreptatea lui Dumnezeu. / Poate și-n cugetul meu va fi fost îndreptată o / scînteie-cuvînt din scrisoarea aceea… // Dar acum, / încins cu mantia trufiei, imit Autorul, / imprim cu penița de carne și os / pe tăblițele apei șiruri / pentru cititorul din veleatul cel de la urmă – cf. XI, p. 25 ori: Scrijeleam cu vîrful de gînd / pe inima fiarei înrîurate / scripturi prin care clipele nelegiuirii / se furișau în lumea lor nevăzută, / file risipite pe valuri dintr-un poem / refuzat de noimele veacului – cf. XXIII, p. 53. Artistul e descris la un moment dat ca ființă captivă, depinzînd de capriciile inspirației ce-l livrează iluzoriei glorii, precum e păianjenul în așteptarea prăzii: O pînză de păianjen, / prin care lumea strălucește / în filigranul minciunii de aur, / e arta / și-n mijlocul țesăturii, artistul. / Obsedat de musca gloriei, o soarbe / cu voluptate pînă la capăt. // Ca o adiere, aripa secundei cutremură / plasa străvezie a cuvintelor. / Ele țin mintea captivă / și pulberi calpe-n sclipire se scutur ca / neguri lovite în creștet / cu barosul de foc al duhului / și saltă precum durerea în rană. / În ele adevărul e pururea răstignit (cf. XXII, p. 51). Conștient de nimicnicia sa (am rămas un căuș de țărînă / scufundat în apele clipei – cf. XXX, p. 75), chiar dacă e dedicat scrisului, prin opțiunea lui de a folosi insolitul suport fluid-mișcător i se anulează demersul de biet slujbaș al deșertăciunii, deoarece puiul străveziu al netrebniciei / și-a făcut mutație definitivă / în mîna mea dreaptă și deschide / pustiul pe fila dezgolită a rîului – cf. XVI, p. 37).

Rugăciunea e menită însuflețirii inimii poetice asemănate într-o jelanie de neputință cu steiul Meriba (lămuritoarea notă de subsol scutește salutar pe cel puțin familiarizat cu Vechiul Testament: Stîncă de la poalele Muntelui Horeb, pe care Moise a lovit-o cu toiagul și a curs apă pentru evreii însetați în pustie. Numele ei, Meriba sau Masa, înseamnă „piatra încercării“, „piatra ispitirii“ sau „piatra cîrtirii“, vezi Ieșire, 17, 6-7 – cf. p. 15). Alte adresări devin veritabili psalmi moderni, în care mulțumirea, slava sau cererea se împletesc cu mirările, așteptările și nădejdile, adeseori tulburate dramatic de potrivnicul iudacain: „Mulțumesc, Doamne, pentru darul ascuțit, / strecurat ca un fulger / în strîmtoarea dintre carne și nervi, / despărțămînt amărît prin tăietura cuvîntului, / ca să vadă sinele meu cum îi inundă / deșertăciunea subteranele înfundate cu tină, / cum întunecă aluviunile cămașa de lumină a inimii […]“ (cf. III, p. 9); Rogu-mă, Ție, Bunule, / scapără pe lacrima împietrită un fulger, / să deschidă cale de foc prin marea de spini, / să mă-ntorc prin strîmtorile Tale, / să locuiesc iarăși / în surîsul cuminte al zorilor (cf. IX, p. 22); O, cît infinitul, Îndepărtatule, / și mai Apropiatule decît adierea din faldurii rîului, / oare mă vei lăsa pînă în sfîrșit în lanțul / de flăcărui negre al proto-blestemului? / Mă vei uita ferecat în arșița patimii, / ca-ntr-o obadă de plumb înroșit? (Cf. XXIV, p. 56) etc. Știind și volens nolens acceptînd că împietrirea inimilor este cauza majorității relelor ce se abat asupră-ne, VI (pp. 15-16) cred că se poate lua ca model de rugăciune zilnică pentru toți creștinii:

O, Stăpîne al nesfîrșirilor milei,
preschimbă certarea într-o grăunță de mir
și las-o să cadă, precum scînteia,
pe creștetul cremenii din inima mea,
să țîșnească de-acolo prin vene șuvoaie de foc,
să ardă mărăcinii și gheena gunoaielor putrede
și zgura dinluntru…
 
Și nu uita, Stăpîne al certărilor bune,
Să spinteci c-o nuia de lumină rădăcinile pietrei,
Să curgă apele vii, rîul cercetărilor Tale,
Să scriu pe undele lui tînguirea nămolită de grele păcate. (Idem).
Tema lirică a scrisului pe apă ca spovedanie se împletește cu aceea quasi-epopeică a luptei cu Iudacain. Sub puterea demonică a acestuia, eul poetic pare fragil, aflat mereu în inferioritate dureroasă, obligat la defensivă umilitoare, îndurînd imprecațiile și amenințările. Antiteza confruntării ține în tensiune pînă la ultima poezie cititorul. De-o parte e poetul țintuit în cușca singurătății, / ca în iad, sub grozava damnare iudacaină sub care pînă și umbra i s-a vărsat / […] și s-a scurs în țărînă (cf. XXXIV, p. 90), recunoscînd că e duh de pămînt și umbră atîrnată de grele stihii / am căzut pe urme iudacaine șapte milenii (cf. XV, p. 34), ascuns în uitare, / ca într-o confortabilă moarte (cf. idem, p. 36) ori scrib singur în labirintul trufiei. Copleșit de greaua sarcină, el se plînge, ca odinioară Tudor Arghezi cel din Flori de mucigai, că n-are mijloacele scrisului, care-l refuză: slova la sine nu m-a primit. // Deget de foc nu am pentru înscrisul / cu arsură pe piatră (cf. XV, p. 34). De cealaltă parte combate Iudacain, mereu amenințător-disprețuitor: Iudacainul a rînjit în privirile mele, / ca o fotografie veche în ramă. // – Tu mi-ai plagiat urmele, a zis el, / n-ai ratat călcătura niciuna (cf. XII, pp. 28-29). Altundeva  Iudacainul înalță zmeul întrebării, / ca otrava în abur: // „Cămașa de lepră a suflării / la rîu vrei s-o speli prin cuvinte, / ciulinule uscat pe cîmpul Sodomei? / Flacăra noastră întețește lepra pe / suflet și scăpare nu ai prin veacul acesta! / Sicriu plin de gunoaie, te dau nadă la valuri! / Acolo unde se termină plutirile rîului, / te așteaptă focul aprins!“ (cf. XXIV, pp. 56-57). Cu mînie poruncește: – Ieși afară din tine, putregai muced, […] să vezi flăcări negre cum / se nasc din păcatele tale, / cum tremură spaima nouă în tăcerea / de veghe la fiecare mormînt! (Cf. XXXVIII, pp. 102-103). Confruntarea finală pare o joacă pentru Iudacain: Ca pe mătrăguna din vie te-am smuls din logos, / smintitule, / și tu mă clevetești cu șiroaiele mute? / Cugeți că litera morții din tine se spală cu apă? / Oo, nebune, nu te-am învățat eu / să te umpli cu întuneric / și să crești răimea în inima ta / ca pe o scară spre creștetul lumii? / Nu ți-am dat eu urme de fiară / să-ți torni în ele chipul de prădător? / Și acum vii, ca otreapa, / să-ți lepezi petele în rîu? / Iată, ți-am urzit lațuri noi / și săgeți cu otrava întinerită! (Cf. XL, p. 115). După această zdrobitoare anamneză interogativ-retorică, personajul malefic pare decis a tranșa definitiv: A tras mînios cu gheara peste gîndul / întins ca o strună de harpă/ și țipătul lui din azur s-a prăbușit în apele mute (cf. idem). Dar deznodămîntul e specific creștinului autentic agățat de aripa speranței, căci unde omului salvarea îi pare cu neputință, Dumnezeu îi vine în ajutor cînd rugăciunile stăruitoare ridică scară către cer. După ce e înfruntat cu hotărîre (a bătut ceasul […] să te tai din rărunchii mei și din ochi, / piază a tuturor relelor), puterea Crucii e invocată salvator: Te chem să te spînzuri pe ea țintuit în țepușe! Sub teribilul blestem Să cazi în puterea lui Dumnezeu ca-ntr-o / prăpastie veșnică […] Certarea Lui de foc să te / caute și-n adînc de adîncuri, potrivnicul e învins: Ca fiara înconjurată de cîini, / Iudacain își dezleagă nădejdea în fugă. Mărturisirea-rugăciune pecetluiește ruptura definitivă de Iudacain a poetului: O, Stăpîne[,] Doamne al Luminii, / am tipărit pe apele rîului cartea / curgătoare a despărțirii de Iudacain, / ea se rupe din moartea mea ca / o taină întunecată pe care numai / Tu poți s-o citești. / Recurs în anulare a osîndei / am scris pe răni și-n suspine. / Și-acum aștept glasul Tău / să Se[2] odihnească pe zbuciumul apei, / însemnul că plîngerea mea s-a ogoit ca un pui / în cuibul din palmele Tale. (Cf. idem, pp. 116-117).

Citatele pe care le-am dat pînă aici analizînd noua creație lirică a lui Ioan Enache, spre a satisface într-o oarecare măsură pe cei pricepuți, sper că ilustrează îndeajuns nivelul artistic de excepție al scriitorului. După cum s-a putut vedea, metaforele (aproape în exces!), comparațiile metaforice, epitetele și personificările surprind și aici, la fel ca în Prima carte a pocăinței. Mai cer îngăduință, stimați cititori ajunși cu lectura binevoitoare pînă aici, de dragul demonstrației, de a mai da cîteva exemple, de astă dată scoase din context, tocmai pentru a le cerceta valoarea: o nuia de lumină (p. 16), tuciul greșelii incandescent (p. 17), planeta inimii mele (p. 27), puiul străveziu al netrebniciei (p. 37), predau cronica neagră / în celarele apei (p. 42), pînză de sînge trasă / pe mosorul necuratelor vremi (p. 50); îmi sună în clopote clipa (p. 65), mugurii au început / să bată clopotul luminii (p. 68), iataganele limbii (p. 71), lebăda minții mele, / corabia împovărată cu baloturi de tăcere (p. 91), țepușă a holerei păcatului (p. 93), o trestioară de lumină (p. 97), ou negru al morții (p. 109), crucile apei (idem); comparații (metaforice): cuvîntul se ascunde-n arsură ca puiul / de cuc într-un cuib părăsit (p. 17), timpul în freamăt ca un izvor subteran (p. 17), venit din iubire, / așa cum aleargă lumina la nunta cu ochiul (p. 43), sinele […] / proptea vipiilor istovite în pustiu (p. 82), tînguirea lui / se ridica precum un șarpe de fum / destrămat în pîclele nopții (p. 107), Ca un zvon de lepădări întreite, […] / simțeam gîndul negru al putregaiului dinlăuntru (p. 96), Feciorelnic în straie de in,  / ca un fulg de zăpadă, / îngerul (p. 108), Rîul, ca un fagure curgător / cu celulele pline de păcatele mele (p. 109), personificări: surîsul cuminte al zorilor (p. 22), sutaș peste nămoluri și prunduri (p. 89), epitete (metaforice): (memoria) udă (p. 5), migratoarele (stoluri) de valuri (p. 42), (uitarea) lichefiată (idem), zdrențe (de suflet) (p. 59), (lanțuri) lichide (p. 73), (mosorul) de ape (p. 89), (închisorile) lacustre (p. 109) ș.a.m.d.

Opera aceasta aș numi-o marea spovedanie la rîu. Pun în analogie gestul surprinzător, oarecum premonitoriu încercărilor Iudacainului mondial din chiar anul apariției cărții, cu practicile ciobănești străvechi de spovadă la brazi. Diferența aparent enormă dintre cele două forme de relaționare cu sacrul, punînd în balanță cultura penitentului contemporan și avansul tehnologic al lumii noastre, e anulată în duh: aceiași credință puternică în mila Creatorului Atotprezent, Atoateștiutor. Cartea de rugăciuni pre versuri tocmită de Ioan Enache este așa de înaltă, atotcuprinzătoare, smerită, adînc știutoare de taine sufletești, rafinată, susurînd pe o mulțime de note ce ating corzile spiritului hămesit de comuniune, obligat însă iudacîinește la însingurări „protectoare“. Încă o dată, în marea Lui milă, Dumnezeu S-a aplecat asupra literaturii românești contemporane inspirînd pe robul Său Ioan, văzînd, pasămite, înspăimîntătoarea sterilitate, bîjbîielile p(r)ostmoderniste, rătăcirile celor ce se cred chemați fără a fi aleși întru scris în această limbă descinzînd din aceea a Poporului Primordial carpatic-danubian. De aceea, Îi mulțumesc Creatorului Suprem că i-a trimis poetului băcăuan Îngeri inspiratori, pentru a ne da și literatură de folos în vremuri de prigoană și restriște.

[1] Bacău, Editura Studion, 2020, 146 p.

[2] Eroare tehnoredacțională în carte: pronumele scris cu literă mică. Trei rînduri mai sus am adăugat virgula necesară vocativului între paranteze drepte. À propos, trebuie menționată puținătatea greșelilor de acest fel doar la p. 64, 68, 70 și 110 (exceptînd eroarea generală a tehnoredactării cratimei [-] în locul liniei de dialog [–]. Felicitări doamnei Lucia Enache!