Jacques și stăpânul său, după Milan Kundera, regia Cristin Juncu, Teatrul „Maria Filotti”, Brăila, spectacol selectat în cadrul „Festivalului Internațional de Teatru Nou”, Arad 2017

Un crez. Un regizor. O piesă înscrisă în altă piesă

Iubitorul de teatru clasic este adesea copleșit de strategiile de punere în scenă din teatrul contemporan. Cristi Juncu pornește de la concepția că regizarea echivalează cu relatarea unei povești, desigur, cu alte mijloace, dar se poate identifica un fir conducător pe care cel care reinterpretează textul pentru spectator îl manevrează: „Eu cred că regizorul e un povestitor. Un povestaş. Iar sarcina lui e una singură: să spună povestea! Chiar şi când spune o poveste arhicunoscută, sarcina lui rămâne aceeaşi. E o prostie să se raporteze la cum au spus-o alţii sau s-o comenteze. O strică. Dacă e o poveste bună, o strică. O seacă. Şi mai cred că dacă zece regizori s-ar apuca să monteze „Hamlet” cu gândul ăsta, de a spune pur şi simplu povestea, ar ieşi zece spectacole extrem de diferite. Pentru că unicitatea nu vine din abilitatea speculativă a povestitorului, ci din însăşi fiinţa lui. Sunt conturat cumva: am un anumit timbru, zâmbesc într-un anume fel, plâng sau râd sau oftez într-un anume fel – nimeni nu poate povesti ca mine.”. Piesa „Jacques și stăpânul său” se dovedește o interpretare excelentă a textului scris de Kundera. Mi-a lăsat impresia că regizorul se joacă permanent cu spectatorii, dar și cu actorii care își asumă rolurile personajelor. Am considerat că receptarea presupune o inițiere prealabilă, din moment ce Milan Kundera rescrie, într-un alt registru, celebrul anti-roman al lui Denis Diderot. Analiza pe care o voi realiza spectacolului e povestea mea. De data aceasta eu sunt „povestașul”.

Pregătirea pentru reprezentație

Primele impresii sau despre a fi sau a nu fi… creat

Cu un orizont de așteptare bine definit, m-am instalat în primul rând (spectacolul s-a desfășurat cu spectatorii pe scenă), pentru a nu pierde niciun amănunt semnificativ. Mărturisesc că există o diferență esențială între perspectiva spectatorului situat în sală, înafara ficțiunii, și cel așezat în imediată apropiere a actorilor. Jocul devine aproape palpabil, masca purtată este vizibilă, poți simți mișcarea celor care interpretează rolurile, nările tale percep mirosul omletei pe care o gătește Jacques și observi zâmbind că a scăpat prea multă sare (dacă se nimerește să fii în zona în care cade paravanul imaginar dintre tine și lumea înființată pe scenă, poți gusta preparatul). Încă ceva: e dificil să prinzi totul „într-o privire”, concentrarea spre o anumită parte a jocului actoricesc te poate face să „pierzi” ceva de neratat. Spun aceasta, deoarece era cât pe ce să ratez imaginea proiectată pe ecranul situat undeva în dreapta scenei – imaginea unui spânzurat. Și, fără aceasta, finalul nu are aceeași miză… de fapt, finalurile nu au aceeași miză. Încă de la început m-a cucerit dubla demascare a convenției artistice. Aceasta îmbracă forme inedite – pe de o parte, personajele, conștiente de faptul că sunt create comentează statutul lor de creaturi (interogațiile retorice vizează dialogul implicit cu textul rescris de Kundera – un cavaler și un scutier fără cai nu știu spre ce se îndreaptă; își manifestă nemulțumirea pentru că au fost creați atipic); pe de altă parte, personajele sunt conștiente că eu, spectatorul, le privesc alături de ceilalți spectatori; îmi anticipează reacțiile, își râd de aspirația mea de a percepe ficțiunea ca ficțiune, de tendința mea de a ieși din sfera realității cotidiene. De fapt, nivelurile demascării convenției artistice se complică și mai mult:  în contrast cu vestimentația de epocă, radioul pe care îl pornește Jacques aparține modernului și, mai mult, vocea ce se aude oferă un ghid rapid de receptare a piesei scriitorului ceh, pentru ca apoi să fie inclus un fragment de „interviu” cu declarația creatorului (a re-creatorului) Kundera (refuzul de a-i rescrie pe ruși, descoperirea lui Diderot). Acest joc continuă până la sfârșitul reprezentației.

Quo vadis?

Întrebarea esențială, cea de care vorbește și legenda lui Parcefal, e rostită încă de la început de Jacques. Și ne vizează pe toți: „Cine știe încotro se duce? Voi știți? Știe vreunul din voi încotro vă duceți?”. Și într-adevăr, se îndreaptă spre ceva, călătoresc amândoi pe scenă purtând după ei obiectele de recuzită și, totodată reconstituie povești de dragoste din trecut. În fapt, toate acestea sunt interpretate pe rând, cu întreruperi și intersectări ale firelor și cu demascări ale convenției artistice.

Prins în traiectul destinului, Jacques ajunge să fie spânzurat. Atunci el însuși devine spectator al propriului sfârșit, pe care nu-l acceptă. Revolta personajului împotriva creatorului/ autorului este jucată nuanțat, astfel încât scena rămâne în memoria spectatorului. Ideea că „totul a fost scris” primește aici o altă conotație – scrisul sau datul existențial  e hotărârea autorului, numit în continuare creator: „O, Domnule! Cel care a scris povestea noastră acolo, sus, trebuie să fi fost un poet tare prost, cel mai prost dintre poeții proști!” Noi cei din sală putem fi, la rândul nostru, actori ai unor roluri prescrise de Marele Creator sau de altcineva. Aici jos e în contrast cu acolo, sus (spațiul unde se hotărăște drumul parcurs de personaje și de noi). Încotro ne îndreptăm? Cine suntem? Cât din ceea ce facem, convinși că avem liber arbitru e cu adevărat sub semnul libertății? Există variante ale drumului pe care îl parcurgem în viață? Are vreun sens revolta noastră sau ar fi cazul să acceptăm ceea ce ni s-a dat? Întrebările lui Jacques-scutierul sunt și întrebările noastre. Nicio cortină nu cade pentru a separa tranșant lumea închipuită de cea căreia îi aparținem.