Satul tradițional a fost deseori învăluit într-o lumină pastorală ca un ideal scump dar pierdut. Însă realitatea sa este uitată cu fiecare generație care dispare, cum dispare orice lume odată cu cel care a trăit-o iar amintirea sa devine posibilul paradis pierdut.
Am povestit cu oamenii dintr-un sat de la poalele munților Apuseni despre cum se desfășura viața lor acum 70 de ani, ce li s-a transmis de la străbuni, ce obiceiuri au avut și ce tradiții s-au pierdut. Printre evenimentele de seamă în viața lor erau mersul la șezătoare și nunta, de care își amintesc cu plăcere, fiind printre puținele perioade de libertate ale unei tinereți mult prea scurte.
Satul Morlaca in 2009
Șezătoarea se ținea în postul Crăciunului, în casa unei văduve care era răsplătită pentru găzduire printr-o pungă cu grâu, mălai, fructe, sau țuică. La șezătoare fetele începeau să meargă de la 14 ani ca să poat fi curtate de feciorii care treceau pe la ele să le joace. Erau mai multe șezători în sat, care concurau pentru atenție și întâietate, după cum spunea și strigătul:
Când vii bade-n șezătoare
Nu sta la ușă în picioare
Uită-te prin casă roată
Și te-așază lâng-o fată
Uită-te în casă de-a rându
Și te-așază unde ți-i gându
De ți-e gându-n altă parte
Du-te bade mai departe
Că sunt multe șezători
Cu fete și cu ficiori
Aici îi casă de nuiele
Și fetele-s tinerele
Dincolo-i casă de bârne
Și fetele-s mai bătrâne.
Cuplu în port tradițional
Ca să arate fetei că îi e dragă feciorul îi rupea fusul și o lua la joc. Dacă nu le plăcea feciorul, fata încerca să-și facă un fus dintr-un lemn atât de tare încât să nu se mai rupă. La Crăciun aceiași feciori veneau cu colindul iar după slujbă la joc și petrecere în curtea popii. Cine le juca la Crăciun era adesea viitorul soț, chiar dacă nu a fost preferatul lor la șezătoare. Viitoare nuntă se anunța la slujbă, aranjată de părinți în funcție de stare socială, prieteni sau nevoie și avea loc de obicei după Anul Nou.
Înainte de-a fi nunta, un chemător umbla prin sat cu o botă de năfrămi colorate, o coroană de busuioc cu sasău și o sticlă de pălincă, anunțând invitații. Sâmbăta se făcea o cunună din sasău pentru mire și una pentru mireasă iar duminica dimineața se mergea la biserică cu familia și cu muzicanții. După biserică începeau vizitele: la casa miresei la masă, la casa mirelui, la nași, primind daruri: doi colaci, un picioruș de porc, o cămașă de pânză sau o rochie, o zadie. De la mireasă se ridica zestrea: haine de pat, țoale, plapumă, perne, țesute de ea la șezătoare care se ducea pe uliță până în noua casă.
Ladă de zestre cu zadii, cămăși, muruni și ulcioare
În curte, mirii se învârteau de trei ori în jurul unui colac ținut de trei bărbați, apoi treceau pe sub el cu starostele și nașii iar în urmă venea un nuntaș care-l rupea, bucățile împărțindu-se la copiii care așteptau afară. Se aducea tortul de nuntă în formă de trunchi și începeau urările.
Drumul se lega cu o funie de car și nu se dezlega să meargă nuntașii până când nu se dădea pălincă și prăjitură și se aduceau alte daruri: doi colaci, un litru de țuică, un ciont de porc.
În mijlocul ocolului se punea un scaun, cu o ștergură, un canceu cu apă, un pămătuf de busuioc cu sasău și un blid de fier cu gâu. Fata arunca apă iar băiatul grâu după care femeile strigau: țâpați grâu, nu țâpați goz, că mirile-i om frumos, și țâpați apă din vale, că mireasa-i faină tare, țâpați apă din ulcică, că mireasa-i frumușică, pă nănașe țâpați grâu, că-i rotogoală la brâu.
Acum nu mai sunt așa nunți în sat, șezătorile au ajuns o amintire a bătrânilor, războaiele de țesut au fost suite prin poduri, lăzile de zestre uitate prin poieți, mărturii tăcute ale vieții de odinioară.
Familie în ziua nunții
Poveștile satului de la poalele munților Apuseni au apărut în cartea Un an în satul de altădată – culegere de memorii și folclor din Morlaca, de la editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, pe baza unor interviuri realizate în anul 2021.
Au contribuit: Maria Pop – 45 de ani, Veronica Negru – 76 de ani, Floarea Pop – 73 de ani, Maria Hanga – 79 de ani, Floare Coblișan – 72 de ani, Maria Negru – 68 de ani, Floare Florea – 70 de ani, Gheorghe Hanga – 87 de ani. Sunt poate printre ultimele glasuri ale satului tradițional.
