LATINITATE ȘI DACISM

Preambul – manualele școlare și teoriile privitoare la originea limbii române

Aşa cum se relevă în manualele şcolare de limba şi literatura română, formarea limbii române se reduce la un mecanism ce pare simplu: există un substrat dacic (destul de sărac, reprezentat de câteva cuvinte), acestuia i se adaugă stratul latin (predominant atât la nivelul vocabularului, cât şi la cel al structurii gramaticale) şi, în sfârşit, adstratul slav (identificabil în sfera vocabularului, dar și în cea a morfologiei). Despre substrat se vorbește destul de puțin. În general, sunt enumerate aproximativ 20 de cuvinte: abur, balaur, brânză, brad, căciulă, copac, copil, droaie, fărâmă, fluier, gard, gata, groapă, jumătate, mal, mazăre, mugure, noian, pârâu, pupăză, rață, sâmbure, strugure, țap, țeapă, urdă, vatră, viezure, zgardă (v. LLR, Corint 2002). În același manual se relevă succint caracteristicile substratului pentru a se specifica faptul că limba dacă face parte din familia limbilor trace(indoeuropene) și că, pentru stabilirea originii unor cuvinte, s-a recurs la comparația cu albaneza. Se precizează totodată că „elementele geto-dacice formează fondul autohton al limbii române.” (op.cit., p. 3). De asemenea, este evidențiată ideea unui amestec inițial, ce-i drept, inegal și paradoxal: „Astăzi se acceptă, în general, că istoria veche a românilor este expresia unui proces major, de sinteză daco-romană (s.n.), și a unui proces adiacent, de integrare și de asimilare a elementului migrator.” (LLR, Corint: 7). Se convine așadar, fără niciun dubiu, că limba română „provine din limba latină vorbită în părțile de est ale Imperiului Roman…” (LLR, Humanitas: 9). Se face totuși precizarea că „limbile romanice nu continuă direct latina clasică, ci latina populară (având, ca orice varietate orală, particularități față de limba scrisă.” (op. cit., p. 9). Conform manualelor școlare, procesul de romanizare s-a produs firesc, fără incidente majore, prin acceptarea superiorității cuceritorilor: „Consecința esențială a expansiunii Imperiului Roman este procesul istoric și lingvistic numit romanizare. Teritoriile și populațiile cucerite treptat, atrase în sfera de influență și de dominație imperială, parcurg o evoluție specifică: nota distinctivă o formează tendința de asimilare a modelului superior oferit de cultura și de civilizația romană. În spațiul daco-moesic, viitorul teritoriu de constituire a limbii române, romanizarea – proces oficial, organizat și sistematic – are un dublu caracter: lingvistic și nonlingvistic. Fundamentală și decisivă pentru apariția limbii române este romanizarea lingvistică, ce a constat în învățarea și folosirea oficială a limbii latine de către populația autohtonă.” (LLR, Corint: 9). Ideea este dusă până la capăt de autorii manualului care afirmă cu multă convingere că, după ce au învățat limba latină, dacii și-au abandonat firesc graiul strămoșesc: „Generalizarea uzului latinei a provocat fenomenul contrar, de regres, de eliminare treptată a limbii materne, traco-daca.” (s.n.). Justificarea unei asemenea renunțări este una logică și mercantilă: „Fenomenul de substituție s-a produs lent, dar ireversibil, fiind mai ales necesar, pentru că numai latina putea garanta populațiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanții imperiului (soldați, funcționari publici, coloniști, comercianți).” (op.cit. p. 9, s.n.). Și toate aceste transformări esențiale s-au produs în câteva sute de ani, astfel încât între secolele al III-lea și al VII-lea se realizează „generalizarea și definitivarea romanizării în Dacia” (op.cit. p. 9). Este evident că dacii liberi care erau, la rândul lor, nevoiți să comunice în limba latină cu semenii lor ce renunțaseră voit la limba strămoșească (vezi mai sus cauzele clare) au învățat și ei limba cuceritorilor și au abandonat, la fel de firesc, graiul străbun. Au păstrat vreo 20 de cuvinte, dar nici asta nu e sigur. (Notă: ironia este reflexul firesc în momentul în care analizezi cele scrise în manual). Mai departe, lucrurile sunt la fel de simple: „Româna este indiscutabil o limbă romanică. Structura sa gramaticală și vocabularul de bază elementele care constituie scheletul oricărei limbi sunt majoritar latine. În structura gramaticală, româna conservă din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri și timpuri, principalele conjuncții și prepoziții.”. Procesul durativ de formare a unei noi limbi, limba română, un avatar al limbii latine (să nu uităm că dacii și-au abadonat treptat limba) este de circa 500-700 de ani: „Epoca de la care se poate admite existența de sine stătătoare a limbii române este fixată diferit de savanți: secolele al VI-lea – al VII-lea (Ovid Densusianu), secolul al VII-lea (Al. Philippide), secolele al VII-lea – al VIII-lea (Al. Rosetti).”. Dovada fundamentală este aceea că influența slavă nu a afectat „structura gramaticală esențial latină a românei.” (LLR, Corint 2002: 15). Cred că, pentru a verifica logica lucrurilor, este necesară o rezumare a celor prezentate anterior: în 105-106 d. Hr., dacii sunt cuceriți de romani; până în 274-275 d. Hr.(când se produce retragerea aureliană), populația autohtonă este „asimilată și integrată în sfera de influență a civilizației romane”. Apoi latina vulgară evoluează după niște legi fonetice și morfologice clare, care nu mai funcționează la venirea slavilor, pentru că limba română era deja formată. Între timp, se produce romanizarea dacilor liberi.

Un pas înainte, doi pași înapoi

Multă vreme, singura teorie amintită în manualele școlare este cea expusă anterior. Reformele realizate în învățământ după Revoluția din 1889 au determinat o schimbare sensibilă a raportării la originea noastră ca neam. Astfel, programele școlare de liceu includ la clasa a XI-a un studiu de caz intitulat „Latinitate și dacism” în cadrul căruia elevii se pot problematiza cu privire la valabilitatea teoriilor emise de-a lungul timpului despre originea noastră. Ca metodă de lucru, studiul de caz permite o investigație atentă realizată de elevi, dar și o prealabilă organizare a grupei/grupelor, astfel încât rezultatele cercetării să fie apoi expuse în fața clasei. În general, manualele direcționează investigația și le oferă elevilor o bibliografie succintă care să îi ajute să explice „miturile” fondatoare. Toate bune și frumoase, dacă nu li s-ar sugera că unele teorii sunt veridice, altele nu: „documente antropologice, ipoteze fanteziste de pe internet (site-uri dedicate dacismului și tracismului)” (LLR, Humanitas 2006: 31). Mai mult, citatele incluse le inculcă elevilor ideea că apariția unor asemenea teorii se datorează unor complexe de care suferă acest popor: „Punctul de pornire al oricărui delir sistematic despre un trecut încărcat de glorii este, desigur, o enormă frustrare… Cine încearcă să substituie mitologii exaltante unei evaluări critice cumpănite a trecutului le induce românilor o falsă conștiință națională și istorică” (Zoe Petre, Burebista,  contemporanul nostru” în Observator cultural, 79, 2001). De asemenea, se precizează că unii cercetători recunoscuți la nivel mondial nu au căzut în păcatul ,,tracomaniei” – exemplul cel mai des citat este Mircea Eliade ale căror studii despre religia și obiceiurile dacilor reprezintă contribuții valoaroase la lămurirea unor probleme ce țin de originea noastră.

Piedici și ziduri

Cunoașterea originilor noastre reprezintă fără îndoială nu numai o datorie, ci și o înclinație firească a oricărui om. Trebuie să știm ce am fost pentru a ne defini ca popor și ca indivizi. Tăcerea izvoarelor scrise îngreunează acest proces și permite o serie de speculații. Este necesară o colaborare între specialiștii din diferite domenii pentru stabilirea adevărului și, mai mult, periodic, o reevaluare a descoperirilor anterioare prin cântărirea noilor descoperiri. S-a subliniat, de-a lungul timpului, această idee. Astfel, Kernbach susține că limba este materialul care ar trebui studiat pentru a stabili adevărata istorie a neamului nostru, ceea ce s-a petrecut la origini: „Unii specialiști s-au adresat cu mai multă încredere arheologiei, ca auxiliar principal al istoricului. Într-adevăr, acesta a fost totdeauna un auxiliar indispendabil; «pietrele dacilor vorbesc» – spune Paul Mac Kendrick; dar pietrele pot minți, căci, în ultimă analiză, arheologia este o știință a interpretării, în laboratorul căreia savantul nici măcar nu dispune de toate fragmentele necesare reconstituirii întregului, ca în jocul puzzle. Și interpretarea etimologică a limbii poate amăgi – în special prin consonanțele întâmplătoare; totuși, cercetătorul poate dispune, dacă vrea, de toate elementele limbii investigate și ale limbilor în contact direct sau indirect.” (Kernbach 1994: 14). Sextil Pușcariu subliniază aceeași complementaritate: „Linguistica poate să ofere istoricului un material preţios, dar nu trebuie să pretindă să rezolve problema, ea singură… istoricul trebuie mai întâi să întreprindă prin propriile sale mijloace reconstituirea perioadei vechi româneşti; lingvistul va avea să controleze, şi dacă e posibil să o întregească cu materialul său.” (). La fel, I. C. Brătianu atrage atenția că istoria ne oferă puține date și, într-un asemenea context, lingvistica poate oferi mult mai mult.

Sub semnul paradoxului

Asemănarea dintre limba română și franceză, italiană, spaniolă etc. nu poate fi tăgăduită. Este evidentă. Este, cred, principalul motiv pentru care teoria latinității noastre s-a impus cu ușurință și a devenit loc comun. Specialiștii sunt, de asemenea, de acord că limba română are la bază substratul dacic, dar, când vine vorba de înregistrarea eventualelor cuvinte care au această origine, se sfiesc să le înregistreze în dicționare ca atare. Sintagma „etimologie necunoscută” este preferată consemnării eventualei origini dacice. Intervine aici un paradox: convenim că am păstrat de la daci foarte multe (port, obiceiuri, mituri, tradiții, mod de construcție a caselor, obiecte din gospodăria țărănească, superstiții, descântece magice etc.), dar am uitat cuvintele care desemnează toate aceste realități. Ne-am grăbit să învățăm limba cuceritorilor pentru că avea alt prestigiu, pentru că era superioară, pentru că era principalul mod de comunicare, pentru că numai și numai așa se putea realiza comerțul… Ceva e putred totuși în această teorie.

Cum este posibil să păstrezi cu sfințenie portul popular, dar să înlocuiești toate cuvintele care numesc elementele lui componente cu termeni preluați din alte limbi?

Cum este posibil să recurgi la descântece magice (se știe că acestea au caracter ezoteric și nu permit modificări) și să înlocuiești cuvintele care au putere asupra realității cu termeni sinonimi? Cum e posibil să păstrezi tradiții, înlocuind toate cuvintele legate de acestea? Cum e posibil să gătești în mod tradițional și să înlocuiești toate cuvintele care desemnează ingrediente, tipuri de mâncăruri etc.?  Cum e posibil să prepari leacuri din plante, să transmiți urmașilor rețetele fără a păstra nici măcar un cuvânt ce face referire la denumirea tradițională a plantelor și a leacurilor? Voi lua câteva exemple:

ÍE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască caracteristică portului național românesc, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și împodobită la gât, la piept și la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc. 2. (Înv. și pop.) Parte a corpului la unele animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii. – Lat. [vestis] linea.

OBIÁLĂ, obiele, s. f. Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii (uneori și militarii) își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap; p. ext. zdreanță, cârpă. ◊ Expr. A-i curge (cuiva) obielele sau a curge obielele de pe (sau după) cineva = a fi îmbrăcat în zdrențe, a fi zdrențos, zdrențăros. – Din bg. obijalo.

FÓTĂ, fote, s. f. 1. Piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr-o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate. 2. (Rar) Șorț purtat de cârciumari, de ospătari etc. – Din tc. fota.

CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecționat din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lăsa să se gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cocojul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoácă s. f.] – Din sl. kožuhŭ.

CIOÁRECI s. m. pl. 1. Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane. 2. (Reg.) Ciorapi de dimie. – Et. nec.

STRÁIȚĂ, straițe, s. f. (Reg.) Traistă. – Cf. alb. strajcë.

MUȘEȚÉL s. m. Plantă erbacee anuală, medicinală, din familia compozitelor, cu frunze divizate și cu flori albe pe margini și galbene în centru, foarte aromatice, grupate în capitule terminale; romaniță (Matricaria chamomilla).Mușat (reg. „frumos”) + suf. -el.

ÍZMĂ s. f. Plantă erbacee perenă din familia labiatelor, cu frunzele pețiolate și florile roșii-violete dispuse în spice la vârful tulpinilor sau ramurilor, întreaga plantă având un miros plăcut caracteristic; mentă (Mentha piperita).Izmă creață = specie de izmă cu frunzele pețiolate și crețe, folosită la prepararea unor medicamente; mentă creață (Mentha crispa). Izma-broaștei = plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori roz, care crește prin locurile mlăștinoase (Mentha aquatica). – Et. nec.

BÓZ, boji, s. m. Plantă erbacee cu miros neplăcut, cu flori albe și cu fructe negre; bozie (Sambucus ebulus). – Cf. ucr. boz, bg. băze, magh. bodza.

MĂCÉȘ, măceși, s. m. Gen de arbuști cu spini, cu flori roșii, trandafirii, galbene sau albe și cu fructe roșii; trandafir sălbatic, cacadâr, rujă, răsură2, rug1(Rosa). [Var.: măciéș s. m.] – Et. nec.

ARȚÁR, arțari, s. m. Arbore cu lemnul alb și tare, rezistent, cu frunze opuse și fructe aripate, înrudit cu paltinul (Acer platanoides). – Et. nec.

MĂTRĂGÚNĂ, mătrăgune, s. f. Plantă erbacee otrăvitoare din familia solanaceelor, cu flori brune-violete care conțin atropină și cu fructe negre, lucitoare, folosită în medicină pentru proprietățile ei antiseptice și cardiace; beladonă, doamna-codrului, doamnă-mare (Atropa belladonna). ◊ Expr. Parcă i-a dat cineva (sau a mâncat) mătrăgună = parcă e nebun. – Cf. alb. matërgonë.

Sunt cuvinte luate aleatoriu. Ar fi interesant de realizat un studiu pe domenii. Surprinzător este faptul că și atunci când se constată existența cuvântului în albaneză sau, mai mult, în dialectele limbii române (în condițiile în care nu s-a putut identifica o posibilă influență a limbii latine sau a limbilor învecinate, v. mușețel), DEX-ul consemnează fie împrumutul din albaneză, fie etimologia necunoscută. Nu cred că întrebările anterioare micului inventar pe care l-am realizat pot avea un răspuns plauzibil. Unii vor spune că aceste modificări s-au produs în timp. E adevărat. Nu tăgăduiesc că limbile se pot influența unele pe altele. Neg însă posibilitatea ca influența să fie una categorică, să însemne desființarea unei limbi. Alții vor spune că limba latină era superioară celei dacice, că avea alt prestigiu, că învingătorii s-au impus. Mă îndoiesc că un neam de oameni drepți  și curajoși este supus într-un asemenea grad, încât să își uite limba. Repet: au reușit să conserve obiceiuri, superstiții, ritualuri de vindecare, practici de confecționare a unor obiecte… Încă un aspect: am făcut referiri numai nivelul vocabularului. Se știe că acesta este mai deschis schimbărilor. Cum explicăm celelalte aspecte: modificările realizate la nivel morfologic și sintactic? Dar la nivelul topicii? Se știe că aceste sfere sunt mult mai conservatoare și schimbările se realizează mult mai greu.

Despre metoda comparativ-istorică

Prin metoda comparativ-istorică (impusă la începutul secolului al XIX-lea) se studiază evoluția limbilor înrudite (provenite dintr-un izvor comun): „Există două trăsături ale limbii care fac posibilă aplicarea la studiul limbilor a metodei comparative (după cum absenţa unor trăsături similare face imposibilă aplicarea aceleiaşi metode la studiul altor fenomene): 1. aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului; 
2. regularitatea schimbărilor fonetice.” (Dominte 2003). În 1816, Fr. Bopp susține că limbile indo-europene au la bază o limbă neatestată, ale cărei caracteristici s-au conservat cel mai bine în sanscrită. Recunoaște totodată unele forme mai vechi decât cele sanscrite în greacă, latină și avestică. Ulterior, metoda a fost aplicată la grupuri mai mici de limbi – Curtius, Grimm, Vostokov, Diez etc. În lingvistica românească, B.P. Hasdeu pune bazele acestei teorii, realizând, inventare valoroase ale cuvintelor și ale variantelor regionale. Ideile sale sunt, fără îndoială, valabile și astăzi: „Numai amestecul primar, adică în linie verticală, nu și amestecul secundar, adică în linie orizontală este de însemnătate genealogică… amestecul secundar poate și el să se înrădăcineze într-o limbă; generalmente este însă ca o modă pe care un popor o îmbrățișează și o părăsește cu deopotrivă ușurință.” (apud Capidan, p. 342). Un alt aspect asupra căruia atrage atenția este bilingvismul: „Dacă este adevărat, cum că două graiuri se contopesc într-unul singur decât în urma unei prelungite bilinguități, a două neamuri întrunite, atunci numai prin amestec primar… o semnificațiune… poate să treacă dintr-o limbă în alta.” (apud Capidan, p. 342). Prin studiul limbii, Hasdeu atrage atenția că termenii comuni cu albaneza nu reprezintă împrumuturi din această limbă, ci fac parte dintr-un fond comun. Remarcabil rămâne „Etymologicum magnum romaniae” în care se consemnează nu numai variantele cuvintelor, ci și apariția lor în textele românești fie ele populare sau culte. O asemenea muncă, într-o epocă în care nu exista posibilitatea de a da ctrl+F într-un document sau search pe Google nu poate fi decât de lăudat.

Apariția Dicționarului etimologic al limbii române, întocmit de profesorul Vinereanu oferă, cu siguranță, alte repere pentru judecarea etimologiei cuvintelor românești: „cercetarea pe care se bazează acest dicționar privește, în mod preponderent,… studierea limbii române ca limbă indo-europeană cu trăsături specifice.” (p. 31). Astfel, mulți dintre termenii care au intrări în lucrările lexicografice și cărora nu li s-a putut stabili până acum originea, sunt explicați prin compararea cu echivalenți din limbile indo-europene. În ciuda criticilor aduse de susținătorii teoriei oficiale, Dicționarul… nu exclude influența limbii latine (o consultare rapidă dovedește acest fapt). Cert e însă că o așază în limitele firești. În plus, dă multor cuvinte ce-i al cuvintelor. Mai exact, le redă originea, le-o recunoaște. Privit astfel, procesul de formare a limbii române este mult mai durabil: „limba română este, în principiu, urmașa limbii traco-dace care, de-a lungul timpului, a suferit diverse influențe din partea limbilor cu care a venit în contact, iar asemănările cu latina provin, în mare parte, din fondul comun traco-italo-celtic. Aceste influențe au avut loc mai ales la nivel lexical, fără efecte considerabile asupra structurii morfo-sintactice a limbii.” (p. 11).

O idee – un manual de istoria limbii române

Un manual care să pună în discuție originea și evoluția limbii române ținând cont de noile teorii nu poate fi decât o idee remarcabilă (profesorul Vinereanu îl plănuiește de câtva timp…). Acesta presupune, pe de o parte, o latură informativă – aspecte privind teoriile despre originea și formarea poporului român și a limbii române; metoda comparativ-istorică (ce presupune, principii); limba geto-dacă din perspectiva lingvisticii indo-europene; relațiile dintre traco-dacă și limbile iliră și albaneză, respectiv grupul balto-slav; caracteristicile fonetice ale limbii traco-dace; hidronime, toponime, antroponime, teonime și oronime dacice. Pe de altă parte, implică o latură formativă – metodele active de lucru asigură problematizarea lectorului în vederea căutării de explicații privind originea unor cuvinte. Am subliniat anterior importanța colaborării dintre specialiști pentru a integra ultimele descoperiri atât la nivelul arheologic, cât și la nivel lingvistic.  Timp s-a pierdut destul… Dovezile se află la tot pasul în pământul însuşi al ţării, în graiul şi în obiceiurile româneşti, aşteptând de atâtea veacuri să fie date la lumină. (I.C. Brătianu)

 

BIBLIOGRAFIE:

Brătianu, G.I., O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1940.

Capidan, Th., Limbă și cultură, Fundația pentru literatură și artă, București, 1943.

Dicționar explicativ al limbii române, Editura Univers Encliclopedic, 1998.

Dominte, C., „Sistemele limbii”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970.

Kernbach, V., Universul mitic al românilor, Editura Științifică, 1994.

Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Humanitas Educațional, 2006.

Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Art, 2006.

Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Corint, 2002.

Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Leda Corint, 2002.

Vinereanu, Mihai (2008), Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti.