Note despre lene - Limbaromana.org

Lenea a fost percepută întotdeauna ca un păcat, nu doar pentru că dăuna individului, ci și pentru că altera ceva în ritmul unei comunități care își avea rostul atunci când era activă. Una dintre cărțile care creionează trăsăturile societății contemporane („Fericirea paradoxală” – Gilles Lipovetsky) subliniază modificarea de perspectivă în civilizația de hiperconsum. În câteva decenii, s-a impus un alt raport între om și lucruri, între individ și ceilalți, între muncă și timp liber. Tindem să separăm serviciul de relaxarea din cadrul familiei, să atribuim ritmuri diferite activităților din timpul săptămânii, respectiv zilelor de weekend, care își cer dreptul la sărbătoare. Zilele libere (de obicei, cu punte între ele, prin bunăvoința celor de sus) și concediile stau sub semnul răsfățului. Ne eliberăm de muncă și de stres – călătorim, citim, lenevim butonând telecomanda, facem sport, petrecem timp cu familia, mergem la shopping: „În societatea de hiperconsum, oamenii își plasează interesele și plăcerile fundamentale în viața familială și sentimentală, în odihnă, în concedii și călătorii, în divertisment și în alte activități recreative… timpul în afara muncii se impune ca fiind mai atrăgător, mai încărcat de valori esențiale”. Nu cred că este vorba despre fuga de muncă – e doar o polarizare a activităților, o încercare de găsire a unui univers compensativ situat în afara stresului cotidian. Din universul acesta compensativ face parte și starea de leneveală asumată. Prin urmare, facem diferența dintre leneșul-leneș și leneșul-din-când-în-când.

În satul tradițional românesc, un asemenea „ideal” de viață, o asemenea dihotomie nu ar fi fost niciodată acceptate. Se făcea distincția între zilele de muncă și cele dedicate sărbătorilor sau odihnei, dar inactivitatea în sine era tranșant condamnată. Am avut curiozitatea de a compara definițiile date lenei de-a lungul timpului. În dicționarul lui Șăineanu, cuvântul are următoarea explicație: „dispozițiune obișnuită de a nu lucra, iubire exagerată de odihnă, de neocupațiune”. Scriban atribuie această stare atât corpului, cât și sufletului „starea sufletului și trupului când nu-ți place să lucrezi”. DEX-ul psihologizează definiția: „faptul de a se complace în inactivitate; înclinația celui căruia nu-i place, care nu dorește, nu vrea să muncească, căruia îi place să stea fără să muncească”. La fel și MDA 2 „predispoziție pentru starea de inactivitate, caracterizată prin lipsa dorinței sau a voinței de a munci, refuzul de a face un efort psihic sau intelectual”.

Definițiile mi-au amintit de o experiență trăită în adolescență, care m-a trezit parcă la o altă realitate. În vacanța de vară, am fost invitată la sora tatălui pentru a ajuta pe una dintre verișoare să se pregătească pentru Examenul de capacitate (cred că aceasta era denumirea actualei Evaluări Naționale de la clasa a VIII-a). Trecusem de curând de această etapă, fusesem admisă la un liceu de prestigiu din Târgu-Mureș, prin urmare se considera că sunt un fel de autoritate în domeniu. Mătușa Marioara locuia într-un sat izolat, aproape blagian, cu vreo zece locuințe tradiționale, situate la distanță unele de altele, nedelimitate prin nici un fel de garduri. Nici nu îmi imaginam că mai există asemenea comunități: gătit la sobă cu lemne, lumină de la lampă pe bază de petrol, deplasarea dintr-un loc în altul cu ajutorul căruței trase de cai… Satul în care locuiam eu era total diferit: case perfect aliniate, cu proprietăți bine definite, străzi pietruite, gaz metan, iluminat electric, șosea națională la vreo câțiva km, stație de tren… Acesta a fost locul în care am conștientizat pentru prima dată diferența de ritm al existenței dintre satul tradițional și cel modernizat și mai mult, am înțeles că relaxarea poate fi percepută ca lene pură. Încă din prima seară, am fost informată că trezirea se face la ora 6 (excepție duminica – ora 8, pentru copii) și că sarcinile din gospodărie se redistribuie, astfel încât să pot contribui și eu. Este inutil să explic faptul că, pentru mine, vacanța însemna „lenevire”, răgaz, cufundare în lumea cărților… Ai mei (deși oameni simpli) erau mai moderni – adoptaseră sloganul „Altă treabă n-ai decât să înveți, să te faci OM!”, așa că, în vacanțe, mă lăsau seara să stau să citesc și să dorm dimineața cât doream. Aveam câteva sarcini mărunte în gospodărie, pe care le îndeplineam fără a cârti, așa că treceam drept „hărnicuță”. Știam că muncile nu se fac „pe ședere” – pregătitul mâncării în bucătărie, tăiatul nalbei pentru rățuște, spălatul rufelor, frământatul pâinii… În satul meu natal, oamenii se împărțeau în două categorii: harnici sau gospodari și puturoși, adică leneși. În familia mătușii (formată din doi adulți și cinci copii), lucrurile stăteau un pic altfel. Cu zâmbetul pe buze, unchiul mi-a spus că ei „nu pierd timpul de pomană” și „nu fac degeaba umbră pământului”, că „relaxarea este lenea orășenilor”. Vară-mea mai mare a piperat observațiile tatălui ei râzând „dacă dăm mâna cu lenea, vine Joimărița”. Mai târziu aveam să aflu că Joimărița avea rolul de a menține o etică a muncii la cote cât mai înalte, pedepsind femeile și fetele leneșe.

Multe sunt expresiile care etichetează inactivitatea – limba română se dovedește foarte generoasă în acest sens. Pentru că mâinile sunt cele care contribuie la facere, la manevrarea obiectelor, lenea se află în legătură cu neutilizarea lor. Leneșul, prin urmare, stă cu mâinile în sân sau în șolduri sau încrucișate ori sub fălci ori în buzunar „ca boierii la divan”. Și ochiul pare antrenat în această „nemuncire”: „a sta cu ochii în tavan”. Acțiunile inutile („a tăia frunze la câini”, „a duce câinii la apă”, „a căuta perii în palmă”) nu sunt decât o formă de ironizarea a faptului că leneșii au o existență sterilă. Unele ziceri sunt mai tranșante, căci lenea echivalează cu absența unui rost în lume: „a face degeaba umbră pământului”, „a strica mâncarea degeaba”. Efectul pare să fie alterarea spațiului: „a puți locul după cineva”, „a-i puți cuiva și urma”. Starea de inactivitate implică și altceva – lucrurile necesare se cer deplasate spre om, nu omul spre lucruri: „para mălăiață pică în gura lui nătăfleață”, „așteptarea să îi pice mura în gură”. Omul de la țară face haz și de un asemenea necaz: „Leneșul e bun să-l trimiți să meargă după moarte”, „Merge mai mult în trei zile decât în una”, sau „Se scoală singur de jos”, „Leneșul, ochiul până și-l deschide, poștașul o poștă întreagă săvârșește”. Proverbele vorbesc și de o secătuire a ființei, de o degradare treptată: „Lenea, ca rugina pe fier, te mănâncă și nu simți, și mai mult când stă din lucru decât când lucrează”, „Lenea pe om topește, ca focul pe lemne”, „Cel ce se împute în lene și-n trândăvie, ca un mort se socotește, că trăind nu trăiește”, „Nemuncitorul seamănă cu un câmp pustiu, ce soarbe multe ploi fără a da vreun rod”, „Cei leneși, ca cei nesimțitori, nici de sineși îngrijesc”. Mai mult, inactivitatea corpului determină încetinirea minții și a sufletului: „Trândăvia adoarme sufletul celui mai deștept”, „Lenea sufletul la adormire duce”.

Sinonimele evidențiază diversele forme ale acestei stări: lenevie, trândăveală, parazitism, trântorire, puturoșenie, indolență, delăsare, indiferență, nepăsare, apatie, pasivitate, lâncezeală, comoditate, inerție. Lipsește din această listă sensul pe care îl atribuie adesea omul contemporan: relaxare. Îmi amintesc despre un eseu argumentativ propus de unul dintre elevi pe această temă – lenea era considerată o mică bucurie a omului de astăzi, o bucurie plasată în cadrul unor limite, atâta timp cât nu devine obișnuință, adică să nu te transformi într-o larvă. Lenea bine înțeleasă, susținea adolescentul, îți încarcă bateriile. Toți avem nevoie de reîncărcare, nu-i așa?

Bibliografie:

Gilles Lipovetsky, „Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum”, Editura Polirom, Iași, 2007.

Tudor Pamfile, „Mitologie românească. Dușmani și prieteni ai omului”, București, 1916.

„Proverbele românilor”, vol. 7, 8, 9, Editura Librăriei Socec & Comp,, București, 1895