O zi de toamnă prin satele de munte ale Zarandului

E toamnă târzie. Însă o toamnă în care vara încă şi-a mai lăsat un larg spaţiu de manevră, deoarece timpul continuă să fie cald şi însorit. Deşi suntem în noiembrie, de abia în nopţile precedente temperatura a scăzut sub 0 grade.

Cerul este de un albastru-liliachiu. Frunzişul copacilor muşcat de primele brume, a prins nuanţe ce variază între roşu, oranj, galben, cărămiziu şi carmin. Suntem înconjuraţi de explozia incredibilă de culoare a copacilor în jur, îmbătaţi de aerul tare al dimineţii de noiembrie, de albastrul dureros al cerului, de mirosul  frunzelor pârlite de ger.

Am lăsat maşina undeva lângă Valea Uibăreştilor, iar acum înaintăm pe drumul cleios ce însoţeşte curgerea acesteia. Soarele care se ivise deja de după deal, poleia întreaga vale. Aburi străvezii urcau din pământul ars de frigul nopţii şi dansau printre tufele înalte de buruieni uscate, printre trunchiurile noduroase ale sălciilor şi arinilor, prin frunzişul lor colorat. Era destulă umezeală în jur, astfel încât de pe frunzele de arin picurau peste noi din când în când, stropi reci de apă, odată cu frunzele moarte.

Ajungem la primele case din Grohot, cele aflate jos în vale,  pe care eşti tentat  să le consideri ca aparţinând satului Uibăreşti. Sunt vreo 5 case bătrâneşti cu târnaţ, ridicate pe fundaţie înaltă de piatră. Doar una dintre ele mai are locatari, restul sunt părăsite. După ce ne latră câinii de la această gospodărie, după ce schimbăm câteva vorbe cu oamenii de aici, pe o punte dintr-un trunchi de copac, traversăm valea. După trecerea văii intrăm imediat în vatra unei foste gospodării. Înconjurată din trei părţi de crengile tufişurilor şi a copacilor din jur, casa pare chircită, speriată, ascunsă aici, de teama unui urmăritor. Pereţii par să crească direct din spinarea dealului, fără să aibă fundaţie. Camerele, 3 la număr, sunt dispuse în L, iar în spaţiul dintre cele două linii ale L-ului apare un hol închis cu târnaţ. Totul este vraişte în camere. Paturile, poliţele cu oale, o sobă şchioapă, zdrenţele aruncate peste tot, toate creează o atmosferă tristă.

Ieşim în lumina aurie a toamnei, purtând în suflet pustiul care domnea în încăperile vizitate. Câţiva metri mai departe, o clădire impozantă, cu spatele spre casă, se lungeşte spre culmea dealului. Meri numeroşi, cu fructe galbene lucioase sau roşii-rubinii, ocupă spaţiul dintre cele două clădiri. Ocolim clădirea şi cu surprindere constatăm că aceasta era de fapt şura cu adăposturile pentru animale. Şura avea o fundaţie înaltă şi solidă din piatră, fiind acoperită cu ţiglă. Casa părea insignifiantă în comparaţie cu această clădire destinată animalelor. Plimbându-ne privirile de la casă la şură, şi invers, ne dăm seama  de valoarea deosebită pe care o aveau animalele într-o gospodărie zărăndeană.

Privesc în trecut şi văd  împrejurimile împânzite de vaci roşcate, pe lângă care aleargă viţei zburdalnici, doritori să ajungă la ugerul cu lapte dulce. Câţiva junci de un an, pasc mai încolo în linişte, iarba cu parfum de floare, în care soarele de vară şi-a culcat obrajii dogoritori. Doi boi cu piepturile late, cu picioare solide şi copite încălţate în potcoave oţeloase, stau culcaţi la umbra unui măr rotat. Rumegă alene, picotind în molcomeala amiezii de vară. În răstimpuri îşi aruncă cozile de-a lungul spinărilor, pentru a alunga roiurile de muşte obraznice, ce-i pişcă fără milă. Un ciopor de 15-20 de oi, mai sus pe coastă, înghesuite în marginea unui pâlc de tufe de alun, corn şi păducel, tund cu spor iarba măruntă din jur, ferite de arşiţa soarelui.

Spre vale, o scroafă cu purcei neînţărcaţi, scurmă de zor prin buruienile înalte, chemându-şi la intervale regulate purceii. Speră să găsească ceva rădăcini dulci sau bulbi zemoşi, sau măcar puţină umezeală în pământul proaspăt răscolit, pentru a se tolăni de-a lungul în groapa reavănă, doar, doar, şi-o astâmpăra arsura pielii. Purceii aleargă bezmetici în juru-i, se înghiontesc cu râturile, guiţând cu răsfăţ, pentru a atrage privirile scroafei mereu în alertă.

Mai sus lângă fântână, o femeie toarnă apa în pârlăul pentru haine, după ce aceasta a clocotit bine în cazanul aflat în apropiere, sub care arde un foc zdravăn de vreascuri. Vreo trei câini picotesc la soare înşiruiţi de-a lungul casei, din când în când urmărind întreaga suflare a gospodăriei, răsfirată pe tot dealul. Stăpânul casei, lângă un butuc, cioplește cu spor pari pentru fasolea ce crescuse deja, şi trebuia musai împărată. O fată mai măricică ţese la războiul instalat în şură, iar doi băieţi mai mici cioplesc cu brişca nişte beţe de alun, încercând să-şi facă codirişti pentru bici.

Găinile scurmau de zor înşiruite pe sub pereţii casei, urmărite de ochiul atent şi vigilent al cocoşului ce patrula ţanţoş în zonă, trâmbiţând din când în când, câte un cucurigu prelung. Când vreo pasăre mai mare trecea în zbor, cocoşul cârâia speriat iar găinile nu mai ştiau pe unde să se tupilească de spaima uliului, tăbărând buimace prin tufele de buruieni înalte, sau prin alte colţuri dosnice.

Dinspre pădurea din apropiere se auzea cântecul cucului, dar şi trilurile armonioase ale mierlei… Peste toată această scenă, soarele îşi trimitea razele calde sub forma unor tandre dezmierdări.

Închid ochii pentru o clipă, orbită parcă de lumina puternică a soarelui, iar când îi deschid, constat că întregul tablou a dispărut. În jurul meu este iar toamnă târzie, cu buruieni înalte arse de brumă, cu meri ce-şi trimit spre pământ cu pocnete seci, ofranda lor de fructe parfumate. Gospodăria este părăsită demult… Toţi cei de aici or fi sub glie? Întrebare fără răspuns…

Urcăm mai departe dealul, spre liziera pădurii din apropiere. Cotim uşor spre stânga şi într-adevăr, deşi au crescut în ultimii ani jnepeni şi alţi arbuşti, găsim drumul care ne va duce spre Grohot.

Drumul este lat, acoperit din belşug cu frunze proaspăt căzute din copaci. Din loc în loc, pui mici de arbori, cresc în mijlocul lui. În stânga noastră, pădurea coboară vertiginos spre apa Bulzeştiului, ce se aude urlând furioasă printre pietre. Fagi bătrâni, uneori cu tulpini contorsionate, mărginesc drumul. Pădurea este atotstăpânitoare. Unde şi unde soarele auriu muşcă în calea noastră covorul gros de frunze. Spre deal apare un perete de stâncă de 2-3 m înălţime, perete ce ne va însoţi mult timp. Pare un zid puternic de cetate medievală. Se observă însă că acest drum a fost dăltuit în piatra muntelui de către localnici, pentru a avea acces spre deal sau invers, spre vale.

Suntem undeva deasupra Cheilor Uibăreştilor, înaintând pe drumul dăltuit în stâncă, însoţiţi de vuietul apei ce se zbuciumă în încleştarea colţilor de piatră jos în vale, de lumina soarelui abia ghicită, de pădurea bătrână suverană în această zonă, de fâşâitul constant al paşilor noştri prin frunza uscată, precum şi de mirosul specific al frunzelor arse de primele brume. Acestea se desprind cu fâlfâiri uşoare din copaci, plutind  melancolic în jurul nostru.

Continui să mă minunez de lucrarea complexă şi grea executată de localnici pentru a construi acest drum. Cu siguranţă că a fost o lucrare de colaborare la care au participat atât cei din Grohot, cât şi cei din Uibăreşti. Am aflat că pe acest drum se aprovizionau cu bucate, cu carele trase de boi. Aceste bucate (grâu, orz, porumb) trebuiau urcate de pe valea Crişului Alb, din târgul Bradului sau al Hălmagiului, până sus în Grohot. Mai coborau şi grohotenii la vale prin Uibăreşti şi Ribiţa, spre târgul Bradului cu tot felul de produse: lapte, smântână, brânză, mere, cireşe, prune, pere, nuci, vinars, sau chiar cu carele încărcate cu fân pentru vânzare. Ultima ispravă mi se pare nemaipomenită. Deoarece drumul este de-a dreptul periculos pe anumite porţiuni, coborârea pe aici cu un car încărcat cu fân, trebuie să fi fost o adevărată aventură.  În stânga, spre vale, prăpastia este destul de adâncă, iar în dreapta, stânca compactă nu lasă nici un loc de manevră. Din loc în loc, torente adânci, coboară  din vârful muntelui, tăind drumul. Bineînţeles, acestea sunt active doar în cazul unor ploi abundente. Mă întreb câte care încărcate cu de toate, au trecut pe aici cu ceva ani în urmă. Câte dintre ele nu s-au răsturnat sau la câte nu le-o fi sărit câte o roată, atunci când s-au lovit de dinţii de piatră iviţi în cale. Oare nu a coborât şi Iancu cândva pe acest drum, care scurta calea între Bulzeşti şi Valea Crişului Alb?

Satul Grohot este situat pe culmea pietroasă, calcaroasă, ciuruită de doline şi guri de peşteră, dintre Valea Ribicioarei şi Valea Uibăreştilor (Bulzeştilor), exact în zona în care aceste văi se prezintă sub forma unor chei spectaculoase. Din această cauză, accesul spre sat era dificil. El se realiza dinspre Bulzeşti şi Tomnatic, sau pe acest drum.

După aproape o oră şi jumătate, ieşim din pădure, drumul scoţându-ne pe păşunile satului Grohot. La câţiva paşi mai încolo, zărim prima gospodărie a satului. Se aud voci de oameni, orătăniile făcând gălăgie, se văd păscând vacile în apropiere, iar doi câini ne întâmpină furioşi, cu lătrături stridente. Însă de la primele vorbe, au început să dea din coadă şi să se gudure, bucuroşi nevoie mare de oaspeţi. Trecem însă mai departe, spre culmea dealului, prin grădini părăsite şi meri încărcaţi de rod. Sunt mere cum nu am mai văzut: mari, parfumate, galbene, roşii, piersicii. Pe cele ionathan le cunosc, dar celelalte nu sunt nici poinice, nici bătule, nici fântâneşti, nici, nici… Dar sunt incredibil de savuroase, parfumate şi dulci.  Mâncăm pe săturate, ca nişte copii pofticioşi.

Ajungem la gospodăriile înşiruite pe culmea dealului. Sunt 4. Casele au fundaţii înalte, foarte înalte, din piatră, scări impozante, pridvor pe 2 laturi şi filigorie în faţă. Urmează apoi bucătăriile de vară, cocinile, coteţele, grajdurile… şi tot ce mai trebuie la o gospodărie de ţăran vrednic. Din păcate totul este pustiu şi aici şi lăsat de izbelişte. Locul a fost cândva prosper şi de o frumuseţe fără seamăn. În dreapta noastră, spre răsărit se deschide hăul format de Cheile Ribicioarei. De la troiţa din Grohot ce străjuieşte depărtările, privim cheile, având în faţă, dincolo de vale, stânca albă, piramidală, a vârfului Cetăţuia sau a Cecăneielor, după cum îi spun localnicii. De aici pare cu adevărat o cetate această stâncă, o cetate ce se înalţă pe verticală cu ziduri albe şi turnuri înalte. Spectacolul văii, al stâncilor, al pădurilor şi al depărtărilor este de o frumuseţe şi o măreţie care îţi taie respiraţia. Spre nord-est se înşiruie cocoaşele sinuoase ale Bulzului Tomnatecului, ale Plotunului şi Strâmbei. Spre est, Vulcanul îşi scoate colţii albi de calcar, de după dealurile arămii, iar spre sud, se întinde Valea Ribicioarei şi o succesiune de culmi ce se încalecă mereu mai voalate din cauza depărtărilor. Dincolo de valea Crişului Alb, se desenează linia Munţilor Metaliferi, cu Vârful Căraciului, de aproape 900 de metri. Pe văi, printre culmi, adastă ceţuri lăptoase-sinilii. Soarele scaldă întregul peisaj într-o lumină orbitoare, grea, vâscoasă, aproape palpabilă. Spre nord, Muntele Găina închide zarea, plin de importanţă. Vârful i s-a ascuns deja sub cuşmă albă de zăpadă. Se  pregăteşte de somnul de  iarnă. Vara  cu agitaţia şi musafirii ei a trecut. E vremea de odihnă. În faţa  sa, cocoaşele bulzului de la Bulzeşti, se desenează vineţii în lumina tomnatecă.

Continuăm drumul pe culmea dealului ce duce spre biserică. De o parte şi de cealaltă scurmături adânci de mistreţi ne anunţă că ei sunt stăpânii acestor locuri. Casa de lângă biserică este pustie şi ea. Cu 2-3 ani în urmă poposeam aici, pe butucii din curte. Căţeluşa Rozi, cu fundă roşie la gât, înnebunea de bucurie, alergând de la un oaspete la celălalt. Acum este tăcere şi pustiu şi aici. Gardurile toate dau să se năruie. Mica grădiniţă pentru straturi şi flori este plină de bălării putrede, pârjolite de toamnă. De pe pereţii casei  tencuiala de pământ spoită cu var, se desprinde în bucăţi mari, lăsând răni adânci, pecinginoase. Bătrânica de aici ne însoţise de atâtea ori până la biserică. Între o toamnă şi o primăvară în care nu am mai călcat pe aici, a dispărut şi ea fără urmă, aşa ca soţul său care a coborât în Bulzeşti după alimente, iar la întoarcerea spre casă s-a odihnit puţin în iarba crudă din marginea drumului, de unde nu s-a mai sculat niciodată. Şi aşa, încă o casă a rămas pustie.

Biserica din apropiere  este zveltă şi trufaşă încă. Însă o bucată de tablă desprinsă de pe turlă, o încadrează şi pe ea în aerul de părăsire şi pustiu al locului. Înaintăm pe culmea dealului printre aceleaşi case fără stăpâni. Undeva mai departe se aude un câine lătrând. Intrăm pe un drumeag ce ne scoate la o casă arătoasă. Un cal şi o căruţă aşteaptă lângă gard. O căpriţă albă ca neaua, saltă în jur. Deşi este duminică, familia întreagă trebăluieşte în jur. Pun dovlecii pentru porci la adăpost. Se  bucură însă de musafiri, şi ne invită la un pahar de vinars.  Aflăm că în tot satul mai sunt doar 4 familii.

• Şi nu vă este urât aici singuri? întrebăm noi. Nu aţi vrea să coborâţi mai la vale?
• Nouă aici ne place. Ce are cel de la oraş şi eu nu am? Telefon am, televizor, frigider am, apă curentă, la fel. În rest ce mi-ar putea lipsi? Eu mai am în plus aici ce nu au orăşenii: linişte, aer curat, apă bună şi mâncare sănătoasă. Altceva nu ne trebuie. Avem găini, porci, vaci, capre, oi, un cal, tot ce ne trebuie.
• Da, s-ar părea că sunteţi mai bogaţi decât majoritatea celor de la oraş. Ei nu au nici pe departe bucuria, pofta voastră de viaţă, entuziasmul şi liniştea voastră sufletească.
• Aşa cum v-am spus, nouă ne place aici. Avem de toate. Şi toamna asta am făcut vreo 50 de ari de arătură, unde punem tot ce ne trebuie. Mai rău îi că s-or înmulţit tare porcii mistreţi şi ne pradă tot dacă nu păzim holda. Cartofii de cum îi semănăm, ei ni-i scot şi-i mănâncă. Da’ alte necazuri nu avem.

Aceşti oameni mi se par adevăraţi eroi, martiri ai unui ideal rural. Ei se încăpăţânează să trăiască departe de lume, izolaţi, în felul în care au trăit moşii şi strămoşii lor, crescându-şi animalele, arându-şi şi cosindu-şi glia. Câte dintre dealurile ţării noastre nu au rămas pustii, sălbăticindu-se, după ce au fost milenii la rând, izvor de bogăţii materiale dar şi spirituale, pentru naţia română? Toţi alergăm după confortul şi comoditatea pe care ne-o oferă oraşul. Dar preţul acestora nimeni nu stă să-l calculeze. Este preţul libertăţii, al sănătăţii şi al sufletului fiecăruia dintre noi.

Deşi ne-am dori să mai rămânem aici, lângă aceşti oameni minunaţi, rumeni în obraji şi cu privirile senine, înserarea care se coboară repede peste dealuri, ne obligă să pornim pe drumul de întoarcere, cu tristeţe în suflet. Este tristeţea dată de faptul că asist la moartea unui alt sat, care în urmă cu câţiva ani încă mai era prosper și plin de animaţie.