Ora 25: o capodoperă pentru mileniul patru

Prin romanul Ora 25[1] apărut în limba franceză și tradus în treizeci de limbi ale lumii s-a așezat o bine șlefuită oglindă a neorealismului dinaintea omenirii, vizînd mai ales pe responsabilii „marilor puteri“ ce-au mînat anumite popoare prin cele două conflagrații mondiale spre un eșec fără precedent în istorie. Că socoteala de acasă a „iluminaților“ nu s-a potrivit cu cea din tîrg, iar eșecul în cauză, conceput ca temelie a globalizării, nu a dus încă la rezultatele spectaculoase așteptate e cert; dar măcar au vibrat la unison cîteva milioane de conștiințe ale cititorilor proaspăt ieșiți din cel de-al doilea cataclism mondial[2] (mai puțin ale majorității conaționalilor săi din România[3], însemnați cu fierul roșu al bolșevismului!). Capodopera românului a fost rînduită de Pronie să apară în același an, 1949, cu un alt roman-avertisment 1984, datorat englezului George Orwell. Citite în cheie simbolic-temporal-vizionară, aceste cărți îmi apar complementare: deși nu mai putem schimba trecutul și, judecînd după evenimentele în curs, neînvățînd nimic din erorile istoriei, ne complacem să trăim un prezent semiinfernal fără măcar să-i conștientizăm tarele, dară-mi-te să ne și opunem, atît cît ne mai stă în puteri, vom avea de înfruntat curînd infernulplanetar, căci deja timpul nu mai are răbdare: a bătut „ora 25“! „Beneficiarii“ sînt oamenii fără Dumnezeu, precum adepții „INGSOC-ului în Oceania“, ai „neobolșevismului în Eurasia“ și ai „dorului de moarte din Asia Orientală“, supervizați cu toții, desigur, de „Fratele cel Mare“[4].

Fiindcă „somnul“ intelectualilor ce trăiesc în România cum-necum eliberată ideologic în decembrie 1989 nu se mai poate justifica decît maladiv-subiectiv (las că unii au fost, sînt și vor sfîrși ținuți să nu vadă ori să nu audă, oricîte semnale luminoase și clopote de alarmă li se vor prilejui!), consider oricînd binevenită(re)citirea romanului care mi-a provocat considerațiile de față, chiar dacă ele nu sînt ocazionate de vreo comemorare, reeditare etc.[5]

Semnificativ biografic și scriitoricește mi se pare creștinismul autorului, fiu de preot, el însuși hirotonisit de către episcopul Teofil Ionescu, la 23 mai 1963, în Biserica „Sfinții Arhangheli“ din Paris, apoi ridicat la gradul de econom-stavrofor de Patriarhul Justinian Marina (în 1966) și, în fine, dobîndind înaltul rang de protopresbiter al Patriarhiei din Constantinopol la Centrul Ortodox al Patriarhului ecumenic de la Chambésy (Elveția), în 1970.De aceea, în cele ce urmează, am socotit potrivit a scrie nu despre o oarecare operă literară de succes[6], chiar dacă ea a fost și ecranizată, ci despre o capodoperă literară a părintelui Constantin Virgil Gheorghiu.

În plan biografic, dibuirile ideatice de tinerețe ale intelectualului (precum acelea ale evreului convertit în închisoare la ortodoxie, Nicolae Steinhardt, devenit părintele călugăr Nicolae de la Rohia) îmi permit a le socoti secundare. E semnificativ însă faptul că majoritatea comentatorilor săi – de la Paul Miclău la Elisabeta Lăsconi – au ignorat, cu bună știință, realitatea spirituală la care mă refer (spre a intra, oare, în grațiile adepților „corectitudinii politice“?). Or, tocmai celui care a șfichiuit vizionar mentalitățile contemporane, inspirat ca puțini alți scriitori ai lumii, anticipînd nașterea acestui concept grosier și totalitarist denumit înșelător-diavolesc „corectitudine politică“, jalnică replică p(r)ostmodernistă dată „corectitudinii istoriei“ la care face trimitere excelentul eseist Theodor Codreanu[7] – găselniță ideologică „de stînga“ ce ne împuie capetele de o bună bucată de vreme, ne virusează scrisul, ne zădărnicește acțiunile, ne împotmolește atitudinile publice și, unora, le furnizează coșmaruri – mi se pare a i se face o nedreptate postumă prin omiterea treptei sale duhovnicești pe care Dumnezeu i-a îngăduit s-o urce: preoția.

Uriașul nou stat masonic menit să intre decisiv între „marile puteri“ planetare și economic, și militar și politic, generase deja în epocă niște hibrizi definiți cum neîntrecut de altcineva pînă astăzi a făcut-o părintele Constantin Virgil Gheorghiu: Acum a apărut pe fața pămîntului o nouă rasă de viețuitoare. Se numesc cetățeni. Trăiesc nu în păduri sau în junglă, ci în birouri; dar sînt mai cruzi decît fiarele sălbatice. Ei s-au născut din încrucișarea omului cu mașinile. Amestecătura asta e rasa cea mai tare de pe pămînt. Chipul lor este la fel cu al oamenilor; uneori chiar îi poți confunda. Dar îi vezi imediat că se poartă nu ca oamenii, ci ca mașinile. În loc de inimi, cred că au ceasornice. Și creierul lor e un fel de mașină. Totuși nu sînt nici mașini, și nici oameni! Au exact poftele fiarelor. Totuși, nu sînt nici fiare. Sînt cetățeni[8]! Ciudată corcitură… Ei au umplut pămîntul! (Cartea a cincea, 123).

E înfiorător de constatat cum au proliferat, cum acționează astăzi și, mai ales, ce efecte au în rîndurile contemporanilor gîndurile și faptele acestor… corcituri mecanic-umane. Exemplele curg fluviu: să ne amintim de „gripa aviară“ semănată de ei experimental și în România; să recitim în această perspectivă etapizarea „cipuirii“, la care se referise în atîtea rînduri vrednicul de pomenire părinte Iustin Pârvu; să medităm la întîlnirea lor „secretă“ de la Londra, avînd ca subiect măsurile viitoare de eliminare a banilor lichizi[9]; să observăm ce fac ei sub paravanul Barnevernet și a altor ONG-uri ce luptă, chipurile, pentru „drepturile omului“; să luăm aminte la savanții care lucrează febril să perfecționeze „roboții ucigași“[10]… Dacă, ieșind din teorie și din literatură, vrem să vedem chipurile acestor cetățeni și să le aflăm numele, n-avem decît să „butonăm“ la întîmplare, „la o oră de vîrf“, „antenele“, „realitățile“ și celelalte „proteveuri“, „b1“-uri și emisiuni tv. de știri și – mai ales! – de divertisment preluate tale quale din Occident! Cu siguranță oricine îi va recunoaște, deosebindu-i de ceilalți oameni, pe cetățenii[11] indexați de părintele-scriitor în Ora 25…

Acestora le-a adresat preotul-autor Constantin Virgil Gheorghiu nemuritoarele pamflete intitulate „petiții“ semnate „MARTORUL“, aflate ca intenții în descendența cugetării bravului cavaler al lui Miguel de Cervantes Saavedra! Mărturisesc că asupra acestor texte am zăbovit nostalgic rememorîndu-mi propriile utopii, unele schițate în scrisorile tinereții, cînd sfidam aservirea presei (apăreau atunci „Scînteia“, „Scînteia tineretului“, „România liberă“, „Flacăra“ etc.) prin reclamarea feluritelor „neîmpliniri“ și „neajunsuri“ ale regimului comunist… De aceea, nu știu alții cum sînt, dar mie unuia mi-ar fi imposibil să nu-mi rămînă săpate în memorie rînduri cinice, dar matematic riguroase precum: (…) Un om, cînd doarme, consumă o mie de calorii în 24 de ore. Prizonierii din lagăr nu dorm tot timpul, deci consumă mai mult (…) Prizonierii primesc 500 de calorii în boabele de fasole. Restul de 500, cîte mai cheltuiesc, îl dau din rezervele lor de grăsime, adică din capitalul acumulat în corp.  Cheltuind zilnic cîte 500 de calorii din cele cu care au venit de acasă, prizonierii pierd lunar cîte șase pfunzi de persoană (…) Acum, socotind șase pfunzi, adică trei kilograme, de untură, pe care o pierde – transformînd-o în calorii – fiecare prizonier, în lagărul ce cu onoare conduceți domniile-voastre se irosesc lunar 45000 de kilograme de untură. Cinci vagoane pline cu untură, care se evaporează lunar din lagăr! Cei 25000 de prizonieri împrăștie în văzduh acest munte de grăsime! Gîndiți-vă și domniile-voastre ce pierdere!… (…) Acum vă salut și vă asigur că sînt un mare admirator al civilizației dumneavoastră. Sînt încredințat că veți utiliza, cu mijloace tehnice eficiente, și untura noastră. (Nu uitați că trei kilograme ofer și eu lunar, din trupul meu).(Idem, 124), ori de-a dreptul halucinant-sarcastice, în numele devizei „banul este singura realitate“, ca: (…) Dintre cei 15000 de prizonieri închiși cu mine, 3000 nu au corpuri întregi. Vreo două sute nu au picioare deloc. Se tîrîie ca niște reptile prin lagăr. 1200 au numai cîte un picior. Alții nu au decît un braț. Cîtorva le lipsesc ambele brațe. Și asta numai în ce privește părțile exterioare ale corpului. / Dar sînt foarte mulți cărora le lipsesc părți din interior, cum ar fi un plămîn, un rinichi, bucăți de oase și altele. 40 de prizonieri nu au ochi deloc. / Toți aceștia au fost arestați automat, ca și mine. (…) Arestul din oficiu nu prevede excepții pentru cei cu trupul în stare de nefuncțiune. Și așa se și cuvine! Dreptatea trebuie să fie aceeași, egală pentru toți! / (…) Aceste fracțiuni de oameni, care nu au decît părți de trupuri, primesc aceleași porții de mîncare ca prizonierii întregi. Este o mare nedreptate. / Propun ca acestor prizonieri să li se dea mîncare proporțional cu bucățile de corp pe care le mai posedă. Guvernul domniilor-voastre plătește cu bani peșin fiecare porție de mîncare pe care o primesc prizonierii. Prin prizonier se înțelege însă un om întreg. Dacă i-ați strînge pe cei 3000 de mutilați și le-ați număra mîinile, picioarele, ochii și plămînii, ați constata că ei nu sînt, în carne și oase – adică în realitate – decît maximum 2000 de oameni. / Ați putea economisi 1000 de porții de mîncare în fiecare zi. (…) (Cf. idem, 127).

Perchezițiile înjositoare ale deținuților din lagărele americane sînt identice tratamentului aplicat în oricare dintre închisorile comuniste. Luate împreună, aceste procedee contribuie la alcătuirea unui tablou hîd al decăderii generale, premergătoare globalismului jinduit astăzi de creierele bolnave ale așa-zișilor lideri / conducători / reprezentanți ai „marilor puteri“. Iată in extenso un fragment de un realism zguduitor încheiat metaforic-vizionar în prelungirea, aș aprecia, a des citatei fraze atribuite lui André Malraux: (…) Era amiază. Prizonierii fuseseră adunați pe trei rînduri. Și toți, în pielea goală. Cît vedea cu ochii în curtea lagărului, erau numai bărbați goi. (…) / Perchezițiile se repetau de cîteva ori pe lună. / Înaintea soldaților venea acum un bătrîn. / Mitropolitul Palade al Varșoviei (…) / Mitropolitul era înalt. Avea mersul puțin încovoiat. Era foarte slab: i-ai fi putut număra coastele de la distanță. Un schelet acoperit cu piele. Barba mitropolitului era albă – singurul lucru alb din toată curtea lagărului! Cînd o vedeai, ți se luminau ochii de un alb dulce, heraldic. / Privindu-l cum venea spre ei, soldații au început să rîdă. Mitropolitul parcă nici nu i-ar fi văzut: se uita, pe deasupra căștilor lor, la cer, care era în ziua aceea albastru, cum sînt cupolele bisericilor bizantine. / Soldații au cercetat degetele mitropolitului. / – Desfă-le! a ordonat interpretul. / Bătrînul și-a răsfirat degetele de la mîini și soldații le-au examinat cu atenție. Prizonierul nu avea inele. / – Mîinile sus! a ordonat interpretul. (…) / – Întoarce-te! a zis interpretul. / Mitropolitul s-a întors cu spatele la soldați. / – Apleacă-te! / El s-a aplecat.  Și-a curbat șira spinării, ca atunci cînd făcea mătănii. Dar nu era destul. / – Crăcănează-te! a ordonat interpretul. / Mitropolitul și-a depărtat picioarele subțiri și albe. Interpretul și soldații s-au plecat și au cercetat dacă nu are obiecte de aur ascunse în șezut. Prizonierii își ascundeau uneori verighetele și inelele între picioare. Dar mitropolitul nu avea nimic ascuns. Unul dintre soldați a spus ceva camarazilor lui. Bătrînul mai stătea încă aplecat, cu picioarele depărtate și cu spatele la ei. / – Pleacă! a zis interpretul. / Soldații au trecut la următorul. Mitropolitul s-a îndepărtat de ei, cu același pas sfielnic. Bătea vîntul. Părul și barba îi fluturau ca faldurile de mătase ale unui steag alb. (…) Avea ceva în jurul capului. Poate albul pletelor te făcea să te uiți la el. Sau poate albul bărbii. Poate felul în care își ținea capul… Ceva te făcea însă să te uiți la el ca la icoane. (…) Mitropolitul are în jurul capului un cerc de lumină! Un nimb! (…) Erau și alții cu nimb: din frunte le izvorau raze, ca dintr-un foc puternic sau dintr-un reflector electric. Dar razele acestea erau mai frumoase decît cele ale focului ori ale luminii electrice! S-ar fi putut lumina întreg pămîntul cu luminile care izvorau din frunțile lor. Și n-ar mai fi fost noapte pe pămînt. (Cf. 149).

O particularitate specială a cărții este istoria scrierii unui roman, devenită loc comun al literaturii moderne, în sensul catalizator al creațiilor lui Marcel Proust și ale lui André Gide, bine ilustrat în literatura română, de la „autenticitatea“ lui Camil Petrescu (din Patul lui Procust – 1933), la neomodernista formulă a lui Constantin Țoiu (din Însoțitorul– 1981) pînă la contemporanul, savurosul, Ion Coja (din Șeitanii– 2015)[12]. Alteregoul-scriitor al preotului Constantin Virgil Gheorghiu este Traian Korugă, fiul preotului erudit Alexandru Korugă. De o dureroasă luciditate, calitate făcînd din el un personaj memorabil, cu nimic mai prejos de eroii camilpetrescieni, lui Traian i se împrumută ingenios evenimente biografice și trăiri-limită: experiența detenției, relațiile familiale (cu tatăl, cu soția) etc. Aleg un pasaj edificator, îmbrăcat în stil epistolar: Tată, îți scriu prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe și te rog să-mi răspunzi fără nici măcar un minut de întîrziere. Simt sunînd în mine toate soneriile de alarmă: mi-e frică să nu ți se fi întîmplat ceva (…)./ Romanul meu crește. Am ajuns la capitolul IV: la ceasul al treilea după moartea iepurașilor albi. Sclavii tehnici sparg acum, pe toată suprafața pămîntului, candelele și sting felinarele. Oamenii rătăcesc într-un întuneric vecin cu moartea… (…) (Cartea a patra, 92). Scriitorul-personaj e pus aici, simbolic, să rezoneze cu însăși Conștiința Supremă a Lumii, căci „soneriile“ sale lăuntrice activează simultan cu prăpădul pedepsitor al românității prin brațul bestial al bolșevicilor. Într-adevăr, cu răspunsul la scrisoarea fiului său încă în buzunar, nemaiapucînd să i-l trimită, preotul Alexandru Korugă este în primejdie de moarte, căci avea să fie împușcat mișelește, din ordinul Tribunalului Poporului. Satul Fîntîna, ca întreg teritoriul țării, căzuse deja pradă hoardelor sovietice… Nu obosesc să trimit și aici, ca alte eseuri, critice la mărturiile lui Lucian Blaga – excepțional dezvăluite postum! – pe tema acestui tăvălug diavolesc în Luntrea lui Caron.

Prețioase pasaje memorabile, vizionare, apar în dialogurile intelectualilor de înaltă ținută cum este, pe lîngă Traian Korugă, tatăl acestuia, preotul Alexandru Korugă. Există, dintre toate, unul cu tîlc, totodată ilustrînd stilistic intertextualitatea și ieșind din tiparele procustiene ale prozei creștin-ortodoxe, pe care îl propun cititorilor acestor glose de lectură:

Chiar în victorie, nu există frumusețe,

Și cel care o numește frumoasă

E dintre cei care își găsesc bucuria în masacru,

Iar cel ce găsește bucurie în masacru

Nu va reuși în ambiția lui de a stăpîni lumea.

Bocete de jale ar trebui să însoțească mulțimile măcelărite

Și victoria s-ar cuveni sărbătorită în rînduieli de-ngropăciune (Lao-Tse, cf.142).

Preotul îi recită aceste versuri unui investigator-cetățean – ofițer spălat pe creier din tabăra învingătorilor. Bate însă zadarnic șaua ca să priceapă iapa (sau, mă rog, la rigoare: calul!)…

Speranța celui care scrie, în acest moment, referirile critice de față, e ca măcar în mileniul al patrulea cineva care va accede la „butoanele“ puterii mondiale să deschidă cartea preotului Constantin Virgil Gheorghiu spre a medita la cuvintele înțeleptului chinez ilustrînd vorbele personajului Alexandru Korugă: Eu nu mă bucur de nicio victorie militară! (cf. idem).

Gestul lui Traian Korugă de a-și abandona ochelarii poate fi interpretat simbolic și de cititorii actuali: Astăzi, dacă îmi păstrez ochelarii – îi explică el înmărmuritului Johann Moritz – n-aș mai avea de văzut decît ruine de orașe, ruine de oameni, ruine de țări, ruine de biserici și de credințe. Cu ei mi-aș vedea propria mea ruină: ruina ruinelor! E exasperant să vezi, unde te-ntorci și cît cuprinzi cu ochii, numai ruine. Și eu nu sînt un sadic: nu le pot privi! (Cf.  idem, 163). Observînd triumful „cleptocrației“[13] din România actuală ghidată înțelept-șerpește din umbră, mai că-mi vine și mie, om în toată firea, nu ființă de hîrtie ca Traian Korugă, să-mi arunc cît colo propriii ochelari, exasperat de-a vedea peste tot demagogie, corupție și impostură!…

Dacă Traian Korugă ar putea fi o replică modernă a lui don Quijote, personajul principal al romanului este un om simplu, asemenea lui Sancho Panza. Acest Ion din Ora 25 e transilvănean ca și eroul lui Liviu Rebreanu, capabil de gesturi simbolice similare: a luat, cu mîna stîngă, un pumn de țărînă. Era caldă. Moritz a avut senzația că strînge în palmă ceva viu. Căldura țărînii de pe ogor era la fel cu căldura unui trup în viață. Cum este căldura unui pui de vrabie cînd îl ai între palme. Johann Moritz s-a aplecat și a luat și în mîna dreaptă un pumn de țărînă. A strîns-o în pumni cu putere, apoi a presărat-o înapoi pe cîmp. A înaintat prin porumb spre pădure. La mijlocul ogorului, a luat iar țărînă în mînă. „Și asta e caldă“, și-a zis. „Tot ogorul e cald ca o ființă.“ A dus apoi țărîna lîngă obraz. Mirosul ei l-a pătruns în piept. „E un miros tare ca de tutun… parfumul ăsta al pămîntului“, s-a gîndit el.– cf. Fîntîna, 6). Are, la fel, o inteligență nativă, o putere de muncă și o hărnicie comparabile cu ale eroului din Pripas, numai că țăranul din Fîntîna e de o moralitate pilduitoare. Spre deosebire, încă, de pătimașul său antemergător literar împins către dezumanizare, protagonistul romanului părintelui Constantin Virgil Gheorghiu nu oscilează nici măcar efemer între „glasuri“, iubirea fiind pusă mai presus decît avuția materială.

Cineva sublinia, confundînd speciile epice, caracterul picaresc[14] al romanului realist care urmărește destinul acestui Ion / Iani / Iacob / Johann / Iankel / Ianoș / Jean Moriț / Moritz smuls pașnicului sat transilvănean dintr-un capriciu josnic și rămas nepedepsit al unei brute de jandarm afemeiat. Dramatismul traiectoriei țăranului devenit peregrin fără voie, dar rămas, pe oriunde l-au purtat pașii, om al pămîntului românesc, de o onestitate emoționantă, mi se pare că ilustrează adevărul profund al mioritismului blamat de puzderia necunoscătorilor culturii populare ori a răuvoitorilor dintotdeauna ai românismului. Eroul este considerat ca unul dintre supraviețuitori, așa cum se exprimă, la un moment dat, personajul-reflector Traian Korugă: „Johann Moritz și Nora West vor supraviețui Europei! (…) Ei vor trăi și în societatea tehnică occidentală. Dar nu multă vreme. Niciun om nu va rezista prea mult! Poate că nu vor asista decît la primele reprezentații. Apoi vor dispărea și ultimii oameni, cei mai tari, și vor veni roboții din răsărit și din apus, și de la sud și de la nord!“ (Cartea a cincea, 163). Pentru acest soi de oameni neclasificabili, de neîncăput în grilele modernității, demodați dar „proști de buni“, cum circulă o zicală, cu acceptul lor aprioric biblic-smerit „fie mie, după voia Domnului“, ce trece drept superstiție în ochii ateilor și naivitate enervantă în aceia ai descurcăreților („dăștepți“!), nu există pericol mai mare de cădere în treapta preinfernală a neomului decît necredința (din care rezultă minciuna și sperjurul):

– Nimeni n-a locuit la Nagy în ultimele șase luni. Ți-ai închipuit că noi o să credem ce ne spui tu, fără să cercetăm? Am aici declarațiile scrise ale doamnei și domnului Nagy. Nici n-au auzit de tine. (…)

– Au spus ei că nu mă cunosc pe mine? a întrebat Johann Moritz. Conița nu poate zice că nu mă cunoaște! Eu i-am ajutat la treabă în fiecare zi (…)

Nu voia să se mai gîndească la nimic. Totuși, faptul că sora doctorului declarase că nu-l cunoaște îi chinuia mintea. Asta n-o putea crede (cf. Cartea a doua, 63).

La fel de gravă este pentru acei români autentici, așa cum este plugarul din Fîntîna, nerecunoașterea valorii întemeietoare și prioritare a familiei:

– De ce îmi spui tu că știi mai bine decît mine ce am eu în suflet? (…) Eu îmi știu nevasta și copilul în primejdie. Pentru ei evadez cu voi! (Cartea a treia, 91).

Intuiția colonelului german Müler pasionat de antropologie conform căreia, examinînd trupul dezbrăcat demonstrativ al țăranului din Carpați, el și colegii săi ofițeri se află dinaintea unui descendent al unei vechi rase germanice, pe care o numește, îmbătat ideologic, „Familia eroică“, e parțial corectă științific: studii recente de genetică atestă în zona locuită astăzi de români o continuitate uluitoare[15].

Prin ochii lui Traian Korugă cititorul poate urmări o gestică ritualică definitorie românității[16] (atrag atenția asupra frazelor următoare, întrucît mi se pare foarte probabil ca ele să provoace rezonanțe emoționante în (sub)conștientul oricărui român care are / a avut rude la țară): Cu gamela sprijinită între genunchi, Moritz și-a ridicat fruntea spre cerul plumburiu. Cîteva clipe a rămas așa, cu fața căre cer și cu buzele întredeschise. Apoi și-a făcut cruce (…) / Moritz a înmuiat lingura în supă cu încetineala cu care începi oficierea unui cult. A umplut-o pe jumătate. A dus-o la gură cu un gest larg, sacerdotal, al brațului. Ca la împărtășanie. După ce a înghițit, a făcut o pauză scurtă. Lingura o ținea neclintită în mînă. Așa, de parcă ar fi fost plină. Ochii lui negri priveau cu luare aminte undeva departe, spre un loc pe care îl vedea numai el, dincolo de granițele pămîntești. / Lingura s-a înmuiat apoi din nou în supă, cu aceeași încetineală și cu același gest larg al brațului (…); nu lua niciodată nici mai mult, nici mai puțin de o jumătate de lingură de supă. A dus-o la gură în același ritm și cu aceeași profundă seriozitate./ Johann Moritz mînca oficiind, cu voluptate măsurată. Mîncarea era pentru el un act sacru – actul hrănirii – adus la amploarea lui originară. Ca orice act important, el excludea graba și se desfășura cu o funcționalitate rituală. Niciun strop nu rămînea pe buze, nu se irosea pe pămînt și nu era uitat pe lingură. / Religiozitatea gravă cu care mînca Johann Moritz paraliza orice scepticism și impunea tăcerea. În el nu era nimic teatral, nimic de prisos. La această oră a mesei, Johann Moritz se integra în marele ritm al naturii. El mînca așa cum arborii își sorb seva din adîncul pămîntului. Făptura lui se confunda cu actul pe care îl săvîrșea: fără a vedea nimic în jurul lui, era în această clipă el însuși – și atingea cu esența ființei lui natura, devenind una cu ea. / După ce a terminat de cules cu vîrful lingurii fiecare strop de supă din gamelă, a rămas cîteva secunde cufundat în contemplarea spectacolului din fața ochilor lui – spectacol pe care-l vedea numai el –, apoi și-a împreunat cele trei degete de la mîna dreaptă și și-a făcut din nou cruce. (Cartea a cincea, 146). Portretul creștinului trăitor apare convingător întregit prin această pagină antologică. Înaintea ei, autorul a narat o scenă în care moartea preotului Alexandru Korugă îl adusese pe Johann Moritz într-o postură ce ar fi putut fi trecută cu vederea, drept formală, de către cititorii pretențioși: Și-a scos boneta, apoi a îngenunchiat lîngă Traian și și-a făcut cruce. / După cîteva clipe, Johann Moritz s-a ridicat. Prizonierii se adunaseră împrejur; veniseră din alte corturi. Spațiul dintre paturi era plin de oameni. Moritz și-a făcut loc prin mulțimea prizonierilor, care priveau tăcuți, cu capetele descoperite. El s-a întors la căpătîiul mortului cu o lumînare făcută din ceară cojită de pe cutiile de ciocolată. A aprins-o la capul preotului, într-o cutie goală de conserve, ca în sfeșnic. (Idem, 144). Mai e nevoie să precizez, oare, că este vorba aici despre o mulțime, desigur multietnică, în care doar în mintea lui Johann Moritz, țăranul român născut și educat creștinește, s-au luat deciziile potrivite contextului?

Moralitatea creștin asumată răzbate nu numai din astfel de gesturi, ci și din cuvintele personajului adresate lui Train Korugă, care declarase greva foamei:

– Vreți să muriți cu adevărat? a întrebat Johann Moritz. Să muriți de foame și de sete? (…) / Lor o să le pară bine, dacă muriți! a mai zis Moritz. Dar e păcat să muriți!

– Dacă vrei, poți să-mi mănînci tu porția, a zis Traian. Mie nu-mi trebuie! (…)

– Nu pot să mănînc porția dumneavoastră, a zis Moritz. M-ar bate Dumnezeu! Dumneavoastră suferiți, și eu să vă mănînc porția? E păcat! Eu nu pot! (…) E păcat să mănînci mîncarea altuia. (Idem, 146). Nu pot trece peste aceste apăsate mărturisiri de credință aplicată (surprinzătoare, poate, chiar și pentru teologi) fără să aduc aminte cititorilor condiția de subnutriție a prizonierilor (cf. „petițiile“ MARTORULUI redate fragmentar mai înainte). Nu e vorba aici, oare, de o formidabilă izbîndă a spiritului, contrazicînd flagrant doctrina materialist-ateistă ce postula și, vai, încă mai postulează primatul materiei asupra spiritului, respectiv al pîntecelui asupra creierului?

Hotărît, protagonistul romanului Ora 25 semnificativ numit Ion / Johann… (ca reflectare universală posibilă a omului de omenie) este un nobil exemplar din stirpea ființială mioritică autohtonă, disprețuită din crasă ignoranță ori din programatic-diabolic-insistentă „corectitudine politică“, faptele și intențiile sale fiind răstălmăcite dramatic, așa cum reiese din durerosul episod al staționării trenului cu prizonieri – asemănător, în mintea lui Traian Korugă convoiului care urcase, odinioară, Golgota. Subtilitatea gîndirii intelectualului, coleg de suferință, îi scapă plugarului:

– Noi urcăm Golgota cu mijloace tehnice; Iisus a urcat pe jos, între tîlhari! Tu știi de ce L-au[17] răstignit împreună cu doi tîlhari adevărați?

– Nu știu, a zis Moritz.

– Judecătorii, ca să pedepsească un nevinovat, îl încadrează între doi vinovați. Trucul e clasic. Evreii n-au îndrăznit să-L crucifice pe Iisus singur, și L-au pus între doi tîlhari faimoși. În timpul execuției, atenția mulțimii era sustrasă de la nevinovat. Eu, tu, soția mea și ceilalți mulți avem fiecare la dreapta și la stînga cîte un vinovat. Ca pe Golgota! Numai proporția s-a schimbat: atunci un nevinovat era încadrat de doi vinovați, acum zece mii de nevinovați stau între doi vinovați! Însă deosebirea e fără însemnătate: sistemul e același. În plus, noi urcăm pe cruce automat, cu mijloace tehnice. Însă manevra e infantilă. Îndată ce se termină execuția, mulțimile vorbesc nu despre cei doi vinovați care au fost uciși împreună cu Iisus, ci numai despre Iisus. Așa s-a întîmplat întotdeauna, așa se va întîmpla și acum. Chiar dacă crucificarea se face automat și chiar dacă urcăm Golgota cu locomotiva! (Cartea a cincea, 130).

Scena evoluează suprarealist. Peregrinul fără voie, purtat prin cîteva lagăre și închisori, deja capabil a se exprima în cîteva limbi, inclusiv în idiș, dar nu încă în franțuzește, face imprudența de a striga voios în nemțește, de la fereastra vagonului său pentru vite pe care era scris „24 de cai“, adresîndu-se celor de pe peron:

– Călătorie frumoasă în Franța!

Neînțelegîndu-i-se mesajul venit dintr-un preaplin sufletesc armonios, iubitor de semeni, indiferent de neamul căruia îi aparțineau, răspunsul a fost o grindină de bolovani și o unanimitate de glasuri de femei, de bărbați de copii revoltați. Glasuri în franceză, italiană, rusă, daneză, flamandă, norvegiană. În toate limbile se striga aceeași înjurătură, aceeași ură dezlănțuită. Sunetele cuvintelor se abăteau odată cu sunetele pietrelor asupra lui Johann Moritz: porc de nazist, criminal nazist, nazist asasin, nazist, nazist, nazist… (…) / În vreme ce Johann Moritz privea cu ochii mari cum mulțimea de jos îl lapidează, ceilalți prizonieri din vagon l-au prins de la spate și l-au tras înapoi, trîntindu-l pe podele. Zeci de pumni s-au încleștat deasupra lui Moritz, și toți căutau să-l lovească, să-i sfîșie carnea, să-l strivească. Johann Moritz s-a pomenit sub zeci de picioare care îl călcau cu ură, cu disperare, cu bestialitate, în timp ce de afară pietrele plouau asupra lor, lovind ferestrele, pereții, capetele. / Prizonierii nu-i puteau ierta lui Moritz că dezlănțuise furia și atacul sclavilor eliberați de pe peron. Voiau să-l facă bucăți. În jurul lui erau nu oameni, ci masa, acest animal cu o mie de picioare, care îi călcau, toate, carnea și trupul. Afară, tot masa, animalul apocaliptic cu o mie de brațe, care aruncau cu pietre în el! Lui Moritz i-a năvălit sîngele pe nas și pe gură: în clipa aceea a crezut că o să moară. (Idem).

Cum s-ar putea oare, comenta, o scenă de o asemenea forță narativ-vizionară, definitorie, aș zice, și pentru destinul asumat mioritic al românului din toate timpurile? Doar în Biblie am mai citit, potrivit unora dintre evangheliști, cum Iisus a rostit de pe cruce: Tată, iartă-i că nu știu ce fac!

Surzi, muți și orbi, ținuți fiind să nu înțeleagă mesajul creștin al romanului-avertisment Ora 25 publicat în 1949, liderii europeni și, de departe întrecîndu-i, cei americani au mers mai departe, către zilele noastre, construind vaste… autostrăzi către secularism, inventînd și impunînd popoarelor pămîntului false ideologii și iluzorii nevoi, potrivite intereselor lor economice și strategice. Toate acestea, de bună seamă, în numele „drepturilor omului“ și al „corectitudinii politice“…

Alăturîndu-se scrierii-avertisment Vers l’autre flamme (Confession pour vaincus – Spovedanie pentru învinși), de Panait Istrati, romanului lui George Orwell, deja citat, 1984, vastei fresce Arhipelagului Gulag, scrise de Alexandr Soljenițîn, extraordinarelor pagini din Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt precum și întregii literaturi memorialistice românești publicate după 1989 – fenomen de o amploare unică în lume, încă lipsit de ecourile meritate, dar cu siguranță îngrozind pe cei care se tem încă de Adevăr, dovadă stînd absurda lege 217/2015 –, romanul Ora 25, datorat preotului vizionar Constantin Virgil Gheorghiu, poate fi socotit o cheie de înțelegere – atît pentru pămîntenii de astăzi, cît și pentru cei din mileniul al patrulea – a mecanismelor urii interetnice și a instinctelor genocidare ale unor reprezentanți ai așa-ziselor „mari puteri“, care s-au dovedit, vai, atît de mici, încît ni se sparie gîndul!…

 

București,

7-12 făurar 2016

Mihai Floarea

[1]La Editura Plon cartea apare în 1949 în traducerea Monicăi Saint-Côme (pseudonimul fiicei lui Eugen Lovinescu) sub titlul La vingt-cinquiéme heure. Prefața filosofului convertit la creștinism Gabriel Honoré Marcel (1889 – 1973) contribuie la succesul imediat al romanului. Din păcate, creuzetul ideologic aplicat majorității românimii predate experimentului satanic bolșevic a împiedicat cu peste patru decenii cunoașterea acestei capodopere în țara de origine a scriitorului (abia în 1991 editura bucureșteană Omega Press și apoi, în 2004, editura Gramar fac accesibil maselor acest excepțional text.

[2]Hotărîrea autorilor DOOM (2005) de a se grafia cu majuscule denumirea celor două oribile pete din Univers, săvîrșite, deopotrivă, împotriva perceptelor evanghelice și a acelora ale majorității religiilor, este pentru mine imposibil de urmat!

[3]Pe bună dreptate scriitorul este considerat încă marele necunoscut pentru cititorii din România pînă astăzi (cf. Elisabeta Lăsconi, Ora 25: sau între Voltaire și Orwell, în vol. C. Virgil Gheorghiu, Ora 25, București, Editura Gramar, 2004, p. I).

[4]Sintagmele și toposurile aparțin lui George Orwell, cf. romanul citat, 1984.

[5]Am evitat, pe cît mi-a stat în putință, în scrisul meu, oportunismele de acest fel, de care mă leagă un iz greu, dulceag, ca o tămîiere de circumstanță, la ani lumină de misiunea intelectualului dezinteresat, preocupat de idei, căruia i se cere, după opinia mea, o maximă seriozitate dublată de imparțialitate și simț al valorilor. În privința romanului Ora 25, am datoria morală de a-i mulțumi d-nei profesoare Doina Dîrleci pentru prilejul oferit de a-l cunoaște și comenta.

[6]În 1966 e realizat de regizorul Carlo Ponti filmul „Ora 25“, al cărui scenariu e întemeiat pe roman. Dintre interpreți am reținut pe Anthony Quinn și pe Virna Lisi.

[7]În vol. A doua schimbare la față (o cercetare transdiscipliară a civilizației române moderne), ediția a doua revăzută și adăugită, București, Editura Scara, 2013, p. 494. Theodor Codreanu îl citează în acest sens pe Jean Sévillia, autorul cărții apărute în traducere românească Corectitudinea istorică. Să punem punct trecutului unic, București, Editura Humanitas, 2005.

[8]Vocabula nu este întîmplător preluată din argoul demonicilor inițiatori ai catastrofei continentale denumite revoluția franceză – piatră de hotar a modernității care avea să fie „încununată“ de războaiele mondiale.

[9]Cf. http://ichircu.blogspot.ro/2016/01/oamenii-trebuie-iubiti-si-lucrurile.html

[10]„Primejdia este enormă. Dacă dronele sunt un tip de arme în mod sistematic ghidate de oameni, cei care, în ultimă instanţă, iau deciza de a folosi forţa letală, aceste noi tipuri de arme denumite roboţii letali autonomi sunt echipate cu sisteme informatice extrem de sofisticate şi complexe care le permit să-şi aleagă ţintele în mod autonom. Caz în care apar multiple întrebări privind protecţia vieţii, pe timp de pace, ca şi de război. În cazul în care ele vor fi introduse pe scară largă, aşa cum se pregătesc să facă acum marile armate ale lumii, maşinile şi nu oamenii vor decide cine va trebui să moară şi cine va rămâne în viaţă– observa, pe bună dreptate, Christof Heyns, raportor special al ONU (cf. Cristian Unteanu, Roboţii ucigaşi: realitatea conflictelor militare ale secolului XXI, articol postat în 2 februarie 2016 și primit de mine prin e-mail).

[11]Un eseist controversat s-a străduit remarcabil să impună într-o carte sintagma omul recent (v. H.-R. Patapievici, Omul recent, București, Humanitas, 2001). El a plecat de la constatarea că oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi… Omul recent este omul (sic) care, oricît timp ar trece peste el şi oricîtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămîne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini (sic). Este omul care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa. Omul recent este omul (sic!) care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpînindu-le, posedîndu-le, schimbîndu-le după plac şi pătrunzîndu-se de toată materialitatea lor – s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decît un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor. (…) (Cf. op. cit., Cuvînt înainte, pp. 16-17).

[12]Enumerația mea are rolul de a da numai cîteva exemple; nu intenționez să teoretizez aici ingeniosul procedeu, „evoluat“ (eșuat?) la unii autori în „textualism“.

[13]Cuvîntul e folosit din abundență într-un eseu de mare ținută inclus de aceelași gînditor Theodor Codreanu în cartea sa, deja citată supra (cf. pp.338-359). Preferința mea terminologică e pentru neaoșul hoție…

[14]Cf. Elisabeta Lăsconi, op. cit., p. VI.

[15]Rezultatele unui studiu paleogenetic comun germano-român, realizat în cadrul Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii Hamburg, Germania (director – prof. univ. dr. Alexander Rodewald), sugerează păstrarea unui nucleu genetic al populaţiilor vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului din România, care s-a transmis la populaţia actuală românească, probabil prin intermediul populaţiilor geto-dacice, în ciuda parțialei ocupații romane și a tuturor influenţelor genetice din partea populaţiilor migratoare trecute peste teritoriul carpato-danubiano-pontic. Aceste rezultate sugerează posibilitatea existenţei unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi pînă în zilele noastre, s-a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României. Prof. univ. dr. Alexander Rodewald (cf. http://www.tnb.ro/ro/prof-univ-dr-alexander-rodewald-originea-genetica-a-poporului-roman-intre-mit-si-realitate).

[16]În ipostaza sa de romancier (cf. Șeitanii. Vin americanii!, vol. I, București, Editura AEVEA, 2015, pp. 215) Ion Coja propune termenul abstract românie, derivat de la român, precum sînt om-omenie, bărbat-bărbăție etc.

[17]Realitatea tipografică a ediției Gramar din 2004 a cărții mă silește să precizez că, în citatele mele, am modificat grafia cu inițiale minuscule a pronumelor referitoare la Iisus Hristos!