Originea substrantivului Plug în limba română

Există convingerea unanimă că termenul plug din limba română este un împrumut din vechi slavul plugъ „plug” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, 2, 267; Pascu, 2, 205; Cioranescu, 6535; DAR); cf. bulgară, sârbo-croată, poloneză, rusă plug, ceh pluh, albaneză plug, lituaniană plogas.

Vasmer (1, 974) crede că slavii au împrumutat termenul de la germani. Cea mai veche atestare a termenului la popoarele slave datează din anul 981, d.H., în Cronica lui Nestor (cf. Vasmer). Vasmer (2, 376) crede într-o origine celtică a acestui cuvânt, referindu-se în același timp și la latinescul plaumoratum menționat de Pliniu, în secolul I, d.H. (cf. Pliniu, Nat. Hist.., 18, 172), iar triburile germanice l-ar fi împrumutat de la celți, după trecerea PIE *p la f în limbile germanice (legea lui Grimm). Nu a fost găsită o explicație etimologică clară pentru termenul plaumoratum. Dintre germanici, goții erau nomazi când au venit în Dacia și s-au stabilit apoi în diverse locuri din Dacia, în funție de triburi: ostrogoți, vizigoți, gepizi. Ei au trăit alături de populația dacică autohtonă timp de aproximativ un secol, până la sosirea hunilor, în anul 375 d.Hr., care i-au alungat peste Dunăre. Mai mult, în gotică plugul se numea hōha, un derivat al PIE *k’ak-, *k’ank– „creangă, ramură” (cf. Lehmann, H88). Prin urmare, slavii nu l-au împrumutat de la goți, din simplul motiv că acest termen nu a existat în limba gotică. Din aceeași rădăcină, este derivat vechi irlandezul cecht, irlandezul ceachta „plug”, cognați cu OCS socha „băț, plug de lemn”. Alte forme care definesc plugul (sau aratul) în limbile indo-europene sânt derivate din PIE *ar-, *arə– „a ara” (W-P, 55); galezul arddu „a ara”, lituanianul ariu id., arimas „a arat, loc arat”, goticul arjan „a ara”, OHG erran id., OCS orjo, oratь id., Alabanian arë „câmp, loc arabil”, arar „plugar”, Burushaski hǝrki „a arat, hǝrki „a ara”, hǝrš „plug”, har id.

Cu alte cuvinte, formele indo-europene derivate din aceste două rădăcini sunt mai vechi, probabil din neolitic, în timp ce forma plug este mai nouă și definește plugul cu brăzdar de fier care este o invenție mult mai târzie, apărând cândva în a doua jumătate mileniului I î.H. Cezar arată că în secolul I î.H., triburile germanice, cele care locuiau la est de Rin, nu făceau prea multă agricultură: „Germanii, spune Cezar, nu sunt atrași de agricultură și cea mai mare parte a hranei lor constă din lapte, brânză și carne. Nimeni nu are o anumită bucată de pământ care să fie a lui; judecătorii și conducătorii lor numesc în fiecare an cât au nevoie și îi obligă să treacă în alt loc în fiecare an. Ei aduc diferite argumente pentru această practică: teama că ar putea fi tentați, prin asocierea continuă cu pământul respectiv, să-și înlocuiască zelul lor războinic cu agricultura…” (De bello…, 6, 22).  Asta nu înseamnă că germanii nu foloseau plugul, dar, probabil mai puțin decât alte popoare din Europa de la acea vreme. Barnhart (807) afirmă că în germanice termenul este de origine necunoscută, iar Kluge (697) îl citează pe Pliniu, care scrie că în Rhaetia Galică a apărut un nou tip de plug cu două roți numit plaumoratum, termen invocat, după cum am văzut, și de Vasmer. W-H (2, 319) consideră că plaumoratum poate fi un derivat din „ploum Raeti”, ceea ce ar sugera că este un cuvânt de origine retică sau celtică. Ipoteza celtică nu este sustenabilă, deoarece, dintre cele patru limbi celtice care există și astăzi, nu apare niciun cognat cu forma plug; irlandeză modernă céachta „plug”, scoțiană crann id., galeză aradr id., bretonă arar id., forme care, așa cum am arătat, provin din alte rădăcini proto-indo-europene.

Pe de altă parte, Alinei (2, 568) crede că plugul este de origine celtică și îl derivă din PIE *pleu– „a curge, înnota, pluti”, dar ipoteza nu este corectă. Dovezile arheologice atestă că plugul cu brăzdar de fier a fost folosit în Dacia încă din secolul al III-lea î.H. Prin urmare, cu mult înainte de a apărea în Rhaetia, unde a fost menționat pentru prima dată de Pliniu. De fapt, termenul nu poate fi de origine celtică, deoarece PIE *p în poziție inițială devine caduc încă din proto-celtică, cu excepția cazului în care acest p derivă din PIE *k^w, ca în celticele continentale, dar nu este cazul aici. Înainte ca termenul plug să apară în limbile germanice și slave, termenii pentru „plug” au fost derivați și din câteva rădăcini proto-indo-europen: engleza veche sulh (cognat cu latinescul sulcus „brazdă”), OHG medela, geiza, houhili(n) (ultimul cognat cu goticul hōha „plug”), scandinava veche arðr (Swedish årder). Vechi scandinavul plógr și ceilalți cognați au apărut relativ târziu în limbile germanice (nu este atestat în gotică) și este considerat a fi un împrumut dintr-o limbă italică din nordul peninsulei Italice.

Pe de altă parte, Guus Kroonen (2013, p. 398) susține că termenii pentru „plug” sunt derivați din proto-germanicul *ploga, pe care îl asociază cu verbul *plehan/*plekan „a-și asuma responsabilitatea” (cf. NHG pflegen „a avea grijă, a îngriji”), dar o astfel de ipoteză este subțire în cel mai bun caz. Pe de altă parte, Vladimir Orel (p. 292) pornește de la un proto-germanic *plōʒuz/*plōʒaz, despre care spune că este totuși de origine incertă. În continuare el afirmă „Dacă continuă *bloko ar putea fi comparat, destul de nesigur cu armeanul  pelem „a săpa”, galezul bwlch „crack” < Celtic *bolko’. Orel nu este nici el câtuși de puți convingător. Cu alte cuvinte, niciuna dintre aceste două ipoteze ale secolului XXI nu rezolvă problema originii termenului în limbile germanice. Prin urmare, până în ziua de azi nimeni nu știe care este originea acestui termen. Este, de fapt, un derivat din PIE *pel– „a întoarce”, cu forma nominală *polk’.

Cognați IE: galică olca „ogor arat” (< proto-celtic *polca), albaneză përlinë „teren necultivat”, engleză veche fealg, vechea germană de sus felga „grapă”, friziana de est falge „brazdă” , falgen „a brăzda pământul” id., germana medie de sus falgen „a ara”, engleza veche falgen, Old English fielg, germană Felge „pământ arat”, rusă polosá „dungă, brazdă”.

Este un derivat al acestei rădăcini proto-indo-europene. Are cognați apropiați în alte limbi IE, în special în limbile germanice și în limba galică, precum și în rusă, dar din punct de vedere fonologic termenul plug nu poate proveni din limbile germanice, întrucât PIE *p > f (legea lui Grimm) așa cum reiese și din exemplele de mai sus, iar în celtice așa cum am spus deja PIE *p inițial a devenit caduc încă din proto-celtică. Pe de altă parte, PIE *k’ > k: fapt care arată încă o dată că traco-daca este o limbă centum. De la traco-daci, obiectul precum și termenul au fost împrumutate de anumite triburi celtice de pe continent, dar și de germani și, mult mai târziu, de slavi. Din cele prezentate mai sus, este evident că termenul a apărut în regiunea balcanică și de aici s-a răspândit în centrul și vestul Europei de la traco-daci, care în Antichitate se învecinau cu grecii la sud-est, iar cu celții și germanii la nord-vest. În limba română termenul plug are doi cognați, anume pârloagă și polog (de fân).

Cuvinte derivate: a plugări, plugărit, plugărie, plugărime, plugar, plugăraș, plugărel, plugăresc, pluguleț, pluguşor, plugăriță, plugniță, plugoșniță.

 

Bibliografie selectivă.

Alinei, M., Origini delle lingue de l’Europa, Società editrice il Mulino, Bologna, 1996-2000.

Barnhart, R., A Dictionary of Etymology, H.W. Wilson, New York, 1988.

Caesar, J., De bello gallico, English, Penguin Books, New York, Harmondsworth, England, 1982.

Cihac, A., Dictionnaire d’étymologie daco–roumaine, Frankfurt (2 vol.), 1870-1879.

Cioranescu, A., Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958.

DAR: Dicţionarul Limbii Române (1913-2000), Editura Academiei Române, București, 2010

Kroonen, G., Etymological Dictionary of Proto-Germanic, Brill, Leiden, Boston, 2013

Lehmann, W. P., A Gothic Etymological Dictionary, E.J. Brill, Leiden, 1986.

Miklosich, F., Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în „Denkschriften”, XII, Akademie der Wissenschaften, Viena, 1862

Orel, V., A Handbook of Germanic Etymology, Brill, Leiden, Boston, 2003.

Pascu, G., Etimologii româneşti, Iaşi, 1910

Plinius, G. S., Natural History, Penguin Classics, Penguin Publishing Group, 1991

Vasmer, M., Russisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1953-1955.

Vinereanu, M., Originea traco–dacă a limbii române, Pontos, Chişinău, 2003.

Vinereanu, M., Dicționar etimologic al limbii române, Editura Alcor-Edimpex, București, 2008.

Vinereaau, M., Rădăcini nostratice în limba română (Nostratic Roots in Romanian Language), Editura Alcor-Edimpex, București, 2010.

Vinereanu, M., Adevăruri incomode despre limba română, Editura Uranus, București, 2018.

Vinereanu, M., Fondul lexical principal al limbii române, Editura Uranus, București, 2020.

Vinereanu, M., Dicționarul etimologic al limbii române, Editura Uranus, București, 2023.

W-H: Walde, A., Hoffmann J.B., Lateinisches etymologisches Wörterbuch (vol. I+II), Winter Verlag, Heidelberg

W-P: Walde, A., Pokorny, J., Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, München, 1959