Pentru ce trebuie să-i fim recunoscători lui Avram Iancu (1824-1872)

Studiu întocmit cu prilejul marcării bicentenarului naşterii sale

Motto:

„Sau punem pumnul în pieptul

furtunii sau pierim.” (Avram Iancu)

 

1. Cauzele Revoluţiei din Transilvania (1848-1849)

Revoluţia română de la 1848-1849 din Transilvania n-a fost un simplu ecou al revoluţiei europene, o simplă imitaţie a acesteia. „Revoluţia generală, afirma Nicolae Bălcescu, fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în negura veacurilor”, cum vom demonstra şi noi în prima parte a acestei lucrări. În acest fel cei ce vor parcurge aceste rânduri se vor convinge cât de dreaptă a fost ridicarea la luptă a românilor ardeleni pentru emanciparea lor naţională, socială şi confesională.

Cauza fundamentală a revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania, ca şi a răscoalei din 1784-1785, transformată în revoluţie, condusă de Horea, a fost ocuparea Transilvaniei de către regatul maghiar, începând din anul 1000 pnă în 1211 şi în continuare, până în 1918. Ca urmare numărul nobililor maghiari a sporit de la o etapă la alta, în timp ce o parte a românilor au fost deposedaţi de pământ şi trecuţi în rândul iobagilor. La fel au procedat şi mănăstirile maghiare. „Cei dintâi iobagi amintiţi sunt din anul 1075 şi aparţineau mănăstirii Sâniob din comitetul Bihor.”[1]

În timp, exploatarea ţărănimii s-a intensificat. De aceea izbucnesc în Transilvania două mari ridicări la luptă ale ţărănimii, care au însemnat adevărate războaie civile duse de ţărănimea română şi maghiară împotriva nobilimii. Este vorba de Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 şi Războiul ţărănesc din Ungaria şi Transilvania din 1514 condus de Gheorghe Doja, un mic nobil secui din Transilvania. Ambele răscoale au fost înfrânte iar conducătorii lor şi mulţi alţi ţărăni ucişi în chinuri groaznice.

Dorinţa nobilimii maghiare de a-şi spori veniturile n-a cunoscut limite. Dacă în 1437 robota[2] era o zi pe an iar în 1514 o zi pe săptămână, în 12 noiembrie 1769 ordonanţa guvernului Transilvaniei, cunoscută sub numele de Certa puncta (Anumite puncte), stabileşte ca robota iobagilor să fie „4 zile cu palmele şi 3 zile cu vitele pe săptămână”[3]. Ca urmare „supusul transilvănean, adică iobagul, era în ceea ce priveşte starea sa, cel mai nenorocit ţăran din lume. El poate fi privit ca un adevărat sclav al domnului.[4] Se ajunsese până acolo încât în zona Zlatnei „la grăpat de semănături grofii îi înjugau pe oameni ca pe vite”.[5]

„Nu este în stare niciun condei a înşira şi a descrie tiranul despotism ce exercitau maghiarii asupra persoanelor, bunurilor şi asupra conştiinţei sufleteşti a românilor; şi fiindcă de numărul mare al românilor din Ardeal se temeau, după ce i-au dezarmat şi oprit de la purtatul armelor, cu toate puterile s-au silit asupritorii lor, ca să-i sărăcească şi să-i ţină în orbire sufletească deoarece ştiau că pre un popor numeros numai în sărăcire şi neştiinţă îl poate subjuga şi ţine în servilismul cel mai dobitocesc.”[6]

Excluderea românilor de la conducerea Transilvaniei este o altă cauză a izbucnirii revoluţiei. La viaţa politică şi militară a voievodatului au luat parte până în 1437, alături de nobilii unguri, saşi şi secui, şi nobilii români, cărora li se recunoştea statutul lor propriu printre stările Transilvaniei. La 16 septembrie 1437, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, nobilii maghiari şi fruntaşii saşilor şi secuilor au creat „uniunea frăţească” numită Unio Trium Nationum, cea mai reacţionară uniune a celor trei naţiuni, care se aflau în minoritare în raport cu românii. Ca urmare, din acel moment şi până în 1863-1864, deci vreme de 427 ani, românii nu erau recunoscuţi ca naţiune, nici în plan politic şi nici religios; li s-a recunoscut doar calitatea de „toleranţi”, fiind excluşi de la conducerea propriei lor patrii. Excepţie făceau doar acei nobili români care, pentru a-şi păstra privilegiile şi proprietăţile, se maghiarizau şi astfel se integrau în clasa feudală dominantă.

La începutul secolului al XVIII-lea o situaţie deosebită a intervenit în zona centrală a Munţilor Apuseni. Din 1715 românii din munţii Abrudului au început să fie consideraţi ca iobagi ai statului, taxa în bani a fost considerată ca o taxă pentru răscumpărarea sarcinilor iobăgeşti şi întreg teritoriul munţilor cu casele, grădinile şi cu arăturile muntenilor a fost declarat ca domeniu al statului. „Până în acest an întreaga taxă nu era mai mare de 5859 florini. În anul 1775 taxa de răscumpărare s-a urcat la 14.769 florini, iar în 1783 a ajuns la 21.555 florini. La toate acestea se adăugau o mulţime de alte contribuţii şi zile de lucru. Aşa că, începând din acest din urmă an, românii din munţii Abrudului, iobagi ai statului, au ajuns într-o situaţie mult mai nefavorabilă decât iobagii nobililor din alte părţi ale Transilvaniei. Ei erau lipsiţi de munţi, de vechiul lor patrimoniu, aproape jumătate din ei n-aveau pământuri de arătură, n-aveau grădini şi fâneţe, erau supuşi la robotă sau zile de lucru şi pe lângă aceste obligaţii şi la plata unei taxe domeniale.”[7]

În mod firesc au urmat o mulţime de conflicte între moţi, nobili şi funcţionarii domeniului. Pentru rezolvarea cererilor lor fireşti reprezentanţii moţilor s-au adresat mai întâi guvernatorului Samuel Brukenthal (1774-1787). Neobţinând nicio rezolvare delegaţii lor, în frunte cu Horea, au mers de patru ori la Viena între 1779 şi 1784 în audienţă, mai întâi la împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) iar apoi la fiul ei, împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), însă, în afară de promisiuni, altceva n-au obţinut. De aceea a izbucnit la sfârşitul anului 1784 răscoala condusă de Horea transformată în revoluţie, în urma căreia, după zdrobirea cu roata a lui Horea şi Cloşca, „Iosif al II-lea a desfiinţat în 22 august 1785 şerbia”[8], nu însă şi iobagia, care s-a desfiinţat prin răscumpărarea potrivit legii în 6 iunie 1848, ca rezultat al vehemenţei cu care s-a solicitat această chestiune de Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848, însă, de fapt, datorită opoziţiei nobilimii, iobăgia s-a desfiinţat de-abia în 27 iulie 1896.

La situaţia gravă în care se aflau românii din Transilvania între anii 1784-1848 se referă atât Avram Iancu cât şi prefecţii Ioan Axente Sever, Vasile Moldovan şi Ioan Buteanu în lucrările lor ori ale autorilor care le-au prezentat faptele lor de vitejie.

În cele ce urmează mă refer la câteva aspecte cu privire la acest subiect, extrase din cartea lui Silviu Dragomir, intitulată Ioan Buteanu prefectul Zarandului în anii 1848-1849.

Ioan Buteanu, pe care Avram Iancu îl caracteriza a fi „omu tocma pe atât de cultivatu precum şi neobositu”[9], era în 1847-1848 un tânăr avocat venit în Abrud din Sighetul Maramureşului, pătruns de dragostea fierbinte pentru neamul său, calităţi ce au determinat Comitetul Naţional Român de la Sibiu să-l numească în 8 noiembrie 1848 prefect al Zarandului. În această calitate, după lupte grele cu oştile maghiare trimise de guvernatorul Ungariei L.Kossuth pentru a ocupa Ardealul, începând din primele zile ale lunii ianuarie 1849, în 27 martie 1849, a trimis comandantului maghiar al Zarandului, maiorul Coloman Csutak, celebra sa scrisoare din care rezultă mai întâi hotărârea lui şi a lăncierilor săi de a lupta până la moarte pentru apărarea gliei străbune şi totodată starea deplorabilă în care se aflau în 1846 cei „51.323 de români din Zarand care convieţuiau cu 822 nemţi şi 710 unguri.”[10]

„Aşa văd cum că Dvs. lucraţi, scrie I.Buteanu,  pentru principiile egalităţii, libertăţii şi fraternităţii. Foarte mă mir căci şi noi românii ne luptăm tot pentru aceleaşi principii şi de când am început lupta tot adevărata libertate şi recunoaştere a existenţei politice a naţiunii noastre am proclamat-o. Aceasta ne-a fost lozinca, pentru asta trăim şi murim. Dacă şi Dvs. pentru asta vă luptaţi, atunci nu este nicio deosebire între noi şi e păcat a vărsa atâta sânge fără nici un folos. […] Dar libertatea voastră sunt furcile [adică spânzurătoarele], egalitatea drepturilor voastre consistă în aceea, că asimilaţi în elementul maghiar pe celelelte neamuri, care locuiesc cu voi într-o ţară. Iar frăţietatea voastră o vestiţi prin pârjolirea satelor şi asasinarea celor nevinovaţi. Treziţi-vă, căci mai este încă vreme! Nu vă pătaţi caracterul naţional! Voi sunteţi mândri şi mândria proastă adeseori mult strică unei naţii, iar politica rea şi rătăcită poate să azvârle în mormânt o naţiune. […] Voi încă şi în epoca libertăţii mai ţineţi după exemplul vechiului sistem, de sclavagiu; adică voi numai la slugi doriţi a fi cârmuitori, iar nu la cetăţeni liberi. Dar, fiindcă libertatea voastră este numai linguşire, amăgire şi vorbă goală.”[11] Expediată, în 27 martie 1849, în tabăra ungurească, printr-un curier, scrisoarea a ajuns îndată şi în mâinile guvernatorului Kossuth.

 

2. Câteva secvenţe privind maturizarea precoce a lui Avram Iancu

Copil fiind, dar trăind în mijlocul iobagilor din satul lui, Vidra de Sus, azi judeţul Alba, sat care îi poartă începând din 1924 cu mândrie numele, Iancu şi-a dat seama de viaţa grea pe care o duceau consătenii săi. De aceea, conform tradiţiei, odată i-a spus tatălui său, Alisandru Iancu, care era iobag al statului, dar fiind mai întâi pădurar, iar apoi jude (adică primar) în satul lui ajunsese la o situaţie materială destul de bună.

• „Tată! Nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui.
• Bine! i-a răspuns tatăl său. Schimbaţi-o! Numai să puteţi.”[12]

Ceva mai târziu, asistând cum erau bătuţi ţăranii pentru că nu reuşeau să-şi îndeplinească zilele de robotă şi să-şi achite plăţile mari la care erau supuşi faţă de fisc, i-a strigat părintelui său:

• „Până când, tată?»”[13]

Din acest interesant dialog dintre fiu şi tată rezultă mai întâi faptul că Avrămuţ – cum era numit de către părinţi – îşi punea întrebări, ceea ce e deosebit de important pentru un copil, apoi ne arată maturitatea lui şi totodată nemulţumirea faţă de regimul politic în care trăia, precum şi dorinţa lui de a-l schimba în mai bine.

Un moment însemnat ce ne arată opoziţia lui faţă de abuzurile stăpânirii are loc în iarna anilor 1846-1847, când, în calitatea lui de practicant la Tabla regească din Târgu Mureş, a participat la lucrările dietei din Cluj unde s-a dezbătut un proiect de îmbunătăţire a soartei iobagilor. Ascultând vorbele grele şi osânda aruncată asupra lor, Iancu a rostit faimoasa sentinţă: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea.”[14]

De aici a început activitatea sa de făuritor de istorie pentru care trebuie să-i fim recunoscători. Ca urmare, a decis să-l urmeze pe Horea în gând şi în fapte, afirmând ca şi el în octombrie 1784: destul, până aici! Dar şi în 1848, având în faţă duşmani de temut, programul său necesita o atentă pregătire şi o îndârjită acţiune pentru realizarea lui.

 

3. Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, iniţiatorii pregătirii revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania

După declanşarea revoluţiei din 1848 la Viena (13 martie), Pesta (15 martie), „în 26 martie a venit la Oşorhei (n.n.Târgu Mureş) de la Blaj tânărul Nicolae Bârlea care a adus românilor vestea că profesorii din Blaj, împreună cu tinerimea şcolară şi cu alţi inteligenţi se consultă în legătură cu ce s-ar putea face pentru naţiune; ei vor să ştie ce voiesc şi tinerii din Târgu Mureş pentru ca să lucreze în consonanţă cu ei. Ca urmare, în aceeaşi seară, s-au adunat în locuinţa lui Avram Iancu din Târgu Mureş vreo 30 de inşi, între care erau Alexandru Papiu Ilarian, Samuel Poruţiu, Tordaşianu, Tobias Frâncu, Io. Pinciu, Petru Roşca, Bota, Ion Mărgineanu, Vasile Vespremianu şi desigur Avram Iancu, care au decis ca în duminica Tomei, după Paşti, toţi tinerii care se aflau la acea mică adunare, cu toţi cunoscuţii lor civili, preoţi, inteligenţi şi ţărani, pe câţi îi vor putea îndupleca să se afle la Blaj, unde convenind mai mulţi să poată face paşii necesari în cauza naţională”[15].

Decizia tinerilor din Târgu Mureş s-a luat în zilele în care „tinerimea şcolară de la Facultatea de filosofie şi teologie din Blaj, peste una sută inşi, urmau să plece la familiile lor pentru sărbătorile Paştelui. Atunci, profesorul Aron Pumnul, care-şi terminase studiile teologice la Universitatea din Viena, compune o proclamaţie către români prin care îi convoca la Blaj în duminica Tomei, adică în 30 aprilie, pentru a decide ce e de făcut pentru emanciparea lor.”[16] Chemarea lui A.Pumnul, copiată în 400 exemplare, a fost primită cu bucurie de populaţia românească, care aştepta demult această veste.

În legătură cu aceasta, istoricul Paul Abrudan scrie: „Pentru pregătirea adunării, Avram Iancu, însoţit de Alexandru Papiu Ilarian, Samuil Poruţiu şi Florian Micaş, se îndreaptă spre Blaj, unde sosesc la 1 aprilie. Îndată ce au ajuns în mijlocul cărturarilor blăjeni, au organizat o consfătuire şi, după ce s-au consultat cu profesorii şi canonicii, împreună cu aceştia au acceptat ideea organizării unei adunări generale a tuturor românilor din Transilvania. Sarcina convocării acestei adunări a fost încredinţată tinerilor elevi şi seminarişti, care în curând aveau să plece în vacanţă. Printre cei din urmă era şi viitorul prefect Vasile Moldovan, care, cu lacrimi în ochi, l-a asigurat pe Iancu că tinerimea din Blaj va cutreiera toată ţara şi va fi demnă de misiunea grea ce i-o încredinţează naţiunea.”[17]

O acţiune similară a avut loc şi la Sibiu, unde în 25 martie a apărut o proclamaţie anonimă în care se cerea: Congres naţional român, ştergerea iobăgiei, libertate naţională prin reaşezarea naţiunii române în drepturile ei, deputaţi şi dregători români în dieta ţării, nicio uniune cu ungurii până când românii nu vor ajunge a trata cu ei ca naţiune liberă. Tinerimea de la Facultatea juridică din Sibiu, aflând că autorul acestei proclamaţii este chiar profesorul lor, Simion Bărnuţiu, a hotărât să scoată cât mai multe copii după originalul ei, pe care, prin poştă, le-au trimis la Blaj, Cluj, Târgu Mureş şi-n alte localităţi.

Astfel se conturau obiectivele revoluţiei care erau formulate în spiritul Petiţiei naţionale din 1791 „nu însă în ton rugător, ci în termeni categorici, pătrunse de dreptatea lor. Tinerii de la Tabla regească din Târgu Mureş au primit această proclamaţie în 28 martie; de aici înainte erau însă în pericol deoarece pe numele lor s-a emis ordin de arestare; de aceea, aşa cum au procedat şi saşii ceva mai devreme, s-au făcut nevăzuţi un timp şi ei.”[18]

Aşadar, Avram Iancu – care vedea în revoluţie singura cale de prefacere a societăţii transilvane şi a emancipării românilor, iar în masele populare forţa reală pentru înfăptuirea acestor prefaceri – este cel ce împreună cu prietenii săi, cu Aron Pumnul şi cu Simion Bărnuţiu, a iniţiat pregătirea revoluţiei din Transilvania de la 1848-1849 prin organizarea primelor două Adunări naţionale ale românilor de la Blaj. La prima Adunare, desfăşurată în 30 aprilie, în prezenţa a cca. 4.000 de români, ţinută fără autorizaţia guvernatorului maghiar Teleki, Avram Iancu a venit în fruntea a 2.000 de moţi, după care s-a alăturat lui Al.Papiu Ilarian şi Ioan Buteanu la conducerea ei iar la a doua Adunare din 3-5/15-17 mai, la care au participat peste 40.000 de români, Avram Iancu a sosit în fruntea a 10.000 de moţi şi încântat de mulţimea românilor de pe câmpul de la Blaj, numit de atunci, la propunerea lui Simion Bărnuţiu, Câmpia Libertăţii, de la tribuna acestei mari adunări a spus: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi.”[19]

          Rezultă că lui Avram Iancu trebuie să-i fim recunoscători atât pentru iniţierea celor două mari adunări naţionale cât şi pentru participarea în fruntea miilor de moţi la ele.

Referindu-se la modul în care au fost primiţi muntenii lui Avram Iancu la Adunarea Naţională din 15-17 mai, Gazeta Transilvaniei din 2 septembrie 1872, editată la Braşov, scria că miile de munteni au sosit „în dimineaţa zilei de 15 mai, când se mestecă ziua cu noaptea, mpăunaţi cu frunze şi flori de primăvară şi cu stindarde naţionale şi că au fost primiţi cu cel mai viu entuziasm de către ceilalţi participanţi.”

A doua adunare a românilor de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni, a primit cu satisfacţie cuvântările a doi reprezentanţi de frunte a intelectualităţii române din acei ani. În preziua adunării, 2/14 – duminică, a vorbit mulţimii în piaţa Blajului profesorul şi juristul Simion Bărnuţiu, al cărui cuvânt a cuprins în esenţă căile de urmat în perioada următoare de românii ardeleni pentru emanciparea lor. Pe această bază el şi alţi intelectuali au formulat apoi cererile românilor adresate împăratului de la Viena şi Dietei Transilvaniei, cereri cuprinse în Petiţia Naţională, cum se numea programul revoluţiei.

Cele 16 puncte ale petiţiei au fost citite şi explicate apoi Marii Adunări Naţionale, atât de Simion Bărnuţiu, cât şi de istoricul August Treboniu Laurian. Dintre ele amintim următoarele:

– naţiunea română se declară şi se proclamă naţiune de sine stătătoare şi parte întregitoare a Transilvaniei,

– dreptul românilor de a fi reprezentaţi în dietă (proporţional cu numărul lor);

– dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie;

– biserica română să fie liberă, independentă, egală în drepturi şi foloase cu celelalte biserici din Transilvania;

– desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire;

– naţiunea română cere înarmarea poporului sau gardă naţională pentru apărarea ţării înăuntru şi în afară;

– libertatea industriei şi comerţului;

– înfiinţarea de şcoli româneşti în toate satele şi oraşele româneşti;

– naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegiilor;

– amânarea discutării în dietă a problemei „unirii” Transilvaniei cu Ungaria, decisă în 15 martie 1848 de „tinerii unguri din Pesta” conduşi de poetul Petofi Sandor şi acceptată de Parlament şi Curtea de la Viena, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă.

Terminând de prezentat cele 16 puncte ale Petiţiei „Laurian, coborând de pe tribună a fost ridicat pe umeri de inteligenţă; de asemenea şi Bărnuţiu şi Barit şi încă trei tribune ai poporului. Cei trei tribuni au fost, după toate probabilităţile, Avram Iancu, Papiu Ilarian şi Buteanu. Oamenii îi luară din mâinile intelectualilor şi înşişi îi purtară prin adunare.”[20]

Aceste cereri au fost trimise prin două delegaţii, atât împăratului de la Viena cât şi Dietei din Cluj, însă au fost respinse, în plus Dieta maghiară de la Cluj, fără a ţine seama de Petiţia Naţională a românilor, a votat în 30 mai 1848 „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria.

A urmat un val de arestări şi maltratări a românilor ce se opuneau acestei „Uniuni”, perioadă în care Avram Iancu, pentru a nu fi arestat, a luat drumul codrului în Zarand. Erau vizaţi, începând din mai 1848, mai ales intelectualii şi preoţii care acţionau pentru pregătirea revoluţiei române.

În aceste condiţii între 16-29 septembrie a fost convocată tot la Blaj de către Ioan Axente Sever a treia Adunare Naţională a românilor. Avram Iancu a venit în 21 septembrie în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi. Ajuns pe „Câmpia Libertăţii”, s-a urcat la tribună şi, gesticulând cu un pistol, rosteşte fraza scurtă: „Pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ, după care „sloboade pistolul şi se coboară de la tribună petrecut de saluturile cele nesfârşite ale poporului […].”[21]

În moţiunea adoptată cei 60.000 de participanţi resping din nou uniunea cu Ungaria, declară că nu recunosc guvernul de la Pesta şi restabilesc atârnarea directă de împăratul de la Viena şi de guvernul său şi, după ce decid înfiinţarea gărzii naţionale române, încep formarea şi instruirea oştilor populare sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever şi Ion Brad.

„Procesul-verbal al Adunării l-au semnat, în numele naţiunii române din Transilvania, Laurian, Bărnuţiu, Bălăşescu, Avram Iancu, Axente Sever, Ian Brad, Ioan Pipoşiu şi Vasile Tămaş.”[22]

Şi cum lui Avram Iancu nu-i plăcea vorbăria multă le-a zis lăncierilor săi: „Amu n-o gata? No hai, dând astfel semnalul reîntoarcerii în Ţara Moţilor, pentru a pregăti crunta bătălie ce urma. Ca urmare în 19 octombrie a început în Transilvania Revoluţia romană de la 1848-1849. De aceeaşi părere este şi Adrian T.Pascu, când afirmă în cartea lui, Ioan Axente Sever (1821-1906) Viaţa şi activitatea militantă, cu un Cuvânt înainte de acad. prof. dr. doc. Ştefan Pascu, publicată în 1885, când spune că „la începutul lunii octombrie 1848 flacăra revoluţiei române a cuprins întreaga Transilvanie”, precum şi Silviu Dragomir, care, în cartea sa, AVRAM IANCU, publicată în 1965, p.75, afirmă: „Poporul român a decis [după a treia adunare de la Blaj] să treacă la fapte. Nu mai ezită niciunul dintre fruntaşi. Îndrăzneala lui Axente şi însufleţirea maselor de ţărani au învins de astă dată prudenţa şi teama.”

„Fraţilor români! scrie Al. Papiu-Ilarian, în Istoria Românilor din Dacia Superioară, Sibiu, 1943, p.74, ridicaţi-vă capetele voastre! zorile unui viitor frumos se revarsă peste voi … ridicaţi-vă cu toţii până la cel mai din urmă om, vărsaţi-vă sângele până la cea mai din urmă picătură pentru cauza cea dreaptă” se arăta în Proclamaţia Comitetului naţiunii române din 19 octombrie 1848.

 

4. Răspunsul lui Avram Iancu la ameninţările lui Lájos Kossuth

 Faţă de atitudinea fermă a românilor exprimată la Blaj de a nu recunoaşte „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria şi guvernul de la Pesta, la 10 octombrie 1848 Lájos Kossuth (1802-1894), conducătorul revoluţiei maghiare dă publicităţii o cutremurătoare proclamaţie «Către poporul valah», prin care îi cere „să revină în termen de opt zile la ordine şi supunere legală şi să se comporte ca nişte buni cetăţeni. Alminteri – urmează apelul –, pe Dumnezeu din ceruri […], capetele vinovaţilor vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Şi viteaza noastră armată va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent, de trei ori vai de toţi instigatorii.”[23]

În aceste condiţii deosebit de dificile deoarece era ameninţată însăşi existenţa românilor din Transilvania ca naţiune, Avram Iancu, numit de către Comitetul Naţional Român de la Sibiu prefect general al revoluţiei române, altfel spus comandantul armatei române, ordonă, de comun acord cu conducerea armatei austriece din Transilvania, al cărei comandant era generalul Anton Puchner, să treacă la recrutarea, organizarea şi înarmarea a 15 prefecturi, fiecare având câte o legiune militară. Ele erau conduse de un prefect, care în acelaşi timp era şeful administrativ al prefecturii şi comandantul legiunii. Prefectul era ajutat de unul sau mai mulţi viceprefecţi.

O legiune putea avea până la 10.000 de oameni. Legiunile erau subîmpărţite în tribunate (1.000 de oameni), centurii (100 de oameni), decurii (10 oameni), după sistemul de organizare a armatei romane. Comandanţii acestor structuri militare se numeau tribuni, centurioni şi decurioni.

În aceste structuri militare, pe baza ordinului dat de Avram Iancu, au fost cuprinşi toţi bărbaţii apţi de luptă, mai întâi de la 18 la 38 de ani, iar apoi până la 50 de ani.

Între cele 15 legiuni s-au distins în lupte: Legiunea Auraria Gemina, condusă de prefectul Avram Iancu, Legiunea I Blăjana a prefectului Axente Sever, Legiunea Auraria şi Saline de Turda, prefect Simion Balint şi Legiunea Zarandului (Crişana), prefect Ioan Buteanu.

 

5. Invazia Transilvaniei de o puternică armată maghiară. O nouă tactică a lui Lájos Kossuth

Cursul victorios al legiunilor române s-a oprit spre sfârşitul lunii decembrie 1848 odată cu invazia Transilvaniei de o puternică armată maghiară, comandată de generalul polonez Iosif Bem, alcătuită din 10-11.000 de honvezi care, în 25 decembrie înving trupele imperiale şi ocupă Clujul, după care până la sfârşitul lunii martie 1849 toată Transilvania, cu excepţia zonei centrale a Munţilor Apuseni, transformată de Avram Iancu într-o cetate de necucerit.

În fruntea Transilvaniei de la sfârşitul lunii ianuarie şi până în 12 mai 1849 s-a aflat fanaticul comisar şovin maghiar Csany Laszlo, în timpul căruia s-a intensificat la maxim activitatea „tribunalelor de sânge” şi „echipelor de vânătoare” maghiare, care au ucis fără alegere mii de români. „După calculele cunoscutului istoric român contemporan cu Avram Iancu, George Bariţiu (1812-1893), cifra victimelor româneşti care şi-au găsit astfel sfârşitul s-a ridicat la circa 6.000 de oameni.”[24]

În acest context, pentru a-i răpune pe români, L.Kossuth a adoptat o nouă tactică militară. Ea constă în trimiterea în Transilvania a unor trupe de honvezi, comandate de ofiţeri superiori şi „înflăcăraţi revoluţionari”, cărora li s-au alăturat un număr însemnat de unguri din Abrud, Roşia Montană şi alte localităţi, precum şi secui şi chiar germani ca să ocupe zona centrală a Munţilor Apuseni, pentru ca apoi de aici să dezlănţuie atacuri împotriva legiunilor româneşti din jur.

 

6. Avram Iancu – salvatorul revoluţiei române de la 1848-1849

În aceste condiţii de-a dreptul groaznice pentru români, prefecţii şi tribunii legiunilor româneşti din zonele ocupate de Bem, precum şi un număr însemnat de români, îndeosebi tineri, au început să alerge spre centrul Munţilor Apuseni unde se afla Avram Iancu şi Legiunea sa, Auraria Gemina, alcătuită din 5-6.000 de oameni înarmaţi cu topoare, coase îndreptate, lănci, furci, iar 1200-1300 dintre ei cu puşti. „Baza rezistenţei româneşti din Apuseni au constituit-o lăncierii legiunilor conduse de Avram Iancu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Simion Balint, parte din legiunea prefectului Vasile Moldovan, precum şi legiunea prefectului Axente Sever, regrupată şi ea aici. În statul major al lui Iancu era şi destoinicul prefect al legiunii de „Câmpie”, Nicolae Vlăduţ. Comandanţii români erau cei mai mulţi tineri – jurişti, profesori, preoţi, studenţi şi mici funcţionari, chiar oameni simpli care-şi dovediseră calităţile în această dramatică luptă de apărare a fiinţei naţionale.”[25]

Efectivul armatei lui Avram Iancu din zona Munţilor Apuseni „n-a depăşit 5.000-8.000 de luptători nici în perioada celor mai crâncene lupte. Lipsea hrana necesară pentru o asemenea aglomerare de oameni, dar şi echipamentul şi armele de luptă.”[26]

Ca urmare, începând din 6 mai 1849 şi până în 22 iulie – scrie Avram Iancu în Raportul său din noiembrie 1849 – legiunea sa întărită cu lăncieri din celelalte legiuni a învins succesiv mai întâi trupele intervenţioniste maghiare trimise de Lájos Kossuth comandate de maiorul Emeric Hatvany – care în cele două bătălii din 10 şi 19 mai a pierdut pe câmpul de luptă din Abrud şi împrejurimile sale aproape 5.000 de oameni –, apoi pe colonelul Farcaş Kemeny care, venind să ocupe Abrudul cu 6.500-7.000 de honvezi, secui şi germani, a fost învins în 16 iulie, lăsând pe câmpul de bătălie 500 de morţi. Se spune că în 15 iunie, la masa de seară, Kemeny ar fi exclamat înciudat: „Dracul să se mai bată cu popii!”, dup care, a doua zi, a dat ordin de retragere spre Zlatna. Într-adevăr cei mai dârji conducători din oastea lui Iancu – Balint, Vlăduţiu, Moldovan, Groza, Gomboş şi Fodoreanu erau preoţi. Ei au făcut pe câmpul de luptă minuni de vitejie. De asemenea a fost învins catastrofal şi înflăcăratul revoluţionar maghiar Paul Vasvari, ucis atât el, cât şi 850 de honvezi şi secui în luptele de la Mărişel-Fântânele din 6 iulie 1849, înaintea cărora Avram Iancu a spus: «Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim»; şi lăncierii din Munţi, la comanda cărora s-a aflat nemijlocit Avram Iancu, au învins un duşman feroce, salvând Ardealul de ocupaţia maghiară.

Studiul documentelor şi lucrărilor publicate scot în evidenţă faptul că meritul principal în unificarea oştenilor şi conducerea acestor bătălii l-a avut Avram Iancu, supranumit de moţii săi Crăişorul Munţilor. De aceea în mod firesc trebuie să-i fim recunoscători. Aceste mari victorii au contribuit substanţial la înfrângerea armatei maghiare de trupele ţariste şi austriece în 13 august 1849 la Şiria, langă Arad, şi astfel a fost învinsă şi revoluţia maghiară declanşată în 15 martie 1848.

„În focul luptelor, s-a luat decizia ca Avram Iancu să devină ministru de război de facto al Comitetului Naţional Român, un adevărat guvern al românilor din Ardeal. Iancu este recunoscut de suflarea armată românească din Ardeal drept comandantul militar al armatei Comitetului Naţional Român, iar țăranii înarmaţi îl numeau «ghinărar», adică general.”[27]

În aceste crunte bătălii prin care s-a anulat „unirea Transilvaniei cu Ungaria” şi-au dat viaţa pentru apărarea teritoriului nostru strămoşesc şi a identităţii noastre naţionale 40.000 de români ardeleni. Acesta a fost „primul genocid din epoca modernă comis împotriva poporului român «rivalizând» sinistru, peste timp, cu cel din anii Dictatului de la Viena (1940-1945).”[28]

De asemenea trebuie să-i fim recunoscători lui Avram Iancu pentru contribuţia lui – alături de Horea, Cloşca şi Crişan cu 63 de ani înainte –, la desfiinţarea iobăgiei din Transilvania, potrivit legii în 6 iunie 1848 după 773 de ani de robie a iobagilor români la nobilii şi biserica maghiară şi 148 de ani şi la austrieci.

Avram Iancu, ca şi Vasile Nicula Urs, zis Horea, sunt două personalităţi sclipitoare ale istoriei noastre. Ei, alături de Tudor Vladimirescu în Muntenia, Mihail Kogălniceanu şi Al.I.Cuza în Moldova au pus piatra de temelie statului român modern. Să-i preţuim şi să învăţăm din faptele lor deoarece – cum spunea înţeleptul istoric şi om politic Nicolae Bălcescu – istoria e cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul.

Revoluţia română din Transilvania a fost singura revoluţie de la 1848 din Europa care n-a putut fi înfrântă. Victorios în toate luptele cu ungurii, Avram Iancu a fost, la puţin timp după revoluţie, profund decepţionat. Revendicările juste al poporului român pentru care luptase s-au spulberat. El a crezut mult timp, ca şi Horea, că „slăvitul” împărat Habsburg Francisc Iosif (1848-1916) va face dreptate poporului român, dar s-a înşelat amarnic. În Transilvania a fost introdus un regim de teroare şi de supraveghere poliţienească.

De aceea, după Revoluţie, a refuzat decoraţiile monarhului. Întrebat de ce acest refuz, el a răspuns: „Să se decoreze, mai întâi, naţiunea, cu împlinirea promisiunilor.”

În schimb, din generaţie în generaţie, Avram Iancu a fost şi este slăvit de ardeleni şi cu totul deosebit de moţi, bihoreni, maramureşeni şi bănăţeni. „Iancu a fost craiul Munţilor! Iancu este mândria noastră, fala noastră, Soarele nost, cum spune cântecul: Unu-i Iancu între moţi, / Cumu-i Iancu îs moţii toţi!” Sau: „Iancu cu fluier de vie / Ne scoase din iobăgie. / Iancu cu fluier de soc / Umplu ţara de noroc.

 

Bucureşti,

Noiembrie 2024

[1] Ştefan Pascu, Prefaceri social-economice în societatea transilvană; stratificarea ţărănimii, în: Istoria Românilor, vol. III, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti-2001, p.398.

[2] Robotă (în Evul Mediu). Muncă obligatorie, dar neplătită, a iobagilor şi jelerilor din Transilvania pentru nobilii feudali; jelerii erau ţărani fără pământ sau cu pământ puţin, dependenţi cu totul de nobili; şerbi, altfel spus servitori ai nobililor maghiari, saşi şi secui.

[3] David Prodan, Răscoala lui Horea, Ediţie nouă, revăzută, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.56;57.

[4] În Evul Mediu în Transilvania prin domnul pământesc se înţelegea nobilul sau groful maghiar.

[5] Ilie Furduiu, Pe urmele martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, Ediţia a II-a, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2015, p.32.

[6] Alexandru Sterca Şuluţiu, Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului. Ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Edroiu, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1995, p.44.

[7] Ioan I.Todea, Manuela I.Anghel, Transilvania şi Horea, Cloşca şi Crişan în istoria românilor, Ediţia a II-a revizuită şi îmbunătăţită, Casa de Editură DOKIA, Cluj-Napoca, 2021, p.184.

[8] D.Prodan, Răscoala lui Horea, op.cit., vol.II, p.594 şi 597.

[9] Raportul lui Avram Iancu. Despre faptele oastei poporane, care a statu sub comanda lui pe timpul războiului civil din Transilvania în anii 1848/49, Sibiu, 1884, p.19.

[10] Silviu Dragomir, Ioan Buteanu prefectul Zarandului în anii 1848-1849, Bucureşti, 1928, p.19.

[11] Ibidem, p.44-46.

[12] Romulus Felea, Avram Iancu în tradiţia orală a moţilor, Cluj-Napoca, 1992, p.37

[13] Ibidem.

[14] Silviu Dragomir, AVRAM IANCU, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.30.

[15] George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, vol. II, Sibiu, 1890, p.80.

[16] Ibidem, p.81-82.

[17] Paul Abrudan, Prefectul paşoptist VASILE MOLDOVAN, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.27.

[18] George Bariţiu, op.cit., p.84.

[19] Siviu Dragomir, AVRAM IANCU, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.47.

[20] Victor Chereştesiu, Adunarea Naţională de la Blaj, 3-5/15-17 mai 1848, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p.459-466.

[21] Silviu Dragomir, op.cit., p.70; Al. Papiu-Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, Institutul de Istorie Naţională, Cluj, Sibiu, 1943, p.59-60.

[22] Silviu Dragomir, op.cit., p.74.

[23] Ibidem, p.82-83.

[24] G.D.Iscru, Revoluţia română din 1848-1849, (ediţia  a II-a revăzută şi adăugită), Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, p.165.

[25] Ibidem, p.172.

[26] Vasile Şt. Tutula, Istoricul Silviu Dragomir despre oastea lui Avram Iancu şi comandanţii săi, în revista Iancule Mare, Nr.76/iunie 2024, p.17.

[27] Ionuţ Ţene, Avram Iancu – ministru de război şi comandantul armatei române din Ardeal la 1848-1849, în: Identitatea naţională, Anul XI, nr.1 (9), iunie 2024. Publicaţia Societăţii Cultural-Patriotice „AVRAM IANCU”, Filiala Oradea, p.21.

[28] G.D.Iscru, Revoluţia română din 1848-1849, (ediţia  a II-a revăzută şi actualizată), Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1997, p.11-12.