Sorin Grecu – noi mărturii despre rezistența românească

Volumul lui Sorin Grecu Rezistența românească. Povestiri din lagărele de muncă și temnițele comuniste face parte din colecția „Martirii Crezului“ și a apărut sub egida Asociației „Pro-Activ Memoria“ Baia-Sprie, în parteneriat cu editura EUROTIP Baia Mare – după cum se precizează la pagina 4, sub caseta tehnică. Este al treilea volum al colecției girate de Ioan Chertiție, adunînd șaizeci și una de povestiri – unele preluate din lucrarea de peste trei sute de pagini intitulată „Ați venit să munciți… nu să trăiți!“. Povestiri din lagărele de muncă și pușcăriile comuniste – Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2018 (cf.).

Noul corpus de povestiri-reportaje-mărturisiri ar trebui multiplicat și trimis urgent spre prelucrarea profesorilor de istorie și de literatură dinaintea elevilor în biata școală românească înainte de a fi desființată după voința neprietenilor adevărului care au instrumentat „plandemonia“ din 2020. Cel mai puternic argument este că mărturiile din volum repun sub reflectoarele rațiunii cititorilor problemele grave ale celei de-a doua jumătați a veacului al XX-lea românesc precum holocaustul, colectivizarea, deportările, întemnițările, delațiunile ca modus vivendi, ateismul agresiv, pauperizarea planificată a populației rurale, criza alimentelor în orașe combinată cu frigul din locuințe ș.a.

Numelor pe care le-am enumerat în cronica mea dedicată volumului din 2018 le adaug acum spre pomenire pe: Livia Rotar, Iulius Filip, Antonie Crișan,  Gheorghe Bărcan, Mircea Spătăceanu, Simion Turlaș, Ioan M. Bota, Camil Peteu, Vasile Finta (Vorotel),  Octavian Căpățînă, Ioan Mahala, Ion Șerdeanu, Ioan Inocențiu Glodeanu, Mihaela Jecan, Nicolae Matei, Nicolae Trifoiu, Gabriel Sătmar, Victor Răsbici, Eva Agh, Vasile Nussbaum, Petru Godiac, Ion Cazan, Marius Cuteanu, Laurențiu Vasile Crișan, Mircea Buteanu, Aurel Vișovan, Miron Mărie, Isaia Vîtcă.

Dintre acestea, primul despre care voi scrie nu poate fi altul decît sfîntul Nicolae Trifoiu – gînd la gînd, Sorin Grecu, căci inspirat de Sus ai compus titlul capitolului Povestea unui sfînt, pe numele său Nicolae (v. p. 212)! N-am avut privilegiul de a locui cu fostul deținut politic, ca autorul care-l intervievează, în același bloc, situat pe strada Băița din cartierul Gheorghieni  (cf. idem). Pe Nicolae Trifoiu l-am cunoscut în urmă cu circa douăzeci și cinci de ani, la un hram al Bisericii Mînăstirii Putna. Am dormit în același pat dintr-o odaie țărănească pusă la dispoziție gratuit de un localnic. Am adormit tîrziu în noapte, discutînd aprins despre Mihai Eminescu (era un erudit în domeniu, așa cum nu avusesem parte să descopăr în vreunul dintre profesorii mei universitari, egalîndu-l, dacă mă gîndesc bine, doar prietenul meu bucureștean Petru Mihai Gorcea), despre istoria neprietenoasă cu românitatea, despre exodul ce lua la palme prostia programatică a politicienilor pigmei pe care-i aveam… Era un credincios mult iubitor de patrie, de limbă română. Ni s-au încețoșat amîndurora ochii amintindu-ne Doina eminesciană – poezie-invocație unică în literatura lumii, avînd cea mai zguduitoare încărcătură tragic-definitorie a răstignirii economice și politice a țării de către străinii fără Dumnezeu cocoțați pe cele mai înalte scaune ale puterii de ieri și de astăzi…

Aflu abia acum de unde-i izvora pasiunea pentru episoadele năsăudene din biografia eminesciană citind: M-am născut acum 88 de ani, chiar de Sfîntul Nicolae, în localitatea Rebrișoara, [din] județul Bistrița-Năsăud […] M-a interesat acest subiect pentru că Eminescu a avut un prieten ardelean, pe Ioan Neamțu, care a murit de tînăr. A fost chiar prezent la înmormîntarea lui, la Feldru, în Bistrița-Năsăud și a scris și o poezie intitulată La moartea lui Ioan Neamțu (v. p. 213 și 217). Postuma la care se referă Nicolae Trifoiu a fost intitulată de editori La moartea lui Neamțu încheindu-se meditativ: În zădar ne batem capul, triste firi vizionare, / Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris, / Potrivim șirul de gînduri pe-o sistemă oarecare, / Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare / Și gîndirile-s fantome și viața este vis. Tot din cartea lui Sorin Grecu aflu ceea ce nu mi-a mărturisit delicatul companion în scurtul interval în care ne-am cunoscut: a fost arestat în anul 1942 pentru activitate în cadrul „Frățiilor de Cruce“ legionare și apoi condamnat la patru ani de închisoare (v. p. 214). Din 1949 e rearestat și pînă în 1952 se află la Aiud, de unde, după un episod de un an la Gherla, unde-l întîlnește pe călăul Eugen Țurcanu, este eliberat în 1964. În cei nouăsprezece ani de închisoare a peregrinat prin închisorile celor două regimuri totalitare dus cu trenul – „închisoarea pe roate“, după cum se exprima el – ca mulți alți frați de suferință, anume prin Văcărești, Iași, Cernăuți, Ploiești, Sibiu, Jilava, Aiud, Gherla. La Jilava își amintește: într-una din zile am fost scoși cu toții din celule, în pielea goală. Am fost ținuți așa, pe coridoare, ore în șir, ca să ne chinuim. Alături de mine era monseniorul Vladimir Ghyka, preot catolic și nepot de domn, o altă mare personalitate a neamului românesc (v. p. 216). La Aiud îl cunoaște pe Valeriu Gafencu – „Sfîntul închisorilor“ (cf. Nicoale Steinhardt), constatînd la ce înălțime spirituală ajunsese cînd a renunțat la medicamentul contra TBC în favoarea lui Richard Wurmbrandt, ceea ce nu numai că l-a salvat pe evreu de la moarte, dar   l-a și schimbat radical, întrucît a devenit după eliberare pastor de succes în America și autor al multor cărți. Din viață am rămas fără avere, dar cu o puternică dorință de a fi alături de Dumnezeu, în slujba celui drept, ca și Sfîntul Nicolae – îi va mărturisi conclusiv lui Sorin Grecu (v. p. 312).

Eva Agh, Toma Mendel, Rozsa Emeric și Vasile Nussbaum evocă ororile holocaustului (cf. pp. 238-241, 243-250) fără ca vreunul să precizeze responsabilitatea celor care au dispus adunarea și trimiterea la Auschwitz a evreilor din Cluj în 1944, cînd Transilvania era smulsă României prin diktatul din 1940. Nici Sorin Grecu nu o face. Sînt obligat să amintesc în acest context ceea ce nu numai bătrînii intervievați ci chiar și unii istorici mai evită să evidențieze: horthyștii au institiut maghiarizarea în teritoriul cedat (a se vedea harta alăturată) trecînd la crime imprescriptibile încă din 1940, masacrînd etnicii localnici din Moisei, Trăznea (pe 9 septembrie), Ip (13 și 14 septembrie), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduș, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. Deși evreimea din zona cedată care nu avea cetățenie maghiară își schimbase după dictat cetățenia, devenind ceea ce voiau noii stăpîni (limba o stăpîneau deja foarte bine), majoritatea ei a fost deportată începînd cu 15 mai 1944. Abia din martie 1945 administrația zonei transilvănene cedate a redevenit românească. Mi-aș dori ca mai ales lucrătorii dintr-un anume institut care consider că și-a împropriat abuziv adjectivul „național“ să-și ajusteze definitiv viziunea despre această tragedie de pe teritoriul României conectînd-o adevărului istoric. Dacă românii ar fi gîndit, ar fi organizat și ar fi participat la grozăviile îndeobște cunoscute, afirmațiile președintelui Comunității Evreilor din Cluj-Napoca Rozsa Emeric ar fi lipsite de logică: Înaintea Holocaustului [păstrez grafia cu majusculă a autorului], în oraș și împrejurimi trăiau circa 1.617.000 evrei. La întoarcerea din lagărele de exterminare am rămas circa 2.500 de clujeni și 1.500 de supraviețuitori care nu erau din Cluj – dar care, practic, s-au stabilit aici (v. p. 244).

Muzeul Memorial Sighet, ca replică la celebrele, intens mediatizatele muzee ale holocaustului răspîndite în toată lumea, evocat în capitolul O vedere, azi, asupra Cimitirului Săracilor de la fosta închisoare Sighet (pp. 290-294) îmi redeșteaptă sentimentele încercate cînd, pe o vreme ploioasă adecvată plînsului interior, l-am vizitat în urmă cu zece ani. Dădusem o fugă, cu elevii clasei la care eram diriginte, la Fortul 13 Jilava (v. O vizită la Fortul 13 Jilava și o comemorare); văzusem, de asemenea, în cîteva rînduri Rîpa Robilor și osuarul din Biserica ridicată la Aiud de AFDPR, dar ceea ce au reușit Academia Civică și colaboratorii acolo, în nordul îndepărtat al țării, recunosc că întrece în anvergură locurile de informare și de reculegere de acest fel amenajate pînă acum în România! Sorin Grecu a avut ocazia de a discuta cu Ioan Ilban, arestat și încarcerat la Sighet în 1948 pe cînd împlinise șaptesprezece ani și unsprezece luni, apoi cu Marius Vișovan, fiul altui deținut, Aurel Vișovan – organizatorul primului grup de rezistență al elevilor de la renumitul liceu „Dragoș-Vodă“ din Sighet, care fusese denumit de anchetotori „lotul Vișovan“,[…] alcătuit din 25 de elevi de liceu (18 arestați), iar ulterior au urmat alte valuri succesive de arestări, ajungîndu-se la circa 40-50 de persoane (v. p. 291). Mă alătur comentariului înfrigurat-reflexiv al autorului întrebîndu-ne cum am fi procedat în acea perioadă teribilă, dacă am fi fost în locul celor care astăzi se odihnesc, de-a valma, în Cimitirul Săracilor de la Sighet… (V. p. 294).

Sînt conturate alte și alte destine frînte în această dare de seamă reportericească:

Livia Rotar,  croitoreasă locuitoare la Gherla, la 91 de ani întreabă: Abia acum vii? […] Pînă la dv. nimeni n-a venit să mă intervieveze sau filmeze, nici măcar d-na Hossu Longin. Și eu chiar aș fi avut cîte ceva de spus […] Noi, elevi fiind, încă din 1946, de la alegerile furate de comuniști am tot desenat pe garduri ochiul și săgeata […] Ceva mai tîrziu am colectat din sat caș, slănină, ce aveau oamenii și am dus alimentele cu două căruțe la Cluj, de unde au ajuns – prin persoanele lor de legătură – la luptătorii anticomuniști din Apuseni, la Dejeu, Capătă și ceilalți […] Noi, inițial, am fost condamnați cu toții la moarte de Tribunalul Militar Cluj, al cărui comandant era Vlasu Vasile. Dar pînă la urmă pedeapsa mi s-a comutat la doisprezece ani – și  mai tîrziu la șapte – doar soțul și unchiul au rămas cu condamnarea la moarte și au fost executați în 2 septembrie 1950, în Cimitirul Somenșeni. Iar trupurile lor se află într-un loc rămas și la această dată necunoscut […] Șase luni a stat Vișinescu la Mislea, în calitate de comandant. […] Șase luni nu am văzut pîine, numai mămăligă neagră, de mărimea unui telefon mobil de astăzi. Iar mămăliga aia mirosea urît, fiind însoțită la prînz de o varză acră cu arpacaș. Nu ne bătea, dar avea numai vorbe urîte […] Un biet om din afara penitenciarului avea o văcuță neagră și, la un moment dat, cînd a intrat o mașină în penitenciar a intrat la noi și văcuța lui. Iar [Vișinescu] n-a stat prea mult pe gînduri și a împușcat-o! Omul avea o familie grea, compusă din doisprezece copii […] În 2010 am scos [dosarul] de la C.N.S.A.S., dar nu l-am citit, fiindcă toate lucrurile astea mă răscolesc prea mult […] Eu cred în Dumnezeu și știu precis că numai El m-a apărat pe tot parcursul vieții. Mi-am pierdut cei mai frumoși ani pentru că i-am ajutat pe luptătorii din munți și m-am opus comunismului – dar, credeți-mă, aș face acest lucru din nou dacă aș fi pusă în situația să iau viața de la început! Sincer, nici acum nu-mi place deloc ce se întîmplă la noi dar, din păcate, chiar nu am ce face […] (cf. pp. 25-28);

Iulius Filip, tehnician maistru militar, care în anii optzeci zice către colegi, cînd în Polonia acționa „Solidaritatea“: Mă, ce facem, stăm așa, nu trimitem o scrisoare de protest, ceva, să nu stăm să așteptăm […] Și ce-am făcut eu: am trimis o poezie conducerii superioare de partid și de stat, de atunci. Se intitula „Speranța“ și cîteva versuri sună așa: „Pînă cînd cu asuprirea / Voi, toți colvnii cei de sus? / Forța, viața e a noastră / Nicidecum al vost᾽ produs! / Laude, minciuni și vorbe / Cu ele mereu ne-ați dus / Dar acum sosit-a timpul / Pentr-al vost᾽ sfîrșit și-apus“ […] Am fost arestat pe 14 decembrie [1981], la ora cinci dimineața, apoi anchetat pînă-n 8 februarie 1982, în Cluj și apoi în departamentul Securității Statului din București, pe strada Rahovei nr. 37-39 [zona cu pricina a fost distrusă pentru construirea bulevardului care duce la Casa Poporului / Parlamentul actual]. Printr-un proces-simulacru – ei spun că a fost public, dar s-a desfășurat într-o sală goală! – am fost condamnat la opt ani de închisoare, patru ani de interdicție, degradare militară și plata cheltuielilor de judecată […] (cf. pp. 31-33);

Gheorghe Bărcan, profesor de matematică, trăind împreună cu familia sa o dramă după 1948 prin ajutorarea inginerului fugar Mihai Kokenyeschi, vinovat pentru refuzul de a părăsi cultul greco-catolic. Neacceptînd să devină informator al securității, cunoaște regimul penitenciar din Bistrița și Satu Mare, îmbolnăvindu-se de TBC pulmonar și apoi e trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră: pentru a mi se stoarce ultima picătură de energie rămasă […] Munceam la ridicat terasamente pentru calea ferată. N-au reușit să mă extermine în bezna celulei cu șobolani de la Satu Mare și nici în tratamentul diabolic de la Penitenciarul Bistrița și atunci m-au aruncat la Canal, în custodia criminalului Liviu Borcea de la Capul Midia […] pentru a fi de folos patriei […], pentru proiectul monstrului Gheorghe Gheorghiu-Dej […] Închisoarea propriu-zisă și închisoarea de afară [din 4 martie 1954 e eliberat] sînt amîndouă înfrățite și însumează doisprezece ani, executați doar sub măsurile arbitrare de persecuție ale organelor de represiune, sub statutul de măsuri administrative […] În 1990 s-a emis Decretul lege 118/1990, care prin articolele sale acorda anumite drepturi de securitate socială minimă pentru foștii deținuți politic, care au reușit să scape cu viață din lagărele de muncă forțată și din atîtea alte închisori, cu tot felul de cazne. Au rămas în viață în jur de 300.000 de victime, cu starea sănătății răvășită, din milioanele de persecutați în multe forme, unele mai grele decît altele. Pentru a beneficia de aceste drepturi, trebuia să prezinți acte de persecuții politice sau să le dovedești cu martori. În acest scop, pentru perioada de urmărire de peste doi ani, neavînd acte, l-am rugat să vină pentru o scurtă declarație la Tribunalul Vișeu, pe inginerul [Mihai Kokenyeschi]. Se afla la Ocna Șugatag, cu distribuirea a nu știu ce ajutoare și mi-a spus că nu poate să vină; ar fi putut să vină atunci sau în cîteva zile […] și totul se putea soluționa în circa două ore, cu tot cu declarația […] Eram pensionat și cu o pensie foarte mică; am îndurat aproape doisprezece ani de persecuții, de închisori de un fel sau altul, îndrăznesc să comentez pot spune exclusiv pentru tăinuirea și protejarea lui… (cf. pp. 62-66). Oare ritul greco-catolic nu se încurcă în „nimicuri“ precum recunoștința și binele pentru semenii aflați în nevoi?…

Simion Turlaș, dascăl în Moisei, Bogdan-Vodă, Dragomirești și Săliște: După cedarea Ardealului de Nord ungurilor, am fost singurul dascăl din zonă care a refuzat să fugă în România. M-au rugat oamenii, că pe atunci eram director de școală: „Domnule director, rămîi cu noi, s-avem și noi pe cineva!“ Și-am rămas deși oamenii stăpînirii m-au bătut de nenumărate ori pentru că-i învățam pe copii cîntece românești și grănicerești, eu fiind fost grănicer în districtul năsăudean […] După ce într-o noapte a lui 1942 o mașină de „tabory csender“ l-a ridicat împreună cu alți șase profesori din zonă în baza unui dosar contrafăcut de comenduirea horthystă a județului spre a fi judecați și condamnați la moarte, Pronia Cerească îl inspiră: Am scris consulului român de la Oradea, pe care-l cunoșteam, informîndu-l despre ce se întîmplă cu noi și el i-a transmis totul lui Antonescu. În contrapartidă, Antonescu o dat ordin să încorporeze șapte profesori unguri din Transilvania, pe care i-a trimis în Transnistria, pe front, iar pe consul, la Budapesta, cu scrisoarea noastră. Cu condiția următoare: cînd îi eliberează pe cei șapte români, atunci îi eliberează și el pe profesorii maghiari de pe front […] Neam superior altora, cum se consideră, maghiarii și-au dovedit și-n această împrejurare loialitatea: cu o zi înainte de schimbul propus, comandanții garnizoanei au otrăvit mîncarea celor șapte români, dintre ei scăpînd – povățuiți  desigur de îngerii păzitori –  doar Simion Turlaș și un coleg al său… Întors la maramureșenii săi în Dragomirești, unde puterea sovietică instalase să administreze „plasa“ pe ucraineanul Odoviciuc, care a uneltit ca mai toți românii influenți să înfunde pușcăriile: Atunci am luat legătura cu fostul primar din Borșa, Stefan Mihaly și i-am zis: „Hai să facem răscoală!“. Mobilizarea exemplară a românilor i-a făcut pe sovietici să ordone o anchetă și să-l înlăture pe Odoviciuc, care ordonase masacrarea revoltaților… Memoria fără cusur a ocupanților de la Răsărit ce năzuiau să fericească pe români cu bolșevismul a funcționat ca și-n cazul altor patrioți: Simion Turlaș a fost pus pe lista instigatorilor, arestat și dus la sediul securității din Vișeu pentru a fi condamnat. Dumnezeu i-a trimis din nou învățătorului ajutor: localnicii care-l iubeau și-l respectau cum se cuvine pe omul atît de devotat școlii adevărate, au înconjurat în număr mare clădirea securității, obligîndu-i pe politruci să folosească un tertip similar maghiarilor: i-au pus arestatului otravă în mîncare! Ajutorul divin a operat pînă la capăt și-n această situație: Simion Turlaș a refuzat hrana și a fost eliberat. Sorin Grecu notează în finalul capitolului dedicat eroului: Învățătorul Simion Turlaș a plecat la Domnul în anul 2018, la vîrsta de 106 ani și 9 luni (v. pp. 141-144).

Enumerarea de față poate continua, dar cine se va ocupa realmente de puzderia celor „reeducați“, mutilați, uciși de odioasa înscenare social-politică globală pe care inspirat a denumit-o Florin Mătrescu holocaustul roșu? Pe lîngă milioanele de victime propriu-zise, majoritatea făcînd parte din elita interbelică românească, alte milioane au fost schilodite îndeosebi sufletește – mamele, tații, soțiile, surorile, bunicii întemnițaților și deportaților în acele lagăre comuniste răspîndite în țară, cu nimic mai prejos decît cele „ale morții“ de la Oświęcim (Auschwitz-Birkenau). Diferența mare pînă la cer între cele două totalitarisme e că în timp ce Himmler și complicii săi au fost judecați pămîntește pentru crimele împotriva umanității urmînd să-și primească plata și-n cer, de la Dreptul Judecător, Nicolschi, Drăghici și ceilalți torționari de la noi, nemaivorbind de inițiatorii satanistei orînduiri Lenin, Stalin și  frații lor ideologici au rămas nedemascați juridic. După cum am constatat, un proces al comunismului – măcar după tipicul celui al nazismului – nu se poate instrumenta de către chiar călăii aflați încă la putere și nici de urmașii lor! Vișinescu și Ficior rămîn simple accidente în această festă de proporții naționale jucată cu încuviințare internațională sub pretext democratic.

Salutînd cu bucuria iubitorului de adevăr istoric cartea lui Sorin Grecu Rezistența românească. Povestiri din lagărele de muncă și temnițele comuniste, aflat fiind totodată și în slujba limbii române, nu pot trece peste puzderia greșelilor de toate felurile – începînd chiar cu acelea de sintaxă comise de prof. univ. dr. Liviu Țîrău – „specialist în istoria relațiilor internaționale și al comunismului“, cum apare precizat sub semnătura sa de la pagina 5 cu titlul conținînd o eroare paronimică Invitație la reflexii („persoane diferite care au confruntat și au suferit în timpul regimului totalitar“, „cititorul poate întîlni mărturiile […], dramele […] și nu în ultimul rînd, despre puterea credincioșilor“ etc.), continuînd cu acelea de limbă din cuprinsul lucrării de 393 de pagini (nu mai puțin de nouăzeci!), cu acelea de punctuație (peste optzeci!) și cu acelea tehnoredacționale (peste cincizeci, ca frecvență pe primul loc situîndu-se neglijarea regimului ghilimelelor românești și franțuzești la care se adaugă confuzia dintre cratimă și linia de pauză / de dialog!). N-am pus la socoteală eroarea tipică, generalizată din păcate, „deținuți politici“ (determinantul adverbial e invariabil! Similar, e imposibilă sintagma „bolnavi de inimi“ – ca să dau doar un exemplu celor care nu percep regula despre care e vorba! Deci corect este deținut politic, deținuți politic, deținută politic, deținute politic etc.), însăși instituția preocupată lăudabil de problematică perpetuînd greșeala în denumire… Dacă există deschiderea necesară, pun la dispoziția autorului și mai ales a echipei tehnoredacționale adnotările mele lingvistice în vederea reeditării acestui demers altminteri vital pentru păstrarea memoriei neamului românesc.

(București, 20 brumar-4 undrea 2020)