Prof. dr. Nicolae Magiar

În istoria Banatului sunt o serie de personalităţi care, prin opera lor, mai ales cea scrisă, au rămas ca adevărate modele pentru urmaşi. Între aceşti oameni care au dat istoriei şi culturii româneşti în general, suficiente fapte şi mărturii pentru generaţiile de după ei se numără şi Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833). În timpul vieţii sale, protopopul Mehadiei a trăit şi a muncit majoritatea anilor în zona Mehadiei, unde s-a născut şi a murit, dar şi într-o arie geografică destul de largă pentru acea epocă: Mahadia – Viena – Timişoara – Vîrşeţ –Caransebeş – Clisura Dunării. A îndeplinit şi a avut o serie de funcţii şi preocupări mai mult sau mai puţin oficiale: preot, protopop, director al şcolilor neunite româneşti şi sârbeşti, cronicar, învăţător, numismat şi arheolog amator, ctitor de biserici, colecţionar şi difuzor de carte, preot militar, tălmaci pentru ofiţeri superiori şi pentru împăratul Iosif al II-lea, culegător de folclor. În mod inerent, toate aceste preocupări şi funcţii l-au pus pe Nicolae Stoica de Haţeg în postura de a avea legătură cu scrisul, cu cartea în general. Acest fapt s-a întâmplat din primul an de şcoală ca elev şi până la moarte. Se cunosc lucrările sale, la unele fiind coautor:

1. Catehismul Mic, tipărit la Viena în ediţie trilingvă:sârbă-română-germană (1776-1777). Ultima parte este tradusă de Stoica de Haţeg din limba sârbă în limba română.
2. Cartea de mână a dascălilor, o metodică felbigeriană, tradusă din germană în română împreună cu arhimandritul Földvari dinVârşeţ (1776-1777).
3. Culegere de Cântece laice şi religioase, incluzând şi creaţii proprii (1778-1795).
4. Cronica de la Corni, descriere a războiului austro-turc din 1788-1791, scrisă în paralel cu evenimentele.
5. Scurtă istorie a Banatului (germană), lucrare solicitată de comandantul regimentului valaho-ilir (1815).
6. Sârbii din Banat (sârbă), lucrare solicitată de către episcopul de VârşeţCaransebeş (1816).
7. Faptele lui Hercule, o prelucrare după legendele despre eroul din mitologia greacă (1817).
8. Viaţa lui Alexandru cel Mare, o traducere şi rezumare a scrierii lui Curtius (din germană în română), mai mult pentru uz didactic (1825-1827).
9. Cronica Banatului (1825-1827). Este cea mai importantă scriere a lui Nicolae Stoica de Haţeg şi datorită căreia este inclus definitiv în istoriografia românească. Cronica Banatului este de altfel şi singura lucrare a cronicarului bănăţean care a fost editată de două ori.
10. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane (germană) scrisă în 1829.
11. Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşti (1830).

Pe lângă lucrările propriu-zise, în mare parte cunoscute de istorici, protopopul Mehadiei a mai transcris şi scris multe circulare, a făcut însemnări pe diferite cărţi sau a adăugat propriile comentarii la unele dintre circulare. Nu în ultimul rând mai adăugăm aici încă o lucrare la aceste scrieri, una care a fost descoperită în ultimii ani. Este vorba despre manuscrisul care poartă titlul Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei. Scurtă cuprindere a poruncilor. Scurtă descriere.

Manuscrisul Protocolul din protoprezviteratul Mehadiei – Scurtă cuprindere a poruncilor, de la 1 mai 1792 este deţinut de Biblioteca Centrală Universitară ,,Eugen Todoran” , Universitatea de Vest din Timişoara. Acest manuscris a fost achiziţionat prin cumpărare în anul 1999 de la o persoană fizică din Caransebeş şi a fost trecut în inventarul bibliotecii cu numărul de inventar 1327Mss. Nu este cunoscut traseul manuscrisului până la data cumpărării, lipsind eventuale însemnări marginale care să poată completa acest lucru. Este destul de neobişnuit, având în vedere obiceiul vremurilor trecute de a fi făcute însemnări de către proprietari, ca în cazul acestui manuscris să nu avem decât o singură însemnare, aceasta nefiind din partea autorului, cum ar fi fost firesc de altfel. Această singulară însemnare se găseşte la pagina cu numărul 94 şi este făcută în mod citeţ, cu un scris caligrafic, format, frumos, cu cerneală albastră. Este vorba despre un nume şi o dată: ,,D. Lăzărel. 1945 VIII”. Acest nume poate fi al unui eventual deţinător al manuscrisului la un moment dat.  Probabil că acest posibil deţinător sau altul a făcut şi numerotarea manuscrisului.

Aceasta este făcută de mână, în creion, cu cifre arabe, pe fiecare pagină, sus, în mijloc, destul de greu vizibil. Potrivit acestei numerotări manuscrisul nostru are 102 pagini, incluzând aici filele liminare şi forzaţurile. Paginile cu numerele 95, 99 şi 100 sunt goale, nescrise. Formatul este in folio de 37 x 24 cm.

Prima impresie când este privit acest manuscris, crează inevitabil senzaţia contactului cu o carte foarte veche. Coperţile au în mod indiscutabil patina timpului, dar s-au păstrat totuşi în stare acceptabilă având în vedere cei peste 200 de ani de când a fost scris titlul pe prima copertă. Legătura manuscrisului este cea originală, veche, cu scoarţele din carton presat, învelit în hârtie albă cu ornamente verzi, îngălbenită de vreme, cu colţurile învelite în piele maro. Ceea ce se prezintă în stare proastă este cotorul. Probabil că folosirea mai îndelungată a Protocolului de către autor în special, dar şi de cei care, poate după moartea cronicarului l-au răsfoit mai mult timp, au dus la deteriorarea cotorului. Trecerea timpului, dar, poate şi condiţiile în care a fost păstrat, au dus la deteriorarea parţială a unor pasaje din anumite pagini, inclusiv pe prima copertă, unde este o mică porţiune în care este dezlipită hârtia. Din fericire denumirea manuscrisului este vizibilă şi lizibilă, fiind menţionată pe eticheta de pe prima copertă, cu cerneală neagră, slove chirilice.

Cu certitudine că unul dintre lucrurile care impresionează la acest manuscris este perioada foarte lungă de timp în care el a fost completat, respectiv 40 de ani ! Acest lucru este consemnat de Nicolae Stoica de Haţeg precis, chiar de pe prima copertă, din titlu, respectiv 1 mai 1792. Potrivit primei datări şi ultimei menţiuni de dată şi an care apar în acest manuscris, perioada acoperită de acest Protocol este între 28 mai 1792 – 29 noiembrie 1832. Anul 1832 este ultimul menţionat şi în însemnările finale, în afara tabelului, pe fila 101. Putem să considerăm acest fapt un argument în plus pentru atribuirea paternităţii manuscrisului lui Nicolae Stoica de Haţeg, ştiind că el a fost numit director al Şcoalelor române şi sârbe de pe teritoriul Regimentului valaho – ilir, în mai 1792, iar ca protopop al Mehadiei în luna octombrie a aceluiaşi an, funcţie pe care o îndeplineşte până în anul morţii. Ca director al Şcolilor româneşti şi sârbeşti, este înlocuit în 1830 de către Constantin Diaconovici – Loga. Chiar cronicarul mărturiseşte : ,,[…] preoţilor făcui protocoale matriculare de botezaţi, cununii şi formulare dădei […]”.

O altă remarcă este lagată de maniera cum a fost scris acest Protocol. Modul de redactare arată clar că protopopul Mehadiei a completat documentul pentru că intra în obligaţiile lui de protopop, aşa cum se obişnuia de către toţi preoţii. Protocolul este de fapt un jurnal de intrări-ieşiri ale actelor primite şi emise de protopop, scopul lui fiind de a ţine o evidenţă strictă a tuturor actelor primite şi emise de protopopiat în perioada respectivă, fapt ce intra în obligaţiile de serviciu ale protopopului. Pentru a se înţelege mai bine problemele legate de acest Protocol, redăm în continuare câteva precizări considerate oportune. Ţinerea unui protocol în administraţia protopopiatului intra în obligaţiile de serviciu ale protopopului în funcţie, obligaţii care derivă din articolele 31-32 din Declaratorium – ul din 1779 (dispoziţie imperială ce reglementa viaţa bisericească a ortodocşilor din imperiu).

Potrivit celor două articole se reglementa statutul protopopilor. Se remarcă articolul 31 care prevedea că protopopul avea obligaţia ca ,,preoţii din subordine în bună rânduială şi în obligaţiile lor a-i ţine, ce din vreme în vreme se va constata (verifica) şi că pe viitor să ţină în rânduială patru protocoale în care imediat să-i treacă (însemneze): pe cei botezaţi, morţi, cununaţi şi pe cei împărtăşiţi dn parohie”. Articolul 32 face, printre altele, referire la veniturile protopopilor (punctele a,b,c), iar la punctul d le interzice acestora dreptul de a emite permis pentru cununie, acest lucru fiind rezervat autorităţilor provinciale sau grănicereşti, protopopilor revenindu-le dreptul de a emite doar dovada strigărilor făcute la cununii şi pentru care pot lua un creiţar.

Tot referitor la activitatea preoţilor este o altă dispoziţie, Sjstema consistoriale din 5 aprilie 1782, care prin secţiunea a III-a, articolul 1, include în componenţa Consistoriilor alături de episcop ca preşedinte, 2 clerici din cinul monahal, 2 protopopi, 2 preoţi de mir, 1 notar consistorial, 1 fişcal şi 1 tâlmaci proveniţi dintre laici. Toţi membrii, în afară de ultimii trei vor purta titlul de consilier consistorial.

Importanţa acestui Protocol constă în aceeea că poate completa, suplini lipsa unor circulare care astăzi nu se mai păstrează în arhivele parohiale. Având în vedere că în Protocol sunt consemnate sintetic circulare şi dispoziţii destul de lungi (care apar integral în Protocolul de Circulare al parohiilor) prin comparaţie cu acestea se remarcă puterea de sinteză în redarea tuturor dispoziţiilor primite şi trimise în acea perioadă. La acestea se adaugă uneori şi propriile comentarii.

În ceea ce priveşte aspectul scrisului, al unei file în general, textul este scris simplu, cu cerneală neagră, îngrijit, cu o oarecare preocupare pentru caligrafie, dar limitat şi constrâns de rubricile liniate chiar de către autor sub forma unui tabel. Acest text aşezat între chenarele tabelului care îşi păstrează rubricile în mod consecvent: ,,anul, zioa, luna / Venirea, zioa, luna/ N*/ Scurtă cuprindere a poruncilor clerului şi …/Împlinirea / Suma.

În unele pagini numele coloanelor sunt transcrise în limba latină, ca de exemplu: ,,Presentum / Anno /Datum / No/ Compendium).10 Scrisul nu prezintă ornamente sau iniţiale colorate, doar juveţe chirilice, fără prea multe întorsături. Nicolae Stoica de Haţeg a scris acest Protocol folosind patru limbi, respectiv slavonă – sârbă, (limbă folosită în acea prioadă în cancelariile clericale), română cu chirilice şi litere latine, germană cu caractere gotice şi limba latină. Se observă o uşoară deosebire, mai ales în ce priveşte mărimea literelor când este vorba de pasajele în limba germană, pasaje care sunt scrise mai mic, la fel şi cele în limba latină. Dar nu există nici un dubiu că este vorba de unul şi acelaşi autor. Protocolul fiind un registru administrativ religios, ţinut într-o perioadă atât de lungă, amintim patru decenii, este firesc că notaţiile au fost făcute în perioade diferite, dar cu toate acestea nu sunt indicii să fi fost scrise de mai multe mâini, deşi se ştie, în multe cazuri, scrisul unui om se modifică pe parcursul timpului, în special spre perioada bătrâneţii. Dar la Nicolae Stoica de Haţeg nu este cazul în acest manuscris.

Este binecunoscut faptul că Nicolae Stoica de Haţeg obişnuia să facă însemnări pe marginea cărţilor, protocoalelor sau circularelor, aceasta fiind de altfel o practică destul de des întâlnită pentru copişti sau cronicari. Aceste însemnări vizau mai ales evenimente contemporane sau la care a fost martor şi erau făcute pe foile liminare sau în interiorul scoarţelor. În cazul manuscrisului nostru astfel de notaţii se găsesc în interiorul primei coperte şi sunt redactate în limba română, cu caractere chirilice amestecate cu latine. Acestea descriu întâmplări ale contemporanilor din zona Mehadiei.

Comparat cu celelalte lucrări ale cronicarului bănăţean Protocolul – Manuscris prezintă toate particularităţile grafice ale scrierii lui Nicolae Stoica de Haţeg. Acestea sunt regăsite mai ales în Cronica Banatului, prin compararea cu facsimilele din ediţia Damaschin Mioc. Pe ultimul rând al paginilor 97, 98 se distinge clar semnătura cronicarului, în varianta foarte rar întâlnită, adică întreagă : ,,Nicolae Stoika de Hatzeg, Protopresbiter în Mehadia “.11 Apoi ,, Annottiat Mehadia 3 Mai 1816, Nicol Stoika de Hatzeg Protopräsbjter“.12 Ion B. Mureşianu menţionează o serie de cărţi de cult şi registre cu însemnări autografe ale lui Nicolae Stoica de Haţeg păstrate în fondurile Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, printre care Protocolul socoţilor bisericii din Băile Mehadiei din anii 1802-183 şi Protocolul botezaţilor, cununaţilor şi răposaţilor din parohia Mehadia, dintre anii 1770-1824.

Protocolul de care vorbim nu figurează printre acestea şi nu este citat în nici o sursă bibliografică până acum. Toate aceste caracteristici ne îndreptăţesc să afirmăm cu certitudine că acest manuscris aparţine unui singur autor: protopopul Nicolae Stoica de Haţeg al Mehadiei.  Prin actul de lectură a textului migălit chiar de mâna cronicarului bănăţean, sentimentul de contemporaneitate se amplifică atunci când cineva ţine în mână un asemenea text original (datând de la finele secolului XVIII şi începutul secolului XIX) la începutul mileniului trei.

În acest Protocol predomină informaţiile cu caracter administrativ–religios, provenite atât din circularele primite de la eparhie cât şi cele trimise către preoţii din subordine. Conţinutul informaţiilor este divers, tratând de la evenimentele politicomilitare până la cele sociale, de la datele cu caracter economic până la informaţii ce ţin de morală, plus elemente de natură biografică referitoare la familia cronicarului. În afară de acestea apare o informaţie pe care o considerăm extrem de preţioasă: ,,Seara eu pe 27 noiembrie [1804 n.n.] am fost la Vârşeţ şi pe 28 noiembrie la traducerea în limba română a cărţii Despre îndatoririle preoţilor [sublinierea noastră] am lucrat”. Textul acestui pasaj este scris în sârbeşte şi ne oferă cel puţin două informaţii foarte importante: 1) titlul unei lucrări de care nu se ştia nimic până acum; 2) probabil că lucrarea a fost tradusă în româneşte din limba sârbă. După titlu putem face supoziţia că această lucrare are un caracter predominant administrativ-religios.

Altă informaţie este legată tot de o lucrare am putea spune, adică mai exact un fel de biografie pe care Stoica de Haţeg a redactat-o în limba germană în anul 1824, în 10 decembrie. Anul l-am dedus din context (foaia este ruptă parţial, din păcate) pentru că următoarea informaţie de pe aceeaşi pagină este la 13 decembrie, (şi aici lipseşte anul) data la care Catarina, fiica protopopului Mehadiei a fost peţită, iar ultima informaţie are scris anul 1825 şi ziua de 11 ianuarie, atunci fiind cununia Catarinei cu Gheorghe Lazăr. Aşadar în doar trei propoziţii (pe aceeaşi pagină forzaţ) sunt trei informaţii, din care două de natură biografică, din viaţa familiei protopopului Stoica de Haţeg. Redăm în continuare textul:

,,[…] 10 dekemb [decembrie n.n.] scrişi viaţa mea nemţeşte. Mă bolnăvii.

[…] 13 decembrie. Grăitorii [cu sensul de peţitori n.n. Katarinei veniră, eu fui la biserică. Eu rău bolnav. […] Aşa să legătuiră fără bani.

[…] 11 ianuarie 825 [1825 n.n.] fata mea Katarina cu Gheorghe Lazar forarul s-au cununat”.

Tot de natură biografică, respectiv date legate de familia sa, ne oferă protopopul de la Mehadia în trei pasaje consecutive, în care aflăm de moartea a două dintre fiicele sale (Catarina şi Măriuţa), a unui nepot, a unui ginere (Danil Borlovan) şi unui frate (Hristifor):  ,,1830 Al meu capelan gienere Danil Borlovan în 19 octombrie seara 8 ceas răposă. Katarina la Sebeş 1 octombrie murisă.

1830 8 noiembrie fratele meu Hristifor Stoica de Haţeg la 3 cease după amiază răposă + pruncu Stoica a Măriuţi 17 ianuarie 1831 muri.

1832 18 aprilie fia sa una Măriuţa Stoica preoteasa ne dă văduvă Borlovan, după boală 40 de zile nevăitată uşor muri +”.

Marele istoric al românilor Nicolae Iorga a publicat un număr mare de nsemnări bănăţene. Toate acestea le consideră un izvor preţios deoarece descoperă în ele o istorie ,,[…] care nu e compusă ci numai însăilată, notată incidental şi sporadic de cei modeşti şi puţin cărturari, uneori, cari nu se gîndesc nici la un patron, nici la un public, ci pun pe hârtie ce ştiu, din simplu impuls instinctiv de a nu lăsa faptele să se piardă, ori nevoia de a face şi pe alţii, necunoscuţi, martori ai suferinţelor, isprăvilor şi întîmplătoarelor bucurii ale lor. Este istoria ţării pintre cei mici”.17 În această idee se înscrie mare parte din textul Protocolului.

În manuscrisul Protocolul din Protoprezviteratul Mahadiei. Scurtă cuprindere a Poruncilor, cronicarul Banatului a făcut şi preţioase însemnări. De exemplu, în interiorul primei coperţi, sunt scrise însemnări, care se încadrează perfect ideii redate de Nicolae Iorga în citatul de mai sus, adică evenimente locale din cadrul unei comunităţi, care compun de fapt istoria. Redăm două exemple, primul se referă la o invazie a lăcustelor:

,,781 [1781 n.n.], 782 [1782 n.n.] apoi 1800, 801, în Districtul Mehadiei în august fură lăcustele”.

Al doilea descrie o inundaţie:

,,[…] 5 pân 23 noiembrie neauă mare, spre 24 noaptea neaua să topi, apele mari Belareka în Mehadia, puntea sătească rupse, dusă. Comerţ drumu cheia Briboia în poartă zidită cheia Stracovii Bratina rupsă, dusă, drumu împedecă însă oamenii rânduiţi ca să deşchidă a trece […]”.

Din punct de vedere al informaţiilor, acest manuscris este categoric eclectic, pentru că el redă informaţiile primite şi trimise în ordine cronologică, conform obligaţiilor sale profesionale, nefiind redactate pe teme. Predomină informaţia referitoare la protopopiatul Mehadiei, Episcopia Vârşeţului, preoţi şi biserici, parohi şi parohii, viaţă religioasă în general, dar nu lipsesc nici date interesante şi chiar importante cu caracter cultural (învăţământ, circulaţia cărţii), politic, militar, social, moral precum şi aspecte legate de tradiţii şi obiceiuri.

Cercetând exhaustiv acest manuscris, se pot constata câteva aspecte: în primul rând încorporează un volum foarte mare de muncă meticuloasă şi disciplinată, pe parcursul a patru decenii (1792-1832); în al doilea rând, conţinutul ne arată faptul că manuscrisul a fost redactat pe linia sarcinilor de serviciu şi eventual pentru cei care voiau să-l controleze pe protopop.

Caracteristici lingvistice.

După cum am mai subliniat, limbile folosite de protopopul Mehadiei sunt în număr de patru: slavonă-sârbă, română, germană şi latină. În cea mai mare parte, aceste limbi au fost folosite în funcţie de emitentul circularelor. În privinţa limbii române aceasta poartă caracteristicile dialectului vorbit în zona Mehadiei în perioada respectivă, iar limbile sârbă şi germană conţin caracteristicile limbii folosite în cercurile clericale sârbe, respectiv celei din administraţia militară. Pasajele în limba latină sunt foarte rare, prezenţa lor putând fi pusă ca o influenţă rămasă din vremea când cronicarul a făcut o parte din studii la şcoala de iezuţi din Timişoara.

În ceea ce priveşte ponderea limbilor folosite în manuscris, cea mai mare o are limba sârbă, acest lucru fiind justificat de faptul că emitenţii erau în principal episcopii şi clericii de rang înalt din Vârşeţ, la care se adugă şi intenţia protopopului de a dovedi că a înţeles corect conţinutul dispoziţiilor, oferind în acelaşi timp şi posibilitatea controlării acestora de către superiori.  Textele în limba română, în proporţie aproape egală cu cele sârbe, predomină în cazurile când dispoziţiile sunt transmise în teritoriu, pentru ca preoţii să

le înţeleagă mai bine. Atunci când scrie în limba română, exprimarea este tipică pentru vocabularul popular folosit în zonă, dialectul specific Banatului de sud-est fiind prezent mai ales pentru descrierea unor evenimente locale. Nicolae Stoica de Haţeg foloseşte cuvinte vechi, rare şi foarte rare (potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române): fertal (sfert n.n.), alirţi (aliaţi n.n.), poae (poate n.n.), mânaci (oameni de încredere sau care mânau vitele n.n.), epohe (epoci n.n.), aera (era n.n.), austriani (austrieci n.n.), sloată (zloată n.n.) etc. Redăm în continuare un exemplu: ,,[…] dar creşcinii Etiopieni aveau / aera [era n.n.] / Diocletiantescă, adecă a mânacilor [sublinierea noastră] lui Diocletian, alţii numărăr de la zidirea Romei, au de la conzuli, au de la împăratul August, oare care Dionisie cel Mic, era şi mic de stat, veni la Roma el era un skit [scit n.n.] din naşcere, s-au preoţit, or lăudat şi dă vieste ajungând în mari învăţături, făcându-se însă creşcişnişcii răsăritului şi apuseni [….] raste [posibil cuvânt sârbesc – a despărţi, n.n.] în numeru anilor veni un călugăr eghiptean Panodor: acum el diete lui Dionisie această idee să întărească acest număr la creşcini şi arată ca să ia anii de la naşterea lui Hristos, însă fiind că pe acele epohe ale muncitorilor şi a tiranilor nu să poate sci bine acei ani, din banii acelora vremi să poae [poate n.n.] cunoaşce că cu vreo 3 sau 4 ani […].”20 Atunci când descrie defăşurarea unor operaţii militare apare destul de des un cuvânt românizat din termenul german de armistiţiu (stillstand), cuvânt pe care protopopul nu l-a tradus niciodată. Este vorba despre cuvântul ,,şcilceantu”: ,,Cu şcilceantu [sublinierea noastră] în Raih adunară contribuţie şi strânsără ostaşi.”

Prezenţa textelor în limba germană se justifică probabil, prin intenţia autorului de a putea dovedi la nevoie autorităţilor că a înţeles şi a dus la îndeplinire dispoziţiile şi ordinele venite de la stăpânire. În aceste pasaje redactate în limba germană, de multe ori apar scrise cuvinte care, aparent, nu au legătură între ele.

Protopopul ştia însă cu certitudine la ce anume se referă acele cuvinte. Erau mai mult informaţii primite şi de care trebuia să ţină seama în activitatea sa de conducător al protopopiatului Mehadiei. Iată un astfel de exemplu: ,,[….] nou Banat aur spălătorie.” Putem să interpretăm destul de uşor acest text în sensul că în Banat era necesară sau se preconiza o nouă spălătorie de aur, respectiv pentru exploatarea aurului. Din păcate unele pasaje sunt parţial şterse de trecerea timpului, deteriorate sau pur şi simplu nu sunt lizibile. La acestea ne-am rezumat să transcriem şi să traducem doar atât cât a rămas din textul original, restul putând fi interpretate după aceea. Tot ca o caracteristică de ordin lingvistic este şi folosirea frecventă de prescurtări şi formule proprii de redactare.

În ceea ce priveşte prescurtările pe care le foloseşte protopopul de la Mehadia le considerăm fireşti pentru genul de radactare al unui protocol. Pentru argumentare, redăm mai jos câteva exemple. Astfel, în loc să scrie cuvântul ,,Anul” scria doar ,,A”, iar dacă cineva a decedat la o anume dată, Stoica de Haţeg înlocuia cuvintele referitoare la deces cu o simplă cruce:

,,A [Anul n.n.] 1787 Ep [Episcopul n.n.]. Cop Iosif Şakabent pân an 1805, 805 dechem.[decembrie n.n.] + .” 23 Apoi, în destule propoziţii folosea numărul arab în loc de cuvânt, adică în loc să scrie ,,a treia oară”, redacta ,,3 oară”: ,,8 ianuarie 3 ianuarie Dl Ep: iarăşi 3 oară C-tin Ursulescu şi Pau Roşcovici pe 4 febr. 1832 a-i trimite la Consistoriu.”24 În alte propoziţii scria un cuvânt german şi imediat după el era scrisă traducerea în româneşte: ,,25 aug 19 aug. Dl. Ep. Vârşeţ: Gheneral Komanda, parohii, extrase şaine făr [sublinierea noastră] de plată să dea.”

O altă caracteristică este aceea că în unele pasaje întâlnim cuvinte compuse, de exemplu ,,supernumerar” în loc de ,,peste număr” sau scrise împreună, unele după altele: ,,1771 Să auzi şi să începu a vorbi de a alege parohii şi a-i întări iar cei preste număr / super numerari [sublinierea noastră] căzuţi a se muta la alte sate, aicea în Mehadia fiind 4 parohi, pre unu Gheorghe Cizmaş la Bolvaşniţa îl mutară.”26 Este posibil ca unele cuvinte să le fi scris greşit cronicarul or să fie exact cele care a vrut să le folosească: ,,[…] l-au turs [tuns n.n.], lăpădat, apoi în Caransebeş în Piaţi […..] acolo capul i-au tăai [tăiat n.n.].”

În Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei, stilul de exprimare păstrează rădăcina limbii române chiar şi atunci când scrie în sârbeşte. O caracteristică este folosirea frecventă a predicatului la sfârşitul propoziţiei sau frazei, iar sintaxa păstrează caracteristicile limbii slavone. Redăm câteva exemple:

1) ,,19 februarie 1818. Ca Ştefan Munteanu, parohul Cornerevei, pentru greşeala sa toată săptămâna la Mehadia pedeapsă să şi-o ţină este dator. Totodată [….] fostul paroh al Cornerevei acum în Globurău să rămână şi alte greutăţi să nu înfăptuiască, lui a i se comunica”.

2) ,,6 martie 1818. Colacii celor ce ţin praznic nu în biserică ci acasă a-i tăia şi obiceiul acesta a-l întrerupe”.

3) ,,9 martie 1821. Cinstita Consistorie: Înalt Slăvitul Reghiment, de muierea Tena [a lui n.n.] Radu Martalogu, Cornereva, în oaste pierit, că au trăit ei dor”.

4) ,,9 mai 1821. Cinstita Consistorie: Rescript 8453 că protocolul parohiilor, botezaţilor cu circular şi a răposaţilor prin Cinstita Consistorie în Caransebeş într-acest an se vor vizitirui cum se cuvine”.

În Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei sunt pasaje în care autorul foloseşte în aceeaşi propoziţie (în limba română) şi cuvinte germane (lângă care pune şi traducerea), mai ales cele care au semnificaţie militară: ,,28 septembrie 1821. Că Înalt lăudat Hofkrige Război după înştinţare […] despre catehizaţie îndestulare au arătat, bine să se poarte”.32 Sunt şi pasaje în care Stoica de Haţeg scrie în aceeaşi propoziţie în trei limbi, respectiv română, sârbă şi germană (Vezi pagina nr. 82 din manuscris).

Un alt aspect care trebuie remarcat este varietatea informaţiei, stilul de prezentare, într-un limbaj specific epocii, o combinaţie de limbă română vorbită în zonă de popor şi particularităţile caracteristice limbii slavone bisericeşti. Din alt punct de vedere, manuscrisul de faţă surprinde prin modul de redactare complet diferit faţă de celelate lucrări atunci când introduce informaţiile, pentru că este dictat de însăşi natura sa ca registru administartiv bisericesc.Din aceste considerente redactarea nu are aspectul obişnuit al unei cărţi scrise cursiv şi cu legătură directă între pasaje, ci se foloseşte un sistem de rubrici concepute şi liniate de către autor pentru a consemna mai bine cronologia şi conţinutul ordinelor şi dispoziţiilor. Cu excepţia a şase pagini, de la început şi de la sfârşit, tot manuscrisul este redactat sub forma rubricilor.

O altă remarcă este legată de diversitatea informaţiilor, care, prin lecturare oferă un adevărat univers uman, cu un orizont livresc ce ne apare pe cât de natural şi pitoresc, pe atât de variat: de la individ şi viaţa de familie până la grupuri sociale şi comunitate. Personajele despre care scrie Stoica de Haţeg sunt cât se poate de reale, chiar dacă informaţiile despre ele nu sunt descrieri literare ci uneori prezentate telegrafic, dar cu multă încărcătură umană. Aceste personaje vin din lumi diferite, au un statut şi rang social divers şi contrastant, de la oameni simpli până la episcopi şi prinţi primiţi cu omagii.

Dat fiind specificul manuscrisului de act administrativ bisericesc, Protocolul are un caracter unitar în ce priveşte continuitatea şi cronologia consemnărilor. Ştersăturile sunt foarte rare, iar revenirile la informaţii sau prezentarea lor în alte variante nu sunt prezente în acest manuscris. Redactat în această manieră se pot urmări foarte uşor informaţiile dacă este căutată o anumită dată. Redăm în continuare sub formă de problematizare, pasaje din acest manuscris, pentru a aduce argumente în sprijinul afirmaţiilor de mai sus.

Relatări privind viaţa religioasă.

În Protocol sunt consemnate atât aspecte pozitive dar şi semnalări de abateri de la viaţa religioasă şi atenţionarea preoţilor în legătură cu acestea şi emiţând totodată dispoziţii şi propuneri pentru înlăturarea lor. Printre aspectele pozitive sunt de remarcat: zidirea, construirea, reparaţiile unor biserici, sfinţiri de biserici, dotarea acestora cu obiecte de cult precum antimise, vase, steaguri, cărţi religioase, vizitele canonice ale ierarhilor, implicarea în acţiuni sociale şi caritabile. Redăm în continuare mai multe exemple în acest sens.

Biserica ortodoxă nu permitea răspândirea cărţilor religioase care făceau propagandă religiei greco-catolice: ,,15 iulie 1813. Excelenţa Sa Domnul Episcop, [anunţă n.n.] că o carte uniată în limba română s-au tipărit şi în eparhia noastră s-a răspândit, cu toţi de ea să se păzească”. Alt exemplu viza un calendar: ,,7 martie 1822. Cinstita Consistorie: Excelenţa Sa Domnul Mitropolit: Cum un calendar românesc cu slove latine a lui Alexandru Teodor la Viena pentru anul 1822 cu învăţături împotriva noastră, dacă sunt să fie adunate şi trimise”.

Preoţii sunt atenţionaţi că a apărut şi circulă un calendar neaprobat de biserica ortodoxă: ,,5 august 1793. Cum că la graniţa cu Ardealul cineva recomandă un calendar mincinos care a apărut şi vorbeşte despre sfârşitul lumii şi ultima judecată a oamenilor [….] poporul înfricoşează şi pentru aceasta preoţii poporul de la asemenea scriituri să-l întoarcă şi acestuia să nu-i creadă”.

Pentru a putea participa credincioşii la slujba de duminică au fost interzise prin poruncă imperială toate activităţile comerciale şi alte adunări publice: ,,15 februarie 1800. Poruncă a Sfintei Împărătească mărire întărită: ca în zilele duminicilor şi a sărbătorilor, până nu va face Sfînta Liturghie şi vecernia nici dughenele a se deşchide, nici lititaţii să ţină, însă nici alte adunări de oameni prin sate să nu să facă”.

În localităţile cu populaţie mixtă, adică români şi sârbi, numirea preoţilor era condiţionată şi de faptul că aceştia trebuiau să cunoască amândouă limbile vorbite de localnici, adică româna şi sârba: ,,13 decembrie 1821. Cinstita Consistorie: pentru parohia vacantă a Sviniţei diaconii să se anunţe, să ştie sloveneşte şi româneşte”.

Dacă un preot era bolnav, Consistoriul de la Vârşeţ propunea altuia să-l suplinească şi îi dădea jumătate din venit: ,,28 februarie 1827: Cinstita Consistorie: Că parohul Apadii bolnav, dă ½ venitu vrunui preot să meargă la el”. 38 Dacă unii credincioşi erau bolnavi şi luau tratament de la doctor în perioada postului, atunci erau scutiţi de a posti şi se puteau ,,îndulci”: ,, 26 iunie 1827. Consistoriu: De bolnavi cu mediţin doctoriu în post să pot îndulci”. 39 Alt exemplu în acelaşi sens: ,,28 octombrie 1828. Cinstita Consistorie: Oamenii bătrâni şi neputincioşi, lăuzele şi în general cei bolnavi, de post să fie dezlegaţi”.

Pentru populaţia adusă de autorităţi din Boemia în Banat s-au prevăzut dispoziţii speciale din punct de vedere religios pentru a le putea asigura acestora minimum de asistenţă regioasă: ,,19 iulie 1827. Excelenţ Comand Gheneral din Băi: că pre boemii din Tisoviţa acum veniţi, parohul rumunesc a Plavicioviţii slobod să-i ispovedească, să-i cuminice”. O situaţie specială era pentru copii evrei pentru că nu puteau fi botezaţi fără acordul părinţilor, în caz contrar pedepsele erau foarte mari pentru moaşe. O astfel de menţiune datează din 21 septembrie 1829: ,,D [omnul, n.n.]. E[piscop n.n.] Cinstita Consistorie: Ver[şeţ n.n.] După Intimat moaşăle creşcine pre pruncii jidoveşti fără voia părinţilor de-i boteza oprite, pedeapsa moaşelor 6 luni a sta sau şciraf [pedeapsă, cuvânt german n.n.] 1000 de galbeni să plătească”.

Cu prilejul vizitelor din partea din partea unor înalţi oaspeţi, preoţilor din parohiile ce trebuiau vizitate li se făceau precizări clare: ,,27 iunie – 3 iulie [1794 n.n.] Porunca Înalt Prea Sfinţiei Sale privind recomandările făcute preoţilor din Protopopiatul Mehadiei cu prilejul venirii Grafului Esterhazi şi episcopului Peciului [Pecs n.n.] care în mod oficial trebuie aşteptaţi (întâmpinaţi) să se tragă clopotele, să facă curate bisericile, eu domnilor să asigur transportul şi să merg la băi [probabil să-i întâmpine n.n.].”

Una dintre cele mai importante preocupări era legată de achiziţionarea cărţilor de cult: ,,18 februarie 1795. Pentru cărţile bisericeşti care sunt acuma în Vârşeţ de vânzare şi pentru cărţile bisericeşti care să vor tipări în Viena la D-l aghent Novacovici. Cine va vrea să se prenumere la Biblia nouă.”

Sunt semnalate în mai multe rânduri, cazuri de răpiri a unor fete şi apoi preoţii le cunună în secret, fapt pentru care vor fi pedepsiţi: ,,6 martie 1794. Că unii preoţi dintr-o eparhie într-alta pe cine ce răpesc fetele noaptea şi prin păduri a-i cununa au îndrăznit, de vor mai îndrăzni poruncă împărătească zice de cine să se lepede”. 45 În aceeaşi idee se semnalează de mai multe ori preoţi care au cununat ,,fără slobozenie”: ,,12 martie 1794. Că eu cu preoţii de la Bănia cari au cununat făr de slobozenie, aşijderea şi preotul Ion Constantin de la Gârbovăţ carele au cununat să meargă la Vârşeţ seara în 21 / acolo să fie”. 46 Urmarea este consemnată de cronicar la altă dată: ,,26 aprilie 1794. Pentru preotul Ioan Constantinovici parohul Gârbovăţului, care făr de drept, ţădulă de slobozenie de la Protopop noaptea au cununat, s-au pedepsit”. O condiţie pentru oficierea unei cununii era ca cei doi tineri să ştie rugăciunile cele mai importante: ,,26 martie 1796. Ca preoţii pe toţi parohienii bătrâni – tineri, feciori şi fiicele să-i învieţe rugăciunile făr de care să nu-i cunune […]” Vârsta minimă pentru un băiat care dorea să se căsătorească era fixată la 15 ani: ,,3 ianuarie 1800. [….] la cererea iereului Grigorie Pirtea, parohul din Bănia, despre nunta fiului său, dacă are 15 ani se permite, dacă are 13 sau 14 ani nu se permite”. Dacă se iveau situaţii mai deosebite precum un bărbat recăsătorit după ce i-a fost dusă soţia în robie, se proceda astfel: ,,24 iulie 1800. Consistoriu: în privinţa lui Ilinka Suvăţ din Prilipăţ, care având soţia în robie s-a însurat cu alta, întorcându-se prima preotul l-a pârât şi Consistoriul l-a obligat pe bărbat să o primească pe prima iar pe cea de-a doua să o slobozească, iar copilul celei de-a doua la bărbat sau tată are să rămână”.

Chiar dacă nu erau situaţii deosebite când un bărbat sau o femeie doreau să se  căsătorească, dacă această doleanţă era pentru a patra oară, se cerea în mod imperios acordul episcopului (dispensă). Sunt relatate de mai multe ori asemenea cazuri de către protopopul Mehadiei în Protocolul său. Oferim în continuare două asemenea exemple:

,,7 ianuarie 1810. Ex. [Excelenţa n.n.] Sa D-l Ep. [Episcop n.n.] lui Iancu Ciosa din Bozovici în a patra căsătorie îi permite.”

,,7 ian [uarie n.n.] Ex. [Excelenţa n.n.] Sa D-l Ep. [Episcop n.n.]: Lăpădatu, văduva lui Crîsta Bogdan din Corni a patra căsătorie îi permite.”

Sunt dese relatările când episcopul se împotriveşte încheierii unei căsnicii dacă cei care doreau să se căsătorească aveau un grad de rudenie prea apropiat:  ,,7 ian [ianuarie n.n.] Ex. [Excelenţa n.n.] Sa D-l Ep. [Episcop n.n.]: Lui Craia Birta din Bănia, din cauza rudeniei nu i se permite [căsătoria n.n.].

Periodic preoţii erau atenţionaţi să nu se abată de la îndatoririle lor faţă de comnunitatea unde slujeau, mai ales pentru perioadele de post: ,,17 februarie 1806. Domnul Arhimandrit: ca preoţii slujba bisericii să o împlinească şi de scandale pe post să se ferească, să înveţe creşcinii la lege, să se spovedească şi cuminice”.

Protopopului Mehadiei, prin natura funcţiei sale, i se încredinţau multe cazuri de conflicte spre ,,cercetare”, apoi să raporteze: ,,28 august 1807. Domnul Episcop: Pâra lui Ieremia Iocşa din Pârvova împotriva parohului locului. Pâra învăţătorului Gheorghie Serafim din Borloveni asupra diaconului Petru învăţătorul din Pătaş. De la Gheneral Comanda cererea obştii Lăpuşnicului [….] în original, a vedea părerea parohului şi raport a da. Lui Ilie Badea din Cornea şi lui Librimir Popescu din Cornereva de la soţiile fugite că până când acestea trăiesc, cu alţii a se cununa nu pot, strict să se cerceteze şi să se înştiinţeze”.

Cele mai aspre pedepse pentru preoţi se dădeau dacă încălcau normele morale: ,,23 martie – 1808. Domnul Episcop: Pedeapsa a doi preoţi. 1. Gheorghie

Pavlovici parohu în Fizeş, al 2 –lea Gheorghie Giurginca paroh în Petnic pentru că ţine muieri de culcuş şi alte scandale au făcut; 1. Şase săptămâni; 2. Trei luni în arest la Zlatiţa”.55 Pedepsele erau diferite, în funcţie de gravitatea faptelor: ,,13 aprilie 1808. Domnul Episcop: înştiinţează celor doi preoţi din Mercina, Iacov Popovici 6 săptămâni în arest să scrie protocolul botezaţilor, celălalt Petru Popovici 15 zile în arest pe pită şi apă să fie”.

În manuscris se relatează multe exemple referitoare la pedepsele date preoţilor şi pentru care fapte: ,,13 august 1813. Excelenţa Sa Domnul Episcop Ţircular: diaconul Ioan Simonovici din Gena iaste cu 2 luni în acestu Consistorie cu pâne şi apă osândit = Cu aceasta se dă putere protoprezviterului ca pe fişce care preot şi diacon aflându-l în târg făr de ţoalele preoţeşti să-i chieme şi în arest să-i poată pune iar Cinstitul Consistoriu să-l înştiinţeze. Domnului inspector a-i răspunde. Domnului protopop al Caransebeşului a-i scrie”.

Reprezentanţii superiori ai Bisericii ortodoxe erau foarte atenţi cum se desfăşurau slujbele în parohii, inclusiv ce se cântă în biserică de către preoţi. Astfel, erau interzise acele rugăciuni care proveneau de la greco- catolici: ,,16 decembrie 1821. Cinstita Consistorie: Excelenţa Sa Domnul Arhiepiscop şi Mitropolit: în bisericile româneşti: Doamne miluieşte – ne se cântă şi nu altfel a îndrăzni”. [probabil se referă la faptul să nu cânte Doamne îndură-te de noi – ca la greco-catolici n.n.].

Cadrul social – politic.

Aspecte din viaţa socială şi politică sunt notate de protopop în Protocolul

din Protoprezviteratul Mehadiei cu diverse ocazii. Acestea întregesc orizontul livresc al epocii în zona Banatului de munte între anii 1792-1832. Biserica fiind prezentă în mod activ în viaţa comunităţii şi din punct de vedere social, toate exemplele care pot fi luate din Protocol oferă o imagine reală a diemensiunii sociale a acestei instituţii.  Redăm în continuare câteva exemple.

Cei care au participat la războaie şi au rămas invalizi aveau asigurate condiţiile materiale minime de existenţă: ,,5 octombrie 1799. Poruncă împărătească – crăiască prin Consistorium: ca în satele acelea unde soldaţi slobozi, invalizi, preotul locului are datorie ca să capete aceia simbrie lor până la moarte căci nu pot sluji, să-i arate că-s vii şi unde au să se afle”.

În spiritul umanismului care îl caracteriza, protopopul Mehadiei s-a implicat în multe activităţi cu scop caritabil. Una dintre acestea a fost legată de sprijinirea activitaţii Institutului pentru nevăzători: ,,7 decembrie 1826. Consistoriu: Actele Institutului [pentru orbi. Este amintit în pasaje anterioare ale manuscrisului, n.n] [trebuie n.n.] în biserici publiţiruit. 26 decembrie [a fost n.n.] citit”.

Alt exemplu este relatat din 22 ianuarie 1828 când protopopul făcea apel la mila publică pentru înfinţarea unui nou Institut de nevăzători: ,,Cinstita Consistorie: Pentru un nov

Institut de orbi milă a aduna”.61 Foarte probabil că Nicolae Stoica de Haţeg a distribuit şi un manual pentru învăţătorii care lucrau cu copii surdo-muţi pentru că în acest manuscris face următoarea menţiune la data de 26 octombrie 1828: ,,[…] O carte tipărită pentru cum să învieţe învăţătorii în şcoli pre surdo muţii prunci […]”.

Cu ocazia diferitelor conflicte militare dintre armatele austriece şi cele turceşti în special, persoane civile cad victime şi sunt duse în robie. Sunt relatate situaţii în care şi femeile ajung în asemenea postură: ,,17 ianuarie 1796; 7 protocoale – extracte, 6 ale Mehadiei şi unul din Corni în care erau trecute (însemnate) femei în robie [… ] câte 2 exemplare a depune […] iar extractele în curs câte unul la protopopiat bine a le păzi [….]”. Pentru data de 23 ianuarie este altă menţiune: ,,[…] cinci instalaţii cu atestatele de oameni şi muieri robite se întorc de la Vârşeţ”.

În războaiele cu Franţa napoleoniană, Bisericii i s-a cerut să justifice conflictele, să facă propagandă pro habsburgică şi mai ales să colecteze ajutoare: ,,27 septembrie 1796. Domnul Episcop: pentru ajutorarea de bună voie a recruţilor şi marşul soldaţilor din Graniţă. Înălţimii Sale a ajuta. Tabelul a-l alcătui şi cât mai curând protopopul să-l ducă acolo”.65 Alt exemplu: ,,13 octombrie 1706. Domnul Episcop sfătuieşte preoţii şi creşcinii să ajute Împăratul în această bătaie cu franţuzii, cu recruţi şi cu alte trebuinţe”. 66 Apelul la ajutoare materiale pentru împărat în războiul cu francezii se referă şi la metalele preţioase: ,,17 iunie 1799. Cei ce au aur sau argintoriu stătătoare, cu bună voie să le dea la cămara împăratului să le topească şi să vor primi […] [probabil răscumpărare, n.n.]”

Periodic sunt semnalate acele acte de graţiere cunoscute generic cu denumirea de ,,General Pardon”: 8 iunie 1800. Domnul Episcop:. Împărătescul – Crăiescul Gheneral – Pardon fugiţilor dezertori în străine împărăţii […..] sau fie în ţările noastre atunci numai celor fugiţi nefăcând alte rele să dă Pardon de la 1 iulie 1800 până la sfârşitul februarie 1801 să fie”. 68 Pentru a prinde lotrii se făcea apel şi la populaţie oferindu-se recompensă: ,,4 mai 1806. D-l Arhim de Putnic: spre sesizarea varmeghiei Timişoara pentru doi lotri, Mărtin Giurchescu şi Filip Todorescu de la Sacoşul Turcesc, că cine-i va prinde va căpăta 1000 f plată au vii sau morţi să-i aducă”.

Ca un adevărat reprezentant al Luminilor şi ideologiei acesteia, Nicolae Stoica de Haţeg nu a fost de acord niciodată cu nemulţumirile sociale exprimate prin violenţă. El a condamnat de la început răzmeriţa de la Cruciţa şi a mers prin protopopiat pentru a anunţa şi a dezaproba faptele care s-au întâmplat acolo: ,,12 iulie 1808. […] pentru acea faptă urâtă în faţa lui D-zeu ca parohul din Cruciţa Dimitrie Gheorghievici cu nişte grăniceri au îndrăznit să facă tulburări în popor, că au fost predaţi judecătoriei, ca eu prin protoprezviterat a merge”.

Politica populaţionistă a Curţii imperiale de la Viena se concretiza şi prin grija ca naşterile să se facă în condiţii optime din punct de vedere medical: ,,25 iulie 1811. Excelenţa Sa Domnul Episcop: pentru darea veştii că în regiment 6 moaşe vor fi”. Astfel de informaţii incluse în Protocol ne oferă dimensiunea socială pe care Biserica o avea, sprijinul acordat familiei, preocuparea din partea preoţilor ca toate familiile din comunitatea unde ei activau să se bucure de condiţii rezonabile de sănătate, de la curăţenie şi până la vaccinările periodice ale copiilor pentru prevenirea unor boli contagioase.

Frecvent apar menţiuni ale autorului legate de situaţii conflictuale în familii, mai ales când unul dintre soţi părăseşte domiciliul. Dacă pleca femeia, soţului nu i se permitea recăsătorirea în ideea că soţia lui se va întoarce: ,,14 iunie 1798. Lui Petru Roşăţ, greuze grănicer din Pătaş, căruia i-au fugit femeia în Ţara Românească [….] să nu se sloboadă să se însoare”. 72 Se manifesta o grijă deosebită pentru ca fetele tinere să nu ajungă în situaţia de a-şi provoca avorturi: ,,19 ianuarie 1816. Fetele, groaznic să se păzească a nu ucide, ce grijă să avem”.  Atât autorităţile cât şi Biserica erau direct interesate de creşterea natalităţii. De aceea se recomandă existenţa unor moaşe pregătite din punct de vedere profesional, la nivelul fiecărei comunităţi: Despre o astfel de doleanţă face protpopul Mehadiei o menţiune în data de 10 noiembrie 1829: ,,Că în tot satul moaşe învăţate măcar şi două să avem”.  Evoluţia natalităţii şi în general starea populaţiei ca număr mai ales, era un punct de real interes pentru autorităţile militare în special. Acestea colaborau strâns cu preoţii deoarece de la ei luau datele despre mişcările populaţiei. Despre o astfel de situaţie relatează Nicolae Stoica de Haţeg în data de 10 noiembrie 1829: ,,Domnul Episcop: Că matricula botez [aţilor n.n.], cun [unaţilor n.n.], răposaţilor scrişi gata să dăm scriitoriu companiei. În 6 noimebrie 1830 am dat scriitorului. Bot [eazţii n.n.], c[ununaţii n.n.], răposaţii ei luară”.

În vara anului 1811 protopopul Mehadiei face o notare interesantă. Aceasta nu este sufiecient de explicită, dacă trebuie considerată ca un ordin sau o recomandare din partea autiorităţlor şi se referă la cei care au handicap mintal: ,,8 august 1811. Excelenţa sa Domnul Episcop: de la gheneral Comanda [poruncă sau ordin n.n.] ca oamenii proşti să nu se căsătorească […]”.76. În cazuri de epidemii precum ciuma, cei care au murit de această boală nu puteau fi înrgopaţi fără avizul medicului: ,,5 decembrie 1814. Ex.celenţa Sa Domnul Episcop: încă ceva ciumă în Ostrov, de aici porunca nici un mort fără vizitaţia şi cartea doctorului a nu îngropa”.

                          Cultură – tradiţie – obiceiuri – morală.

Este cunoscut rolul deosebit pe care l-a avut Biserica pentru începuturile şi apoi dezvoltarea învăţământului. De aceea, pentru Nicolae Stoica de Haţeg şi pentru ierarhia clericală a fost o preocupare permanentă grija cum se intruiesc tinerii şcolari. În Protocol apar în mod frecvent asemenea referiri la activitatea şcolară. Redăm în continuare câteva exemple.

După ce copiii terminau cursurile obligatorii, continuau pe cele de repetiţie în cadrul bisericii, chiar dacă deveneau majori: ,,22 martie 1827. Cinstita Consistorie: De adunarea tinerimii în biserică la învăţătură şi cei ce-au ieşit din şcoală, [care au vârsta de, n.n.] 18 ani”.78 Grija pentru trimiterea copiilor la şcoală şi modul în care preoţii îşi făceau datoria ca dascăli era permanentă: ,,Poruncă cătră toţi preoţii şi mare învăţătură cătră tot norodul să dea pruncii la învăţătură la şcoală, să-i ducă la biserică, preoţii să se trudească să-i înveţe după poruncă şi voia împărătească, iar protoprezviterul să ia sama cum să împlineşte această poruncă mare”.

Dacă nu era un învăţător într-o localitate, diaconul era cel care trebuia să îndeplinească atribuţiile de învăţământ. Dar, reprezentanţii bisericii nu se supuneau totdeauna reglementărilor şcolare: ,,23 februarie 1796. Că directoriu şcoalelor s-au jăluit asupra diaconilor dascăli că nu să supun rânduielilor şcolii”. Învăţământul fiind o prioritate în politica imperialilor de la Viena, periodic se constata starea acestuia: ,,1 iulie 1810. Excelenţa Sa Domnul Episcop: în urma intimatului Consiliu din 5 iunie anul curent, că Înălţimea Sa cezaro-crăiască de starea rea a şcolilor noastre se plânge şi pe preoţi şi învăţătorii şcolilor care nimic nu schimbă, fapte care sunt potrivnice, ca să se îndrepte”.81 O cauză pentru starea necorespunzătoare a învăţământului o constituia lipsa învăţătorilor, deşi în cazurile în care aceştia trebuiau să meargă la Preparandie la Caransebeş pentru specializare, preoţii şi diaconii preluau funcţia de învăţător. Despre această stare se face următoarea menţiune în data de 15 august 1829: ,,Domnul Episcop arată că multe şcoale a noastre, goale, fără învăţători zac”.

Preoţii nu permiteau înpământenirea unor obiceiuri în familie în afara regulilor bisericeşti: ,,28 noiembrie 1799. Porunca Domnului Episcop că […..] circularele cu nr. 19, 20, 21 mai cu samă să ţină seamă cea cu nămărul 19 că oamenii de legea noastră ţin anumite praznice şi în fiecare săptămână câte o zi anume prăznuiesc, asemenea oameni să fie pârâţi de preoţi şi să fie pedepsiţi, să anunţe în ce sat sânt şi cum se prăznuieşte”. Despre alt obicei Nicolae Stoica de Haţeg menţionează: ,,30 decembrie 1807. Domnul Episcop: [poruncă n.n.] Obiceiu la botez în biserică a bea răchie să se strice”. Unele obiceiuri cu caracter păgân erau

condamnate, mai ales dacă acestea se manifestau în rândul grănicerilor: ,,14 iunie 1821. Cinstita Consistorie de la Înalt Slăvitul Regiment: că grănicerii din credinţa goală în lupi şi urşi nu renunţă, de aceea regimentul cere preoţilor să continue succesele în înlăturarea cesteia”.

Protocoalele bisericeşti, registrele prin care se ţineau tot felul de evidenţe şi statistici erau foarte importante atât pentru autorităţi cât şi pentru preoţime. De aceea, aceste acte trebuiau ţinute în condiţii foarte bune, de păstrarea lor fiind direct responsabil parohul: ,,13 iunie 1824. Că protocolul matricolelor în ladă la biserică bine să se păstreze”. 86 În cazurile de deteriorare din culpa preotului, acesta era pedepsit: ,,8 octombrie 1818. Excelenţa Sa Domnul Episcop: doi parohi din Dejeşti foile din protocolul botezaţilor le-au zgârâiat şi au fost pedepsiţi”.

Politica statului austriac având şi un caracter mercantil, pentru consolidarea situaţiei economice se folosea şi de biserică în îndeplinirea acestor scopuri.Nicolae Stoica de Haţeg menţionează în manuscrisul său şi despre activităţi economice care erau ecomandate şi încurajate, precum creşterea viermilor de mătase: ,,15 iulie 1822. Cinstita Consistorie: de plămădirea bubiţelor de mătasă, de plantarea duzilor, iagozi”. 88 Informaţiile cu caracter strict economic apar foarte puţine, dar totuşi există, ele fiind legate mai ales de unele comenzi din partea ierarhilor superiori, pe linie religioasă sau militară. Astfel, se cer repetat cantităţi de lemne, respectiv buşteni, aşa cum se consemnează în următorul pasaj: ,,24 februarie 817 [anul 1817] Compania din Topleţ reînoieşte cererea să se ia cei 600 de buşteni din Băile Mehadiei”.

În schimb nu erau încurajate ceremoniile de familie precum nunta, botezul,

pomana sau praznicul, în care se făcea risipă din punct de vedere material: ,,19 aprilie 1826. Cinstita Consistorie: Că în graniţa militară la praz [nice n.n.] morţ, pomiene, nunţi, multă cheltuială s-a răsipit”.

Protopopul Mehadiei a contribuit foarte mult la răspândirea cărţilor în ţinutul pe care-l păstorea. De aceea, a avut legături cu marii cărturari care se ocupau de tipărirea cărţilor, mai ales cele cu conţinut religios. Unul cu care a ţinut strânse legături a fost Constantin Diaconovici Loga: ,,17 mai 1827. Arad. Profesorul Loga de Octoih 18 f – bani cere”.

În rândul grănicerilor starea moravurilor lăsa de dorit. De aceea, autorităţile fac apel la Biserică pentru a îndrepta situaţia: ,,21 decembrie 1827. Cinstita Consistorie: În militărie, blăstămăţie, beţie, suduieli, fură, cu predica a le stârpi”. Dar, de ceea ce se temeau cel mai mult oamenii în vremurile acelea la început de veac XIX, erau bolile contagioase precum ciuma sau holera. Preoţii aveau un rol important pentru a-i ajuta pe oameni să prevină apariţia unor astfel de boli care erau realmente o calamitate. Iată ce scria Nicolae Stoica de Haţeg în 30 iulie 1831: ,,Domnul Episcop: Despre boala rea, moartea colerii morbuie în Ungaria, s-au apropiat, cum să ne păzim în curăţeniea ţoalelor, mâncări de dulce pe post a mânca slobod”.

Din manuscrisul Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei avem şi informaţii legate de familia sa şi de activitatea privitoare la traducerea unor lucrări. Cea legată de contribuţia sa la Catehismul Mic o considerăm importantă pentru că aduce câteva amănunte în plus faţă de ceea ce se cunoştea, acest fapt datorându-se probabil şi manierei de relatare, textul nu mai este cuprins în rubrici, ci scris cursiv: ,,1774 Catihisisul Mic în Karloveţ din cel mare l-au scos, în scurt, prost, arhimandritu Ioan Raici cu canţelistu Pavel Markovici, iară călugăru Daniil Vlaovici l-au pre scris curat, iar nemţeşte l-au întors D[omnul n.n.] naţional Secretar Pav Nenadovici cu secretaru nostru Teodor Iancovici şi l-au pre scris. 2 D[omnul n.n.]. Marko Ioanovici reghistratoru Mitropoliei, care cel rumunesc din Serbie româneşte. D[omnul n.n.] Dimitrie Eustatievici secretariu ep [iscopului n.n.] Sofronie al Ardealului, care bolnav fiind, eu mult am lucrat şi l-am gătat cu unul de la Arad şi la Beci în Tipografie s-au dat”.

În Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei predomină, cum este şi firesc, informaţiile legate de protopopiatul Mehadiei, de viaţa religioasă în general. Dar, pe linia preocupărilor istoriografice găsim în acest manuscris un adevărat model de istorie tip synopsis, de istorism. Nicolae Stoica de Haţeg relatează cronologic, pe ani, evenimentele care i s-au părut probabil, mai importante, dintre anii 1795 – 1812.

Această perioadă istorică europeană în care a predominat personalitatea împăratului Napoleon, a fost contemporană cu cronicarul de la Mehadia şi prin urmare, el a menţionat evenimentele ca un martor indirect, dar atent la ce se petrecea în Europa acelor vremuri. Redăm în continuare aceste evenimente aşa cum le-a scris cronicarul, doar pasajul scris în limba română:

,, 1795 Umblară franţuzii să spargă Koaliţia celor legătuiţi.

1797 Încă fiind Austrianii în Bătaie franţozii cu Şpania alirţi [aliaţi n.n.].

1798 Însă de cu primăvara franţozii să meargă în England atunci era ceva întră Praizi şi franţozi să se facă dar nu fu—–Gheneral Bernadot în Wiena, franţuzii fără vrieme luară Roma Şvaiţu – Malta. Egiptu. Piemontu şi Neapolu. Cu Şcilceantu în Raih adunară contribuţie şi strânsără ostaşi.

– 1799 Iar începură oaste franţuzii cu Austrienii şi Rusii /Ghener: Roşii Graf Suvarov [Suvorov n.n.] şi alţii fură / (text inserat). Franţozii supusără vro 29 de crăiri mari şi domnii mici cu ţările lor, adecă Genua, Veneţia 13 cantoiane în Şvaiţ cu cele Şepte adunate, apoi Piemontu, Neapolu, Toşcana, Luka, Modena, Malta, Eghiptu, cu aceasta au pieerit vro 18 milione de omeni. Şcilciantu în Piemont fu primejdia de căzu craliu Sardinii, Tortona, Alexandria coni (?) şi dăşchisără calea în Lombardia. Aceasta făcu de perdură stânga Rainii [Rinului NT] . Bonaparte nu avea la vreo 17.000 oaste, nici tunuri destule. Cu Şcilciantu de la Capua căzu Neapolu şi Şvaiţu, Manhaim, Erenbrait Şcian contribuţie în dreapta Rainii, franţuzii cu Şcelciantu au lucrat mai mult decât cu bătaia. 1800 pacea urmă. 1804 Napoleon împărat.

-1805 iar cu Austrianii şi cu Rosii oaste luară franţuzii Beciu şi în Pojun pacea făcură. Cu care pace Austria perdu Veneţia, Dalbaţia [Dalmaţia n.n.] 1805 Ghener franţ Napoleon la Austerliţ bătu pe Alexandru Roşi.

– 806 octombrie 14 cu Praizii la Jena franţ sau Berlinu toate ţările numai ceva rămasă Praiz. Începu în Polska cu ruşii 1807 să bătură apoi la Tilzit pace pusără. 1808 Saboru [Congres n.n.] la Erfurt fu.

– 1809 Franţuzii iar cu Austrianii răzmăriţă, Napoleon iar luă Beciul în 4 luni aci pace făcură. Şi Austria 6 regimente horvaţi şi alte 8 reghimente pierdu, ruşii luară de la noi în Polska ţara cu 40.000 de suflete. 1812 oaste împăreatului Napoleon şi Alexandru de nou făcură”.

În ultimele pagini ale manuscrisuului se recunoaşte indubitabil stilul cronicarului de a relata evenimetele: vioi, cu propoziţii scurte, uneori telegrafic, ca şi cum ar povesti de la faţa locului. Este de fapt nararea acelor întâmplări la care a fost martor direct, dar le-a scris după desfăşurarea lor. O astfel de descriere se referă la o inundaţie care a avut loc la Mehadia în noiembrie 1827, ocazie cu care aflăm un amănunt biografic: cronicarul avea şi o moară care a fost distrusă de apele învolburate şi pe care a reuşit să o refacă în anul următor. Ni se oferă şi valoarea în bani a morii şi iazului distruse, respectiv suma de 35 de florini. Iată acest pasaj din manuscris:

,,1827 4 noiembrie. Slujnica fervalt Lait. Koţka fată 16 ani din Bemi [boemi n.n.] adusă, nu şede aci, acas la casarm sare în apă şi să îneacă. 5 noiembrie din oltariu besăr. [icii n.n.] Mehadii lingura cuminecăturii de argint aurită au pierit. Lait. Koska biru meu adună. 5 pân 13 noiembrie plouă, ninje, [.. …] germ în 13 oberşteru cu Bau Klupbern Palaru veniră, văzură, acas dusără. 5 pân 23 noiembrie neauă mare, spre 24 noaptea neaua să topi, apele mari Belareka în Mehadia, puntea sătească rupse, dusă. Comerţ drumu cheia Briiboia în poartă zidită cheia Stracovii Bratina rupsă, dusă, drumu împedecă însă oamenii rânduiţi ca să deşchidă a trece. Iazu Morii mi l-a rupt dus 35 f pagubă, abea 1828, 13 iun [ie n.n.] am slobozit-o”.

În aceeaşi manieră synopsis şi cu caracter de popularizare, Stoica de Haţeg ne dă o listă cu înalţii ierarhi de la Vârşeţ, dar şi cu unele evenimente religioase din Europa. Redăm în continuare această menţiune (doar cea în limba română), aşa cum apare în manuscris:

,,1768 Mitropolitu Pavel Nenadovici muri şi Ioan Gheor. [evici n.n.] al Vârşeţului deveni mitropolit.

1773 Mitropolitu Ioan Gheorghevici muri.

1774 Mitropolit Vikentie Ioanovici Vidak.

1781 17 iunie Mitropolit Moisei Putnic.

1790 Mitropolit Stefan Stratimirovici.

În legea creşcinească după Arie şi ai lui următori la o mie de ani alţii reformă făcură.

În anul 1400 Ioan Hus 1529 până 1560 luteranii, ţvinghelianii, calvinii ang. [licanii n.n.] protestanţi să făcură. Mai mulţi în ţara şvaiţului fiind republ.[ică n.n.] Auf Wittenberg Luter 1517. 1519.

Episcopi în Verşeţ sciu Ioan Gheorghevici din anul 1750 pân în an 1773 +

1773 administrator episcop Timişorii Vikent Vidak până în ianuarie 1775.

An 1775 Episcop Vikentie Popovici pân anu 1786 dechem. 20 mort.

A [nul n.n.] 1786 Admin.[istrator NN] Ghenadie Dimovici Arhim [andrit nn.n.] pân A [nul n.n.] 1787.

A [nul n.n.] 1787 Ep [iscopul NN]. Cop Iosif Şakabent pân an 1805, 805 dechem.[decembrie n.n.] + .

A [nul n.n.] 1806 Adminis.[trator n.n.] Arhiman [drit n.n.] Iosif Putnic pân an 1807.

A 1807 Noiemv Ep [uscop NN] Petru Vidak pân an 1818 +

A 1818 Administr.[ator NN] Arhimandr.[it NN] Sinesie Radivoievici pân an 1829. Sau dus A [nul NN]1832 în Verş [eţ NN] au murit.

A 1829 7 aprilie Epcop. [Episcopul NN] Maxim Manuilovici”. 97

Pe penultima pagină apar din nou menţiuni cu caracter biografic, pentru că scrie despre mai multe decese care au avut loc în familia sa. Tot o informaţie de natură biografică este scrisă la pagina nr. 2, când apare menţiunea că a fost numit protopop al Mehadiei la 1 mai 1792: ,,Înalt Prea Sfiinţia Sa, D-l Episcop: episcopului nostru I.I. Şacabent mă rânduieşte administratorul protoprezviteriatului din Mehadia şi să primesc toate actele protoprezviteratului la mine. Am săvârşit vizitaţia şcoalelor în toată regula, apoi am primit actele Protoprezviteratului. N. Stoica Administrator#.

În conţinutul propriu-zis al Protocoului, preocupările istoriografice tip synopsis nu apar decât pe coperţile interioare. Găsim în acest manuscris o informaţie interesantă privitoare la modul cum s-a alcătuit calendarul şi s-au socotit anii şi erele. O redăm în totalitate pentru a se putea desluşi mai uşor expunerea ei: ,,Patriarhiu Alexandrii socote şi scrie Anii leto pisu [letopiseţului, n.n.] di la bătaia de la Acţia [Actium n.n.] dar creşcinii Etiopieni aveau / aera [era n.n.[../ Diocletiantescă, adecă a mânacilor lui Diocletian, alţii numără de la zidirea Romei, au de la conzuli, au de la împăratul August, oare care Dionisie cel Mic, era şi mic de stat, veni la Roma, el era un skit [scit n.n.] din naşcere, s-au preoţit, or lăudat şi dă vieste ajungând în mari învăţături, făcându-se însă creşcişnişcii răsăritului şi apuseni […..] raste [posibil cuvânt sârbesc – a despărţi, n.n.] în numeru anilor veni un călugăr eghiptean Panodor:

acum el diete lui Dionisie această idee să întăreacsă acest număr la creşcini şi arată ca să ia anii de la naşterea lui Hristos însă fiind că pe acele epohe ale muncitorilor şi a tiranilor nu să poate sci bine acei ani, din banii acelora vremi să poae [poate n.n.] cunoaşce că cu vreo 3 sau 4 ani Dionisie mai în urmă au început numărul anilor lui Hristos, însă fie cum va fi la anii 1507 de toţi creşcinii spre adevărata Aera s-au luat şi încă până acuma se ţine”.

Protocolul din Protoprezviteratul Mehadiei fiind inedit până la demersul nostru, credem că va putea oferi cu certitudine lingviştilor posibilităţi mari de studiu şi interpretare. Noi redăm în continuare exemple de exprimare, de stil lingvistic, folosite

de Nicolae Stoica de Haţeg în acest manuscris. Este semnificativ faptul că folosirea unor particule (pro, do) înaintea cuvintelor se mai foloseşte şi în prezent în zonă, uzând de această exprimare oamenii în vârstă. Iată un exemplu: ,,24 iulie 1826. Parohul Borloveni [ului n.n.] un prunc [a n.n.] botezat Gavril. Probotezat [adică l-a botezat încă o dată n.n.] Dimitrie. Ce să facă”. 99 Cunoscând şi limbile sârbă, germană şi latină, uneori românizează cuvinte din limbile străine care le ştia. Un exemplu este cuvântul pasoş cu sensul de paşaport: ,,26 iulie 1826. […] preoţii, slugi neştiute fără pasoşe [paşapoarte n.n.] neînşcin [ţând n.n.] să nu ţină”. Este aproape o obişnuinţă din partea protopopului de a folosi predicatul la sfârşitul propoziţiei: ,,22 decembrie 1822. Că Ioan Popovici, paroh [ul n.n.] Gherman [ului n.n.] nevrednic, lăpădat la sabie iaste”. 101 Avem şi pasaje unde chiar şi cifrele sunt scrise la finalul propoziţiei: ,,20 decembrie 1822. Excelenţa Sa domnul Mitropolit, gratulaţie [felicitare n.n.] foarte folositoare. Consistoriul exemplare trimite 7”.

Diversitatea informaţilor oferite de către Nicolae Stoica de Haţeg în acest Protocol se înscrie de fapt în caracteristicile de ansamblu ale întregii sale opere. Faptul că nu este vreo menţiune făcută de către protopop despre existenţa acestui manuscris pe parcursul a patru decenii cât a lucrat la completarea lui, ne întăreşte presupunerea că a fost scris pentru uz administrativ, nu pentru a putea fi publicat vreodată sau pentru a fi citit de către publicul larg. Nu este niciun fel de îndoială că un asemenea Protocol ţinut atât de meticulos de către cronicarul Mehadiei a fost văzut de către superiorii săi pe linie bisericească, respectiv ierarhii de la Vârşeţ. Descrie de mai multe ori protopopul de la Mehadia despre vizitele care i s-au făcut, de ordin protocolar sau de lucru din partea celor de la Vârşeţ şi nu numai. Cu un astfel de document ţinut ,,la zi” timp de patru decenii, Nicolae Stoica de Haţeg se putea justifica oricând pentru acţiunile sale, mai ales pentru cazurile când era trimis să medieze ori să rezoleve anumite conflicte dintre preoţi şi comunitatea locală.

Prin datarea cronologică a intrărilor şi ieşirilor documenteleor, a rezoluţiilor date, Protocolul este un real ghid pentru cei care sunt interesaţi de viaţa religioasă din Banat în general şi din sud-estul Banatului în special în această perioadă. Este posibilă nu numai o simplă informare dar şi o confruntare cu alte circulare sau date despre care se vorbeşte în alte documente, unele scrise chiar de către protopop. Din acest motiv considerăm că editarea acestui manusris aduce reale servicii celor interesaţi să cunoască mai bine ealitatea de ansamblu şi mai ales cadrul religios la sfârşitul veacului al XVIII – lea până în prima jumătate a celui de – al XIX – lea.

De asemenea, considerăm că Protocolul poate oferi informaţii atât pentru istoriografia română cât şi pentru cea sârbă. Prin bogăţia datelor de natură administrativ-bisericeacsă, Protocolul oferă informaţii preţioase de natură instituţională specifice Bisericii ortodoxe din acel timp.

Considerăm că editarea acestui manuscris întregeşte în mod fericit toată activitatea celui care a fost protopopul Mehadiei pe plan cultural în general şi religios în special. În ceea ce priveşte pe lingvişti, credem că pentru ei este un adevărat tezaur de documentare, de cercetare şi interpretare privind limba română de la sfârşitul secolului al XVIII – lea şi începutul secolului al XIX – lea în Banatul de munte.

Pentru editarea acestui manuscris s-a depus un efort considerabil având în vedere dificultăţile cu care ne-am confruntat. În primul rând scanarea pagină cu pagină a trebuit prelucrată în raport cu nuanţa şi culoarea originală pentru a se putea obţine un contrast cât mai mare. Apoi, descifrarea scrisului cronicarului, care, în Protocol a fost înghesuit de spaţiul limitat al rubricilor a creat suficiente probleme, cu toate că protopopul are în mare parte un scris îngrijit, cu o caligrafie frumoasă ca aspect la prima vedere. Au fost reale dificultăţi de lizibilitate, chiar dacă în mare parte literele s-au păstrat suficient de clare. Cronicarul – protopop a consemnat informaţiile în în Protocol folosind cu predilecţie limbile română şi sârbă, dar şi germană, pasajele alternând fără o ordine anume, acest fapt fiind iarăşi o dificultate pentru transcrierea noastră în scopul editării. O mare dificultate a fost şi aceea legată de traducerea a textelor din slavonă-sârbă şi germană deoarece abundă arhaismele şi regionalismele specifice epocii. A fost o preocupare permanentă ca traducerea să fie cât mai apropiată de felul în care protopopul se exprima la acea vreme în limba română, acel dialect specific Banatului de sud-est. Pentru a transcrie mai uşor acele pagini în care denumirile rubricilor sunt scrise de protopop pe verticală, sau sunt prea multe rubrici care ar fi ocupat un spaţiu inutil am procedat în felul următor: am păstrat datele de intrare – ieşire ale documentelot şi bineînţeles conţinutul. Unele scurte concluzii date de protopop pentru ultimele rubrici nu le-am mai inclus, ceui interesaţi şi de aceste amănunte putând consulta manuscrisul original sau unele anexe.

Pentru a veni în sprijinul cititorilor mai puţin avizaţi în ceea ce priveşte unii termeni sau numele unor clerici, militari sau alte personalităţi care apar în Protocol, am oferit informaţii minime depsre aceştia pentru a se înţelege mai bine în ce context sunt amintiţi de către Nicolae Stoica de Haţeg.

Cât priveşte toponimia, hidronimia şi numele unor preoţi, clerici superiori, militari, ofiţeri, sau simpli locuitori din zonă, acestea s-au respectat cât mai apropiat de ce este redat în manuscris. Am ţinut foarte mult ca prin traducere şi editare în general să păstrăm cât mai intactă culoarea epocii din toate punctele de vedere Credem că prin această editare a Protocolului am adus ceea ce merita din plin protopopul de la Mehadia, adică un pios şi merituos omagiu pentru tot ce a făcut pentru comunitatea din zona Mehadiei în timpul vieţii şi pentru ce a rămas după el pentru generaţiile următoare.