Un coeficient de eroare
Nesecată sursă de interpretări, opera lui Kafka oferă necontenite surprize. E greu să rezişti tentaţiei de a descoperi profundele motivaţii ale unei scrieri pe cât de ciudată, pe atât de pătrunzătoare. Pornind de la afirmaţia autorului, potrivit căruia „tot ce nu este esenţial îmi este indiferent“ [1], am considerat că „Procesul“ trebuie abordat din perspectivă motivaţională, singura capabilă a permite apropierea de tensiunile interioare ale eroului. Deşi esenţialul nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea, autorul „Procesului“ are un obiectiv precis, demn de a fi transmis: „Chiar dacă nu vine nici o mântuire (subl.n.), vreau să fiu totuşi vrednic de ea în fiecare clipă“ [2]. Or, mântuirea sau dimpotrivă, pedeapsa meritată sunt urmările judecăţii divine, al cărei determinism nu poate fi ignorat. În romanul citat asistăm la desfăşurarea nelineară a unui proces, în cadrul căruia ancheta, care începe printr-o arestare, nu se mai termină: „Pe Joseph K îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat“. Unui debut abrupt îi urmează ancheta, care se desfăşoară prin poduri în care sunt situate încăperile tribunalului. Eroul are un parcurs pe care amestecul de trivial şi fantastic îi face imposibilă deosebirea între lumea reală şi cea a tenebrelor.
„Înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor chiar când era ameninţat din toate părţile“, Joseph K e convins că trăieşte o farsă. Neluând în seamă gravitatea anchetei e surprins ba mâncând un măr, ba urmărind cu cea mai mare atenţie panglica de la şorţul doamnei Grubach, ba ordonându-le celor trei amatori de fotografii: „Nu vă uitaţi într-acolo“, iar când „D-na Grubach coase lângă un maldăr de ciorapi vechi (…) domnul K îşi îngroapă din când în când mâinile în ei“. Stressul anchetei poate justifica, în parte, bizareriile eroului. Inhibiţia de protecţie eliberează de sub controlul scoarţei etajele inferioare ale sistemului nervos central, explicând declanşarea automatismelor şi exacerbarea instinctelor. Deşi K e tipul omului obişnuit, aparent normal, autorului nu-i scapă din vedere derapajele.
Eroul atribuie motivele arestării sale unor abateri minore de la programul obişnuit: „Dacă m-aş fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă las amăgit de lipsa Anei, (…) dacă aş fi acţionat raţional, nu s-ar fi întâmplat nimic…“ E surprins însă atunci când constată că succesiunea evenimentelor nu are nimic de a face cu relaţia cauză-efect şi vede în arestarea sa o lovitură inacceptabilă din punct de vedere raţional.
Şi mai surprins este Gregor Samsa în „Metamorfoza“ când se vede transformat „într-o gânganie“ [3].
Ca şi Joseph K din „Procesul“, încearcă să amâne recunoaşterea adevăratei realităţi prin constatări inadecvate, ce poartă amprenta deprinderilor sale: „Sculatul ăsta de dimineaţă te tâmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea“ [4].
Trezit de înspăimântătoarea realitate, mult mai brutal decât de ceasul deşteptător pe care în dimineaţa fatală nici nu-l aude, Gregor Samsa conştientizând în cele din urmă schimbarea nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să-şi reia tabieturile. „În rest se simţea cu adevărat foarte bine şi avea o poftă de mâncare cât se poate de zdravănă“ [5]. Ajungem la punctul în care, după ce am fost nevoiţi să acceptăm, odată cu eroul, realitatea incredibilei sale tragedii, trebuie să suportăm, ca pe ceva firesc, şi neaşteptatele sale reacţii.
Cu acceptarea acestui „nou firesc“, propriile noastre judecăţi de valoare sunt supuse adaptării. Ideea că involuţia, al cărei reprezentant poate fi eroul, atinge treapta cea mai de jos a lumii vii, unde persoana poate fi redusă la un nod de instincte primare, se impune.
Şi totuşi „băiatului nu-i stă mintea la altceva decât la magazin“ [6]. E mai îngrijorat de slujbă decât de noul său statut biologic.
Subzistenţa sa şi a familiei sale precumpăneşte asupra condiţiei umane, atitudine comună celor a căror exclusivă preocupare faţă de trup a înlocuit motivaţiile fundamentale. Gregor Samsa din „Metamorfoza“, în locul unei serioase anamneze și a unei evaluări de conştiință, cade pradă nostalgiei: „Ce viaţă liniştită a mai dus familia noastră“ [7].
Deşi normal ar fi fost să-şi plângă soarta care îl mută „sub canapea“, el se adaptează rapid noului mediu, de unde aude „din când în când oftaturile ei (ale surorii sale Grete n.n.) şi invocarea sfinţilor“ [8]. Intenţia eroului de a comunica ceva familiei sale „în ajunul Crăciunului“ [9] sugerează, alături de alte semnale, că demersul kafkian vehiculează în forma antitezei un mesaj creştin.
Situaţia lui Gregor Samsa e numită de autor „captivitate“ [10]. Captiv este şi Joseph K, deşi condiţiile captivităţii sale sunt, în aparenţă, mult mai „bune“ decât cele ale lui Gregor Samsa dar, din perspectiva sfârşitului, pe povârnişul involuţiei, nuanţele îşi pierd importanţa. Compasiunea față de asemenea personaje creşte odată cu descrierea detaliată a noilor obiceiuri ale omului-insectă, căruia „îi plăcea să stea atârnat de plafon“ [11]. Acest „îi plăcea“ acoperă o trivialitate tragică. Fără ca diabolica finalitate să aibă de suferit, metamorfoza malefică a chipului uman e nedezlipită de exerciţiul plăcerii care, după ce o declanşează, domină regresul personal.
Plăcerea persistă în tragic demonstrându-şi virulenţa prin funcţia sa dezumanizantă ce devine trăsătura comună a formelor de viaţă de la om în jos. Catabolismul chipului uman se desfăşoară, potrivit liberei alegeri a fiecăruia, sub controlul unei enzime spirituale numită plăcere, a cărei activitate creşte pe măsură ce neasemănarea cu Chipul divin se accentuează.
Dar să revenim la „Procesul“ în care cauza procesuală nu se lasă descoperită cu niciun chip în raţionamentele „corecte“ ale lui Koseph K. Nedescoperind în această zonă niciun motiv al vinovăţiei sale am mers mai departe, către zona ascunsă a fiinţei umane, la care apelează, mai devreme sau mai târziu, toţi cei ce nu găsesc altă scăpare, toţi cei aflaţi în situaţii-limită, zonă cunoscută sub denumirea de conştiinţă.
Eroul nostru se simte copleşit când libertatea şi viaţa îi sunt puse în pericol. Dincolo de graniţele raţiunii şi ale imaginaţiei realitatea, ca o sabie a lui Damocles, nebănuită şi ignorată până atunci, îl şochează prin concreteţe, punându-i în pericol existenţa. În strâmtorile disperării se refugiază pe ultimul aliniament ontologic: conştiinţa. Situaţiile-limită îl aduc pe omul aflat în pragul pierderii libertăţii sau vieţii în faţa conştiinţei.
În cazul lui Joseph K, întâlnirea cu propria conştiinţă e determinată de arestare. Survenită tardiv şi în absenţa unei deprinderi, întâlnirea dintre minte şi conştiinţă nu beneficiază de mijloacele necesare recunoaşterii ultimei ca instanţă supremă a persoanei. Necunoscută, ignorată, străină lui K, aceasta i se arată deşi nu în cele mai convingătoare condiţii. Lipsit de vedere sprirituală el nu recunoaşte în înfăţişarea aproape omenească a anchetatorilor săi chipul propriilor patimi amnistiate. Neobişnuit să privească într-acolo, trăieşte adierea percepţiilor comune visând în balansul propriilor tropisme. Tardiva deşteptare a conştiinţei dovedeşte că ea rămâne veșnic vie, până și în sufletele moarte. Prin ochiul ei întredeschis K sesizează planurile invizibile ale existenţei, ignorate dar locuite de duhurile răutăţii.
Neliniştit, încearcă să se ascundă, căutându-şi refugiul înapoia amănuntului supradimensionat, a cărui disproporţie estompează semnalele venite din conştiinţă. Fuga de propria conştiinţă este imposibilă. În viaţa fiecărui om vine clipa în care trebuie să se privească în oglinda ei.
Cine îşi recunoaşte chipul mutilat de patimi şi monştrii ce colcăie în adâncul fiinţei sale are şansa curăţirii prin pocăinţă. Cine nu, asemenea lui K, răstoarnă relaţia cauză-efect, punând cauza necazului său pe seama efectelor, în cazul pus în discuţie pe seama procesului. În condiţiile acestei rocade, optimismul în faţa acestui „epifenomen”, precum şi speranţa într-un sfârşit rapid şi favorabil sunt total deplasate. E un exemplu zguduitor al chipului în care funcţia deturnată a celor trei virtuţi teologale duce către dezastru. Nu îşi recunoaşte nicio vină, asemenea celor care susţin că nu au niciun păcat şi pe care Sf. Scriptură îi numeşte mincinoşi. Continuă să ducă o viaţă vegetativă, mirându-se doar de accidentala ei cotitură: „Ce mutre vedea în jurul lui! Ochi mici şi negri licărind în penumbră, obraji buhăiţi atârnând ca la beţivi, bărbi lungi, ţepene şi rare (…) toţi erau o apă şi un pământ (…) funcţionari ai justiţiei“. Chipul acestor personaje aminteşte de cele văzute înaintea morţii de Sfânta Teodora: „Am văzut o mulţime mare de arapi stând împrejurul patului meu. Feţele lor schimonosite erau negre ca funinginea, ca tăciunele şi ca smoala; ochii lor ca nişte cărbuni învăpăiaţi de foc şi vederea lor era grozav de urâtă, ca gheena focului infernal. Aceia făceau mare tulburare şi gâlceavă. Unii răgeau ca dobitoacele, răcneau ca fiarele sălbatice, alţii lătrau ca nişte câini, urlau ca lupii, guiţau ca porcii… Acele duhuri rele şi uricioase se pregăteau aducând o mulţime de pergamente, aşteptând parcă să vină oarecare judecător. Îşi desfăceau furioşi hârtiile, în care erau scrise faptele mele rele“. Prin purtare, îmbrăcăminte şi prin răutatea lor anchetatorii lui Joseph K seamănă cu duhurile răutăţii despre care, din Sf. Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, se ştie că locuiesc în văzduh hărţuind sufletul răposatului la cele 24 de vămi prin care trece spre judecata particulară [12]. Cele două lumi se confundă, aşa cum reiese și din afirmaţia potrivit căreia „iadul este pe pământ“, dar confuzia are şi un sâmbure de adevăr, fiind justificată de întrepătrunderea lor. Biserica Ortodoxă consideră această lume dezordonată ca fiind „porţile iadului“, or se ştie că prin orice poartă e un continuu „du-te vino“. Bine, se va spune, dar Joseph K e încă viu! Trupeşte doar, pentru că sufletul lui aparţine deja „sufletelor moarte“. Cum să se ferească de moartea sufletească şi ce fel de viaţă trebuie să ducă un om cu adevărat viu? Răspunsul ni-l dă Sf. Ioan Gură de Aur la Sf. Liturghie: „Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcate cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“.
Momentul arestării lui Joseph K e cântecul cocoşului în orele dulci ale somnului de dimineaţă. Pe „domnul K” îl supără, pentru că în aparenţă trezit, nu se ridică din somnul deprinderilor sale, de care se achită cu conştiinciozitate.
Considerând asta ca pe singura sa datorie, nu-şi găseşte nici o vină. Pentru un om care nu are ce să-şi reproşeze, arestarea vine ca un trăznet. Pentru un infractor, nu. Un nemulţumit de sine, de condiţia omului căzut în păcat, este capabil să recunoască întotdeauna motivele culpei sale. Fără a-l cunoaşte mai îndeaproape pe K, îi putem găsi cel puţin o vină: aceea de a fi în permanenţă mulţumit de sine şi de a nu se fi revoltat niciodată împotriva propriei sale persoane. Suficient sieşi, încântat de micile şi efemerele sale reuşite, apreciat de colegi sau de vecini şi încadrat ca „normal” în societate, deşi ignorant sau nevolnic, hibrid sau „cu capul în nori”, K nu numai că stă pe loc, dar, deși „făcut după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, trăieşte ca o „făcătură”, ca o „arătare”, ca Odradek, altă alcătuire nearticulată de elemente heterogene legate cu aţă. „Singura metodă rezonabilă pentru K e acomodarea la situaţia existentă” (Radu Enescu, „Franz Kafka”). În faţa teribilului incident al arestării, el apasă şi mai hotărât pedala corectitudinii, în loc de a „trage pe dreapta“.
Corect din punct de vedere social, perfect adaptat mediului în care trăieşte, nu pricepe ce i se poate imputa, din care cauză nu are nici soluții.
A fost nevoie de intervenţia unui eveniment inexplicabil în faţa căruia, total surprinsă şi complet nepregătită, conştiinţa eroului să-şi facă simţită prezenţa prin licăririle unor mărturisiri neaşteptate: „Pe cât e de adevărat că-mi doresc mântuirea (subl. n.) sufletului, pe atât e de adevărat că n-am făcut niciodată întâmpinări şi nici n-am întreprins nimic asemănător“. Aici e cheia codului în ai cărui termeni a fost alcătuit romanul.
Mântuirea sau, potrivit formei alese de autor, neputinţa eroului de a râvni la aceasta, e tema subînţeleasă a romanului ce urmăreşte desfăşurarea unui „proces” intentat de „pârâşul” conştiinţei. Ancheta preliminară, efectuată de subordonaţii acestuia, nu se mai termină. Arestarea, lipsită de orice logică, îi cutremură întreaga fiinţă, afectându-i conştiinţa care, deşi trezită, nu e luată în seamă și nu-l ajută. Alarma declanşată este, pe cât de bine intenţionată, pe atât de inutilă înaintea unui cadavru.
Aflat „pe mare, departe” de traducerea în fapte a poruncii neo-testamentare, binecunoscută autorului, Joseph K trăieşte consecinţele ignorării Adevărului. „Tocmai în negativitatea sa, opera lui Kafka dobândeşte o expresie cu atât mai imperativă“ afirmă Radu Enescu în cartea citată. Eşecul lui Joseph K nu e dovada unui demers forţat, nici imposibil, ci a unuia greşit. El nu e victima fatalităţii, ci a propriilor slăbiciuni şi opţiuni.
Sf. Apostol Pavel mărturiseşte: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu, căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc“ (Romani 7,15). În cazul „procuristului” conflictul nu este de natură morală ci eminamente circumstanţială. El nu înţelege de ce, corect poziţionat în societate, poate fi acuzat de ceva. Kafka ne dă un exemplu zguduitor de ceea ce înseamnă, chiar şi în cazul celei mai bune inserţii sociale, ignorarea relaţiei cu Divinitatea. Eroul său e tipul omului autonom, stăpân absolut al propriei persoane, încrezător în propriile-i puteri şi mereu mulţumit de sine, până în clipa în care un eveniment grav, arestarea, îi răpeşte libertatea, de care se bucurase până atunci şi pe care nu o apreciase la justa ei valoare. Sesizează importanţa libertăţii de-abia când nu o mai are şi când, în mod paradoxal, o doreşte mai mult ca oricând.
Într-unul din troparele „Paraclisului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, găsim exprimat următorul adevăr: „Că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi?“ Dreptcredinciosul este încredinţat că libertatea este un dar a cărui păstrare depinde de Cel ce l-a acordat.
„Bârnele încinse ale acoperişului, aerul greu şi apăsător aproape irespirabil, funinginea care cade prin lucarnă împiedicând vederea cerului şi aerul curat“ conturează malefica butaforie a spaţiului în care se consumă tragedia. Outsider al propriei existenţe, pentru viaţa imorală care-l „deteritorializează” [13], K se lasă târît în zonele sordide ale eului. Raţiunea, neluminată de har, acceptă scenariul unui fals proces intentat de Faraon cel netrupesc. Scopul acestuia, împachetat în bune intenţii, este să-i piardă pe oamenii căzuţi în păcat, lipsindu-i de apărare, pentru a-i arunca în cele din urmă în focul gheenei. Aceasta este soarta celor ce duc o viaţă paralelă adevăratei vieţi, o viaţă neautentică, o moarte purtată de un trup viu. Liniştea celor din jur şi nepăsarea dovedită de cel arestat sunt indiciile incontestabile ale războiului nevăzut, purtat de potrivnicul dar nesesizat, până în clipa în care totul e pierdut şi în urma căruia victima „inocentă“ e chemată să dea socoteală.
Cine sunt cei ce acuză, cine alţii decât cei ignoraţi dar subversivi, lepădaţii de Dumnezeu, apostaţii mânaţi de ură şi invidie, greu de separat de duhurile necurate cu care şi-au dat mâna, gata oricând să dea ultima lovitură şi să se instaleze în locul cel mai sfânt al persoanei? Aceasta, odată doborâtă, se află în posesia potrivnicului, e „posedată” fiind la discreţia diavolului, care-i pune în cârcă crime imaginare. Episoadele lubrice atestă imoralitatea eroului, imoralitate care, deși incontestabilă, nu i se impută, ci doar îi completează chipul. Or, pentru un răucredincios morala, subsidiară Dreptei Credinţe, nu există. Ca să-şi facă de cap omul nu trebuie decât să se lepede de Dumnezeu, să nu creadă, să nu se supună nici unei norme, ignorând îndreptările morale numai şi numai pentru a se considera mult mai liber decât îngăduie însăşi denotaţia cuvântului „libertate”. Furat de o iluzorie suprasemantizare a libertății, Joseph K acţionează împotriva sieşi, adică exact aşa cum doreşte Prinţul Întunericului. Reiese că o existenţă imorală este echivalentă cu inexistenţa, or tocmai traiul la voia întâmplării, iresponsabil, fără motivaţie fundamentală şi fără finalitate, nepăsarea este vina lui K. Această vină nu poate fi imputată condiţiei umane, căzută în formă continuată. Nefiind vorba de încălcarea legii sociale, vina trebuie raportată la Legea divină. Aici lucrurile se complică pentru că în roman mecanismul judiciar nu aparţine Justiţiei divine. Dacă vina constă în călcarea Legii, modul în care se desfăşoară „procesul” demonstrează că, procedural, cel fără Dumnezeu e abandonat „forţelor diabolice”, care-l hărţuiesc şi-l execută, fără a ţine seama de fireasca desfăşurare a unui demers juridic normal. Dezlănţuirea „forţelor diabolice“ la nivel instituţional este posibilă din cauza cârdășiei cu indivizii năimiţi în distrugerea instituţiilor şi a persoanelor. Acesta este scopul îngerilor căzuţi, la a cărui realizare contribuie din plin omul aflat în șomaj spiritual…
Faptul că mentalitatea contemporană nu mai acordă importanţa cuvenită Moralei e încă o pierdere provocată umanităţii prin secularizare.
Orice acţiune desprinsă de Dumnezeu, oricât de reprobabilă ar fi, nu poate fi imputată cât timp legile sunt la cheremul omului autonom. Neţinând cont de adevărul potrivit căruia „Fără Mine nu puteți face nimic“ (In. 15, 5), omul calcă pe cel mai scurt drum către dezastru. Bântuită de „funcţionari care poartă redingote lungi de ceremonie care le atârnă lălâi pe corp” sau „veste cenuşii ale căror colţuri se termină în coadă de rândunică”, lumea în care a intrat K seamănă cu cea a spânului în „haine nemţeşti” din basmele românilor. „Dumnealui numai aici nu se simte bine, în altă parte e perfect sănătos” observă unul din slujitorii ciudatului tribunal, luându-l în râs. „Când mergi cu pârâşul tău la dregător, dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă“ (Lc. 12, 58). Joseph K nu ia în serios ameninţarea, socotindu-se „imun spre a lua în tragic surprizele”, ba chiar îndrăzneşte să sfideze organele de anchetă întârziind la interogatorii. Nu avem de-a face cu un proces de conştiinţă pentru că Joseph K continuă să rătăcească în „podurile” şi mansardele profanului. Nu urmează îndemnul: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi lasă casa părinţilor tăi”. Nu se smereşte pentru a auzi glasul lui Dumnezeu în inimă, nu renunţă la simţuri – poporul gălăgios al regatului persoanei – şi nici nu se înstrăinează de imperativele trupului. Un proces cu participarea conştiinţei l-ar fi dus la pocăinţă şi la mântuirea sufletului, pus încă din timpul vieţii pe balanţa dreptăţii situată în conştiinţă. Ancheta e brusc întreruptă de execuţia sa neaşteptată. Când omul nu se raportează la Dumnezeu, duhurile răutăţii fac legea, iar debusolaţii ca domnul K nu-şi dau seama dincotro vine răul. Aşa se explică de ce până şi prezenţa sa în catedrală el o atribuie „hărţuielilor de serviciu”. Ce sens mai poate avea pentru el Legea (Kafka, mai ales în ultimii ani ai vieţii, e adeptul iudaismului) despre care aude pentru prima oară, când Îi simte deja strânsoarea? Poate fi Legea absurdă? Pentru a găsi răspunsul corect să precizăm că înainte de toate trebuie făcută diferenţa între Legea divină şi legea omenească. Ar fi greșit să considerăm că procesul se defăşoară conform Legii divine. Rămâne cealaltă variantă: Joseph K e judecat sub incidenţa legilor omeneşti, dar nici această perspectivă nu poate fi acceptată. Luând în calcul atât mediul de desfăşurare al procesului, cât şi înfățișarea obscură a slujitorilor Justiţiei, suntem nevoiţi să ne îndreptăm către o altă lume, cea a duhurilor necurate, deşi eroul rămâne inserat în lumea obişnuită. Merge la serviciu păstrându-şi legăturile, ceea ce înseamnă că personajele al căror tip este Joseph K nu cunosc nici realitatea în care trăiesc, nici pe ei înşişi. În aceste condiţii e greu să recunoască imixtiunea „forţelor diabolice” în viaţa de zi cu zi. Ne aflăm sub stăpânirea lor; ele ne judecă şi ne atacă în afara oricărei legi, în contul mereu disponibil al fărădelegii, deşi romanul acoperă doar un an din viaţa lui Joseph K. Paznicii ce stau la poarta Legii interzic accesul la cunoaşterea Ei, până la moarte care se dovedeşte a fi nu numai o trecere în veşnicie, ci şi suprema epistemă. Din această perspectivă, nici Joseph K nu e o „simplă făptură mult prea omenească” aşa cum cu prea multă îngăduinţă îl caracterizează Northrop Frye -1972 (Roman Dorina), nici afirmaţia preotului din Catedrală şi anume: „nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socoteşti că e necesar” nu trebuie interpetată în sensul că Legea ar fi o minciună, ci doar că paznicii dezinformează. Numai conştiinţa poate întrezări prin poarta întredeschisă Lumina legii, motiv pentru care paznicii întunericului stau de pază la poarta Ei, împiedicând accesul. De la naştere până la moarte omul se află sub ameninţarea unui proces, iar dacă nu e un proces juridic în adevăratul sens al cuvântului, îl putem considera ca proces de intenţie, sau ca proces ținând de fenomenologia distrugerii (proces de involuţie). Gravitatea sa nu e sesizată pentru că el implică în special componenta transcendentă specific-umană a fiinţei noastre, nebăgată în seamă, adeseori uitată şi ceea e mai trist – neutilizată. Funinginea păcatelor astupă lucarnele conştiinţei celor care, asemenea lui K, duc o viaţă iresponsabilă. El nu se desparte de banca la care lucrează şi se teme ca reputaţia lui de funcţionar să nu-i fie prejudiciată de acest „proces”, dar nici la serviciu nu scapă de paznicii săi, pentru că ofensiva potrivnicului, din nevăzută ajunge să se desfăşoare în plină zi, iar mila arătată de procurist paznicilor săi, flagelaţi de superiori, demonstrează viziunea unui autor care anticipează nebănuitele disponibilităţi ale psihicului, concretizate în alt timp ca „fenomenul Piteşti“.
Suferinţa nu îngustează decât în disperare câmpul conştiinţei. Atât exemplul Mântuitorului, cât şi cele ale martirilor creştini, stau mărturie a faptului că speranţa nu trebuie abandonată până la moarte, fiind susţinută de răbdare. „Mioriţa“ e un imn dedicat acestor fundamentale virtuţi creştine. E timpul să subliniem faptul că răbdarea creştină nu are nicio legătură cu sado-masochismul, eroismul sau fatalismul fiind o atitudine activă de aşteptare a Făgăduinţelor Adevărului absolut. Răbdarea creştină are un sens bine definit de speranţa în Dumnezeu, unul din vectorii comunicării şi comuniunii cu El, alături de credinţă şi dragoste. Credinţa se menţine prin încredere reciprocă încununată de dragoste, alcătuind alături de speranţă tri-unitatea comunicațională și mântuitoare a persoanei. Încercând să uite de anchetă, să scape de suferinţa pe care aceasta i-o provoacă, domnul K se abandonează plăcerilor nereuşind decât să alimenteze cercul vicios plăcere – durere. Durerea = suferinţă. Domnul K nu ia în calcul că odată cu fuga de suferinţă pierde orice şansă de întrerupere a cercului vicios menţionat. Refuzul suferinţei nu înseamnă şi scăpare, ci mai ales pierderea rolulului ei de activator al conştiinţei. Odată trezită conştiinţa, numai cu ajutorul „sabiei Duhului“ se poate întrerupe acest circuit. Ghidată de disperare, fuga de rău duce la un altul mai mare. Mântuitorul nu refuză moartea, deşi o poate face, punând Voia Tatălui mai presus de propria-I viaţă, ceea ce, potrivit divino-umanului exemplu, face şi ciobanul mioritic. Cine nu înţelege sensul mistagogic al baladei se încurcă în labirintul unor motivaţii păgâne, profanatoare şi smintitoare, dărâmând odată cu „templul cosmic al Slavei“ şi Voroneţul literaturii române.
Ciobanul mioritic acceptă moartea trupului în schimbul vieţii veşnice a sufletului. El ştie că cel mai important lucru din viaţă este să nu te opui voinţei divine: „Facă-se Voia Ta“ din Rugăciunea domnească. Sunt cuvintele Mântuitorului pe care ciobanul le traduce în faptă. O decizie depinde de calitatea alegerii, iar alegerea este un exerciţiu al libertăţii. Ciobanul nu e nici nebun, nici prost când face această alegere pentru că schimbul are în vedere câştigul însutit al Vieţii Veşnice, valoare net superioară acestei vieţi trecătoare. Moartea lui Joseph K este cu adevărat tragică pentru că nici ultima clipă a vieţii nu-i aduce împăcarea cu Dumnezeu, nu e ispăşirea vinei de a fi, ci o consecinţă a renunțării la Izvorul Vieţii, o dovadă a vinei de a fi altfel decât după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este absurdă precum este şi viaţa lui dominată de anxietate – „semnul distinctiv al unei existenţe fără fundamente“ [14]. Exemplul care dovedeşte că împăcarea cu Dumnezeu este posibilă chiar şi în ultimile clipe ale vieţii îl dă tâlharul cel bun.
Atitudinea creştină în faţa morţii e dovada înţelegerii rostului său revelat, a faptului că acesta a fost bine cunoscut şi impropriat de cei ce şi-au însuşit neo-testamentarele şi adevăratele semnificaţii ale cuvintelor descoperite de Adevărul întrupat. Acesta a adeverit cu viaţa Sa superioritatea finalității lor. Suferinţa lui Joseph K se datorează, ca şi în cazul celor ce nu şi-au însuşit sensul revelat al cuvintelor, sensului lor deviat dinainte de Hristos. Procuristul nu poate beneficia de funcţiile noului sens neo-testamentar, de noile mărci semantice ale cuvintelor şi de aceea suferă de neînţelegere până la deznădejde. Cum poate cineva care trăieşte în totală neînţelegere să priceapă Legea pe care, aşa cum îl previn paznicii, Joseph K o va simţi prin consecinţele ei. Acestea se văd în imanent pe care absurdul, ajuns la putere, îl maimuţăreşte. Lipsit de ajutor, omul fără Dumnezeu e uşor răpus de acelea. Degeaba caută o logică, o legătură între vină şi pedeapsă cel ce în haosul instaurat nu găseşte nici o ieşire. În perspectiva neo-testamentară suferinţa e un activator al conştiinţei. Citind despre Joseph că „nu mai putea să ajute pe nimeni“, parcă auzim dangătul de clopot al condamnaţilor la moarte. Rostul omului încetează odată cu posibilitatea de a fi folositor celorlalţi şi, odată ajunși aici, presimţim că sfârşitul eroului nostru se aproapie. „Asemenea lucruri nu vin pe neaşteptate; ele sunt pregătite vreme îndelungată“ spune unchiul lui K, oferindu-ne o explicaţie a „surprizelor“ ce sunt rezultatul unor lipsuri ignorate timp îndelungat.
Sindactilia Lenei – infirmiera avocatului – sugerează imaginea liliacului, cunoscut simbol al duhurilor necurate. „Drăguţă gheară“ exclamă domnul K, în sensul „toleranţei“ pe care şi-o impune pentru a nu-şi agrava situaţia.
Supărarea sa iniţială cedează locul indiferenţei, stare în care se lasă pur şi simplu strivit de evenimente. Episodul în care Leni i se oferă poartă semnificaţia unui premiu de consolare. Exacerbarea libido-ului în condiţii de stress e un indiciu al slăbirii voinţei. După spusele avocatului Huld „K întârziase şi neglijenţa aceasta avea să-i mai aducă în viitor şi alte necazuri, mult mai mari decât simpla pierdere de timp“. Nici asupra acestei sintagme nu există o unitate de vederi, deşi se ştie că timpul pierdut e acela în care nu se acţionează, sau în care acţiunea ignoră scopul esenţial.
„Procesul“ e un roman sapienţial în care, prin antiteză şi în mod tacit, scriitorul suscită interesul pentru virtuţile neo-testamentare. Anchetatorii „urmăreau să-l adoarmă pe inculpat şi să-l menţină inactiv ca să-l ia prin surprindere cu verdictul… Era absolut necesar să intervină inculpatul însuşi“ or, pentru asta, „nu trebuia decât să-i consacre procesului o parte din calităţile care-i înlesniseră ascensiunea“, ceea ce Joseph K nu face.
Fiecare om e înzestrat cu diverse calităţi, dar puţini sunt cei ce nu le irosesc. „(…) Ignorând cu totul natura delictului şi a tuturor complicaţiilor posibile, trebuia să-ţi recapitulezi întreaga viaţă până în cele mai mici amănunte“, dar K nu e dispus să depună nici cel mai mic efort, continuând să-şi arate dispreţul: „O asemenea muncă poate ar fi fost bună pentru mintea unui pensionar, căruia să-i ajute să-şi treacă zilele prea lungi. Dar acum K (…) era în plină ascensiune…“ Pentru el problemele vieţii de zi cu zi sunt mai importante decât orice, din care cauză acest „proces“ îl încurcă. La fel procedează şi cei ce amână participarea la slujbele Bisericii, considerând-o ca fiind rezervată bătrânilor.
„Întâmpinările“ pe care eroul recunoaşte că nu le-a făcut constituie fondul relaţiilor creştinilor cu Sf. Biserică, rugându-se, postind, participând la Sf. Liturghii din Duminici şi Sărbători, la Sf. Taine ale: Botezului, Mărturisirii, Sf. Împărtăşanii, Sf. Maslu, Cununiei, la ierurgii, pelerinaje la Sf. Mânăstiri, închinări la Sf. Moaşte ş.a.m.d. Esenţială rămâne preocuparea permanentă pentru suflet, căruia i se cuvine toată atenţia şi căreia trebuie să-i acorde timpul necesar: „Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?“ (Lc. 9, 25).
Pacea la care râvneşte oricine şi pe care puţini o dobândesc se referă la „războiul nevăzut“ cu patimile şi cu duhurile necurate. Luptătorii nu se lasă târâţi de întunericul, minciuna şi absurdul în care se desfăşoară „procesul“ lui K, surprins în flagrant dezinteres faţă de suflet. Asemeni celor mulţi, „el voia să se bucure de serile şi de nopţile scurte…“ De teamă să nu-şi piardă slujba, singurul lucru ce-l îngrijorează este posibila scădere a randamentului profesional. De aceea se întreabă cu nelinişte dacă „o apărare atentă şi minuţioasă – altfel nici n-ar fi avut sens – n-o să-i ceară neapărat să renunţe la orice fel de activitate?“ Nici măcar primejdia nu reuşeşte să-l desprindă de vechile deprinderi, şi acesta este principalul obstacol în calea apărării sale. Tot mai antrenat de valul necazurilor ce se abat asupra sa, el nu mai dispune de resursele necesare pentru a se prinde de colacii de salvare întinşi de cunoscuţi: „Fiecare om îşi are de purtat crucea“ îi spune industriaşul, reiterând parcă textele de la Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23.
Fetiţele care-l hărţuiesc pe Titorelli (pictorul) contribuie cu un „amestec de pueril şi depravare“ la tabloul porţilor iadului, în al căror perimetru se desfăşoară acţiunea. Deşi nu atinge pragul spiritual al mărturisirii, K simte povara păcatelor ştiute sau neştiute: „Numai un nevinovat se poate lipsi de ajutor, dar pe K începuse să-l supere faptul că i se pomenea într-una de nevinovăţia lui“. Kafka sugerează nevoia stabilirii unor contacte cu factorii ce ar putea schimba în bine cursul procesului, dar nici avocatul, nici pictorul nu sunt persoanele cele mai nimerite. Nici podul nu e cel mai potrivit sediu pentru un tribunal şi totuşi „aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului“.
De ce tocmai podul, adică acea parte nelocuită şi de sub acoperiş a casei? E într-adevăr nelocuită, dar nu şi nebântuită. Translocat din planul unei existenţe banale, eroul nostru ajunge în „zona pestilenţială“ a duhurilor văzduhului, care-l hărţuiesc în cele mai întunecate unghere ale conştiinţei, unde patimile şi instinctele îşi dispută întâietatea. Capitolul în care domnul K îi reproşează lui Leni că a devenit amanta lui Block descrie scufundarea sa ireversibilă în mlaştina instinctelor. „Când vrei să faci ceva pentru procesul tău nu te mai poţi ocupa de nimic“ îl avertizează negustorul, şi K trebuie să suporte adevărul de care se teme cel mai mult.
Nici nu-şi poate imagina o altfel de viaţă pentru că, lipsit de modelul neo-testamentar, e fără model. Nu cunoaşte nici îndemnul din Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur: „Toată viaţa lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“ Aceasta e şi soluţia ieşirii din pasivitate: împlinirea Poruncii divine. Retragerea din afaceri a negustorului, anchetat şi el, precum şi renunţarea la birourile care ocupau un etaj întreg pentru o „odăiţă mică şi dosnică“ nu-i conferă acestuia o poziţie mai avantajoasă decât cea a lui K. Vremea negustoriei a trecut, orice negociere e inutilă. În această lume a umbrelor nu funcţionează nimic. Dezvăluirile avocatului din perioada în care K vrea să renunţe la serviciile sale poartă amprenta unor sfaturi utile: „Dacă te porţi aşa cum te porţi în general faţă de proces, de vină e faptul că ai fost prea bine tratat, aşa acuzat cum eşti… De multe ori e mai bine să fii în lanţuri decât liber“. În România istoria regimului totalitar a demonstrat că, în timp ce deţinuţii politic şi-au păstrat nealterate reperele ontologice, ceilalţi le-au pierdut. Binele aparent atrage uitarea lui Dumnezeu, în timp ce suferinţa-L aduce în prim plan.
La „confruntare“ participă atât oameni obişnuiţi cât şi entităţi malefice, amestec la care Kafka nu renunţă şi care subliniază intricarea celor două planuri ale realităţii: imanent-transcendent.
Avocatul Huld, care îi cere clientului său Block „să nu se mai supună nimănui afară de el“, e avocatul diavolului: „Să nu-ţi pese de nimeni, îi spune avocatul. Fă ce ţi se pare just!“ Trist e că îndemnuri la fel de triviale precum: „Urmează-ţi instinctul!“ sau „Gândeşte liber!“ răsună şi în societatea debusolată în care vor găsi întotdeauna adepţi. Aceştia, asemenea negustorului care ajunge să strige disperat către avocatul tolănit în pat: „Sunt în genunchi avocatul meu!“ sărutându-i mâna, vor fi umiliţi chiar de către directorii de opinie din spatele lor. În haosul moral însetaţii de putere, posedaţii şi impostorii cum e Block se ridică la suprafaţă impunându-se efemer. După metoda avocatului „clientul sfârşeşte prin a uita întreaga lume“, resemnându-se şi în cele din urmă târându-se în noroi.
Ajuns câine al avocatului, „dacă acesta i-ar fi poruncit să se târască sub pat şi să latre de acolo ca din fundul unui coteţ, ar fi făcut-o cu plăcere“. Omul-câine ilustrează cum odată cu pierderea demnităţii umane începe mutaţia către altă specie, proces urmărit în „Metamorfoza“ şi remarcat în ultimele cuvinte ale „Procesului“. Studiul la care avocatul îl forţează pe Block evocă „orele de învăţământ politic“ la care salariaţii au fost obligaţi de către „activiştii de partid“ să participle, iar „bucuria“ lui, în cele mai degradante situaţii, prefigurează paradoxalele reacţii ale chipului desfigurat din „experimentul Piteşti“. „Procedura judiciară rămâne fără motivaţie“ (Radu Enescu, op. cit.) pentru că tribunalul nu aparţine acestei lumi în care, cât de cât, logica şi raţiunea mai funcţionează.
Procesul e un simulacru, iar pedeapsa se abate asupra personajului principal înainte de a se fi dat vreo sentinţă. Condamnat de la început, Joseph K ar fi avut acelaşi sfârşit şi fără acest simulacru. Potrivnicul nu dă nimănui socoteală. Din chipul în care Joseph K înţelege viaţa se străvede lipsa unei solide motivaţii. Vidul motivațional poate doar explica, nu şi justifica deprinderile şi reacţiile conjecturale ale eroului, el netrăind realmente ci doar „paraexistând“ (Becker). În absenţa unei motivaţii existenţiale firescul se confundă cu absurdul. Când atenţia eroului întârzie asupra unor detalii nesemnificative, de care nu se mai poate dezlipi, acestea capătă dimensiuni uriaşe şi o importanţă disproporţionată ce-i paralizează iniţiativa, lăsându-l pradă obsesiilor. Tergiversarea e ancenstrala metodă de irosire a timpului şi de blocare a acţiunii.
Paradoxul kafkian ne învaţă că pentru a duce la bun sfârşit o lucrare esenţială, cum e cea a mântuirii, atenţia nu trebuie să se abată de la scopul principal. Întârzierile, ocolişurile, compromisurile, tergiversările, abaterea atenţiei, slăbirea motivaţiei sau înlocuirea ei, uitarea scopului, justificările contextuale, implicarea în diversiuni ş.a.m.d. prejudiciază acţiunea esenţială. Cine nu are mântuirea drept scop sau renunţă la motivaţia esenţială trădează condiţia umană, devine neom.
Joseph K nu ţine seamă nici de Dumnezeu, nici de daunele provocate de potrivnicul. Absenţa credinţei în Dumnezeu, ignorarea comunicării cu El duc la indiferenţă şi uitare, dar ceea ce este şi mai grav e ignorarea potrivnicului. Acesta, înaintea căruia şi cei asemenea lui K sunt complet lipsiţi de apărare, de nimeni împiedicat, nu încetează să-şi chinuiască prada. În abordarea ultimelor secvenţe ale războiului dus de diavol împotriva omului, când înfrângerea omului este iminentă, obligat să depăşească frontierele psihologiei, Kafka face apel la reflecţia teologică fără a putea evita, chiar dacă incomplet, mesajul neo-testamentar. Duhurile potrivnice, în chipul „funcţionarilor Justiţiei“, îşi împlinesc adevărata lor menire, cea a schimonosirii din temelii a chipului. Malefica metamorfoză a acestuia e tema preferată a autorului, care analizează mecanismele neasemănării cu Chipul divin, contradevenirea. „Sentinţa de condamnare vine în multe cazuri pe neprevăzute şi poate fi rostită de indiferent ce gură“. Aşa stau lucrurile şi în cazul celor care, asemenea lui K, s-au lepădat de Dumnezeu ajungând la discreţia vrăjmaşilor, „care vin la noi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori“ (Mat. 7, 15).
Preotul îi spune în Catedrală: „Tu cauţi prea mult ajutorul altora şi mai ales pe cel al femeilor. Nu observi că ele nu-ţi sunt un ajutor adevărat?“ „Feriţi-vă de oameni“ (Mat. 17, 10) le spune Mântuitorul ucenicilor Săi, iar în „Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu“ citim următoarele: „Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primeşte rugăciunea robilor tăi, că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda săgetările diavolilor“.
„Nu vezi oare nici până la doi paşi?“ îi mai strigă preotul lui K. „Sfârşitul“ e titlul capitolului în care K recunoaşte că orice rezistenţă e inutilă, nemaidorind decât să-şi păstreze până la capăt claritatea minţii. În rugăciunea pentru bunul sfârşit al vieţii Îi cerem Mântuitorului ca în acel ceas să ne dea: „minte întreagă, cunoştinţă adevărată, înfrângerea inimii pentru păcate (…), credinţă întreagă, nădejde tare şi dragoste deplină“. Ultima dorinţă a lui K, din partea unui răucredincios, e o pretenţie nejustificată. K mărturiseşte: „totdeauna am vrut în lumea asta să duc la liman 20 de lucruri odată şi, ca o culme, pentru un scop care nu era întotdeauna lăudabil“. În fiecare om există un K, o nefericită constantă numită de Sfinţii Părinţi „sămânţa putrejunii“.
Am numit-o coeficient de eroare. Acesta poate fi anihilat prin cunoaşterea şi experierea Adevărului în lumea în care, aşa cum recunoaşte şi eroul nostru, „minciuna a devenit legea lumii“.
După ce „e înşfăcat de doi domni în redingote şi purtând cilindre înalte ţintuite pe ţestele lor“, se întreabă: „Să plec oare ca un imbecil care n-a fost niciodată în stare să înţeleagă nimic?“ (subl. n.).
Pe ultimul drum are impresia că o zăreşte pe domnişoara Burstner. Ultimele-i clipe de viaţă îi sunt furate de gânduri, imagini, amintiri şi chiar de amănunte reale, care-l împiedică să simtă, măcar odată în viaţă, adevărata realitate. Viaţa perceptivă se arată a fi nu numai inutilă, ci de-a dreptul ridicolă în ceasul morţii în care, măcar în ultimile clipe, după exemplul tâlharului, ar fi putut I se adreseze Lui Dumnezeu, să se roage. Retina lui filmează automat şi inutil ultimul drum. E omorât cu un cuţit de măcelărie de doi slujitori, într-o carieră părăsită din afara oraşului: „«Ca un câine» spuse el şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască“.
Este sfârşitul atribuit de autor „câinimii“ pentru că, aşa cum am văzut, K duce o viaţă mai curând animală, curmată într-un mod ce aminteşte metodele folsite în abatoare. Ultimul sentiment, tardiv, păstrând totuşi un rest de omenitate, este ruşinea. Supravieţuirea ei dovedeşte nemurirea conştiinţei. Nimeni nu-şi doreşte un asemenea sfârşit, dar puţini înţeleg că ultima clipă e definitorie unui anume fel de viaţă și și mai puțini sunt cei ce știu că „în felul în care te va afla, te va judeca“.
Faptul că în catedrală K „îşi face cruce“, aşa cum ar fi trebuit să facă dintotdeauna, precum şi tardivele lui regrete arată pâlpâirile unei conştiinţe înfrânte, deja copleşite de veşnicia ruşinii. Afirmaţiile potrivit cărora „caracterul religios al romanului“ ar fi „contrazis de relatarea ambiguă a paznicului legii“ sau ideea potrivit căreia „trebuie să existe un raport necesar al legii cu vinovăţia“ [15] nu au justificare logică și cu atât mai puțin hermeneutică. În plus, contrazic hotărârea autorilor: „nu căutăm nici să interpretăm, spunând că un lucru înseamnă alt lucru“ [16]. Dincolo de aceste observaţii e aproape imposibil să treci peste scrierile lui Kafka fără a căuta să le înțelegi. Ar fi timp pierdut.
În cel de al XXVIII-lea imn al iubirii Sf. Simeon Noul Teolog se roagă să nu fie acoperit de ruşine la trecerea prin porţile morţii, iar în imnul XXV citim: „De vei dezgoli nelegiuirile şi faptele mele, o, Împărate nemuritor, să nu le arăţi tuturor. Căci mă cutremur cugetând la faptele tinereţilor mele, iar a le spune e un lucru plin de ruşine. Deci de vei voi să le descoperi tuturor, ruşinea mea va fi mai grea decât orice pedeapsă“.
Din clipa intrării în scenă Joseph K e un personaj mort; un suflet mort într-un trup agonic, hărţuit fără milă de duhurile răutăţii, ce nu pregetă să-i ofere şi moartea fizică. Sunt ultimile lovituri ale potrivnicului împotriva resturilor omenităţii unui tragic personaj. Nu „dezumanizarea“ e termenul cel mai potrivit al schimbărilor suferite de Joseph K, aceasta fiind doar panta renunțării la specia aparținătoare. Moartea e cuvântul cel mai potrivit cu pierderea omenităţii, or Joseph K nu trăiește. Execuţia ia aspectul gestului mecanic al eutanasierii unui animal. În timp ce Block acceptă un compromis cu avocatul numai pentru a prelungi o viaţă de câine, Joseph K moare „ca un câine“, după cum a și trăit.
Kafka nu omite intervenţia ruşinii, îndreptându-ne astfel atenţia către zona conştiinţei, în care aceasta locuiește şi de unde provoacă suferinţa sufletului şi a trupului. Suflete moarte sunt cele care, lepădându-se de conştiinţă, îşi lasă de izbelişte trupurile despre care Sf. Apostol Pavel spune: „Mormânt deschis este gâtlejul lor“ (Rom. 3, 13). Trupurile fără cap din bestiarul medieval atestă prezenţa printre vii a morţilor sufleteşte, a căror moarte biologică, precum cea a „domnului K“, devine derizorie. Să ne amintim îndemnul Mântuitorului: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor“ (Mat. 8, 22) şi cuvintele Psalmistului: „Doamne, nu-Ți întoarce faţa Ta de la mine ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în mormânt“ (Ps. 142, 7), iar Valeriu Gafencu în închisoare spunea: „Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti?“ Tot el, şi tot în închisoare, în dialog cu unul dintre colegii săi de suferinţă punea următoarea întrebare: „Care crezi că este ţelul fundamental al vieţii?“, întrebare de care depinde întreaga noastră existenţă pe acest pământ şi al cărei răspuns dinainte ştiut de el şi de către dreptcredincioşii creştini era ca un far călăuzitor, mai cu seamă în timpul furtunilor iscate pe marea acestei vieţi.
Exemplul omului care, lepădându-se de conştiinţă, îi întoarce spatele lui Dumnezeu e pretextul folosit de autor în descrierea modelului negativ, aşa cum este K, îngăduindu-ne să înţelegem cum un nume golit de conţinutul inefabil al persoanei poate ajunge o iniţială, foarte aproape de un număr. „Omul era chipul slavei supreme şi icoana puterii dumnezeieşti pe pământ“ afirmă Sf. Chiril al Alexandriei [17]. Dacă există o identitate între conştiinţă şi chipul vieţii umane, acolo unde conştiinţa nu funcţionează nu există nici chip omenesc, nici omenitate, nici viaţă. Privirea vizionarului Kafka dă de gândit… și asta e bine.
Învestirea lumii animale cu însuşiri omeneşti e caracteristică fabulei, dar în opera lui Kafka procedeul are o cu totul altă semnificaţie. „Umanizarea“ animalului se adaogă „animalizării“ omului pentru a închide bucla diabolicei metamofoze. Indiferent de sensul urmat, aceste metamorfoze nu ajung niciodată la capăt, dovedindu-se exponenţial de hidoase prin incompletitudine. Monstruozitatea demersului şi imposibilitatea finalizării sunt cele două caracteristici ale aşa zisei „lucrări a diavolului“, separată astfel fundamental de adevărata acţiune. Mântuitorul a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic“. Când e vorba de un asemenea personaj, nu poate fi vorba de „lucrarea mântuirii“ ci de neputinţa elaborării unui asemenea proiect, fără a mai adăuga lipsa sinergiei divino-umane definitorie adevăratei acţiuni.
Rezultatele unui simulacru nu pot fi decât monstruoase. Neterminatul, fie el: anatomic, factual sau conceptual e produsul actului pervertit, al contra-lucrării, al maimuţărelii. A califica pe cineva ca „neterminat“ înseamnă a-i expune părţile caduce, a-l expedia în categoria monştrilor. Această situație este, cu lux de amănunte, descrisă de Kafka în romanele sale în care, pe contrasensul devenirii acţiunile eroilor săi poartă urmele slăbiciunii prevestitoare a eşecului.
Şirul de nereuşite al Meşterului Manole atrage atenţia asupra rolului pe care îl are acţiunea ca vector ontologic. Acţiunea ca principală manifestare a vieţii omului, tocmai pentru că o determină, nu poate fi tratată oricum, ci numai cu respectul datorat „îndreptărilor“ divine.
Creştinismul deschide ochii lumii păgâne asupra închinării la monştri. Idolii civilizaţiilor precolumbiene constituie un edificator exemplu al deificării stadiilor embrionare, al opririlor genetice, greșit atribuite intervenţiei divine şi nu adevăratului lor autor.
Revenind la Kafka, observaţia potrivit căreia nici câinii muzicanţi, nici cântăreaţa Josephine nu cântă [18] vine în sprijinul ideii conform căreia pe traiectul metamorfozelor malefice se instalează un blocaj generator de handicap. Existenţa unui loc geometric al vectorilor: om —> animal, animal –> om duce la concluzia potrivit căreia ambele desfăşurări, deşi cea de a doua pare a exprima, în perspectivă darwinistă, o evoluţie, sunt diabolice. La Kafka totul: cuvinte, forme, acţiuni, mişcare, sunete e amputat, nu împiedicat să se nască, ci oprit pe parcursul desfăşurării, prins, capturat ca săgeata lui Zenon care nu-şi atinge ţinta şi prin care marele gânditor antic deconspiră un proces mental diabolic. Nici noaptea nu e ceea ce trebuie să fie: „Noaptea e încă prea puţin noapte“ [19]. Paradoxal, din locul geometric al lipsei de sens în care au fost duse şi abandonate, strigătul acestor capturi e auzit. Nimic însă nu este ceea ce trebuie să fie. De aceea nici strigătul nu mai este strigăt dar, asemenea celui din tabloul lui Munch, el se aude, se vede, e recunoscut şi, mai cu seamă, înţeles.
Omul devine maimuţă, insectă, câine sau alt animal, în timp ce maimuţa, câinele sau şoarecele capătă însuşiri omeneşti, nu în cadrul unor experimente ştiinţifico-fantastice, ci al unei realităţi al cărei bestiar, indiferent de sursă, e îmbogăţit. „Caracterului inuman al „forţelor diabolice” îi răspunde caracterul sub-uman al unei deveniri-animal“ [20]. Kafka prevede globalizarea speciilor şi înlocuirea lor cu bestiarul.
Şi totuşi în „Procesul“ e vorba de un om. Oare? Un om nu moare „ca un câine“ decât atunci când, în oglinda conştiinţei, necunoscându-se, nu se recunoaşte. Arhaicul îndemn „Gnothi Seauton“ este mereu actual. Urmărind firul dezumanizării în celelalte scrieri ale lui Kafka se iscă întrebarea următoare: Ce-l poate determina pe omul revoltat să aleagă soluţia unei condiţii inferioare? Aceleaşi motive ce i-au îndreptat către idealul „omului superior” pe Nietzsche şi pe Carlyle. Ambele direcţii motivaţionale, la fel de greşite, ignoră „împlinirea normalului – sfinţenia“, aşa cum spune şi titlul unei cărţi a lui Nichifor Crainic.
Ce raport este între opţiunile motivaţionale menţionate şi starea de sănătate a persoanei? În termenii cei mai larg acceptaţi, răspunsul trimite la… nebunie. Aceasta se face simţită la tot pasul, punând sub semnul îndoielii logica elementară, bunele intenţii ale eroului, întreaga atmosferă, coerenţa discursului şi chiar sănătatea autorului. Personajele, relaţiile dintre ele, întâmplările, dialogurile sau decorul poartă amprenta trivialului în spatele căruia se ascund: ilogicul, irealulul şi absurdul. Paradoxal, fenomenologia ascunsă a contra-devenirii iese la lumină. Niciunul dintre eroi, indiferent de specie, nu doreşte să treacă prin ceea ce trece, dar asta nu înseamnă că e o victimă a destinului, ci o dovadă a neputinţei. Sesizarea unor inadvertenţe în articularea diverselor componente ale procesului constituie mai curând dovada altui cod, neobişnuit pentru noi, dar adecvat subrealităţii, demoniacului, haosului. Sfârşitul „Procesului“ o dovedește. Deşi surprinde aşteptările noastre, nefiind consecinţa firească a unei condamnări, e începutul procesului de conştiinţă intentat cititorului. Acesta, înaintea lipsei de motivare a unei presupuse sentinţe, a unui tribunal straniu şi a slujbaşilor săi, străini de lumea pe care o cunoaştem, a unei insolite desfăşurări a procesului şi, mai ales, a nedumeririi referitoare la culpa eroului, e silit să facă recurs. Dacă vorbim de un proces de conştiinţă nu ne putem referi la Joseph K, a cărui conştiinţă este obnubilată, ci doar la recursul cititorului. Ceea ce predomină în tematica lui Kafka este abaterea generală, rezultată din abaterile particulare. Spaţiul, timpul, mişcarea, sunetul, cuvântul, iubirea, raţiunea, arestarea, avocaţii, judecătorii, vina, tribunalul, legea, reacţiile eroului, relaţiile, legea, procesul, totul e neautentic, fals, încărcat de nonsens şi departe de a fi rezultatele fanteziei autorului, indică o cu totul altă realitate. Faptul că însuşi Joseph K e convins că trăieşte o farsă nu-i îndreptăţeşte perspectiva onirică. Autorul ne convinge că perspectiva potrivit căreia ceea ce nu corespunde standardelor aparţine fantasticului este greşită. Numai schimbarea codului îngăduie perceperea altei realităţi care, oricât de tristă ar fi, este cea pe care o trăim şi nu cea pe care ne-o închipuim.
Obiectivul urmărit e mult mai grav şi mai complex, depăşind cu mult segmentarea pe teme social-politice a unei teme existenţiale, este cel al derapajului condiţiei umane. Nu libertatea este ceea ce caută eroii romanelor sale, pentru că omul e liber prin definiţie. Kafka însuşi afirmă că „problema nu este aceea a libertăţii, ci aceea a găsirii unei ieşiri“ [21], ieşire din impasul libertăţii omului copleşit de ea; ieşire din balansul opţional iscat de antagonismul dintre Lege şi „agitaţiile moleculare care introduc în joc culoarele, culisele, uşile dindărăt şi încăperile alăturate“ [22]. Morala, ca model comportamental neo-testamentar revelat, conține toate răspunsurile de care omul are nevoie. Deşi ignorată şi chiar refuzată, nu poate opri legitima întrebare: „Ne opreşte cineva să fim morali?“ pusă de Pr. D. Păduraru [23].
„Conectorii“ [24], aşa cum sunt numite personajele feminine ce joacă un rol nefast „anticonjugal, antifamilial“ „expediindu-te întotdeauna în altă parte“ [25], sunt mai degrabă „disjunctori“ ce-şi exercită efectul de întrerupere semnalat în paradoxurile eleate. În ansamblu, disjuncția manifestă preferinţa pentru zonele ascunse, infrastructurale, micro sau inframicroscopice, fractali, interstiţii, nuanţe. Personalizaţi de genialul autor, disjunctorii, factori de temut, nu mai pot fi ignoraţi. Putem foarte bine să atribuim acestor „disjunctori” rolul „deteritorializant” atribuit „femeilor erotice“ [26]. Translocarea personajului principal dintr-o realitate imaginată, tacit acceptată, într-alta până acum ignorată, neînţeleasă, urâtă, inacceptabilă dar adevărată, impune o schimbare radicală de perspectivă asupra omului, categoriilor filosofice, lumii obiectuale, dând la iveală impasul raţiunii. Apelul la alte lucrări sau scrisori îngăduie refacerea puzzle-ului kafkian.
Interpretarea „psihanalitic-oedipiană“ a Marthei Robert [27], cea „maşinică“ a lui Gilles Deleuze şi Felix Guattari [28] nu sunt excluse, lăsând deschisă calea unor variate abordări. Prin contribuţia lor acestea îmbogăţesc „asamblajul“ [29] hermeneutic al unor capodopere.
[1] Romul Munteanu, Prefaţa la Procesul de Franz Kafka, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965.
[2] Radu Enescu, Franz Kafka, E.L.U, Bucureşti, 1968.
[3] Franz Kafka, Verdictul, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti p. 24.
[4] Ibidem p. 26.
[12] Cf.Protos Nicodim Măndiţă, Calea sufletelor în veşnicie. Vămile văzduhului, vol. I, Biblioteca Ortodoxiei, 1990, p. 28
[13] Gilles Deleuze, Felix Guattari, Kafka pentru o literatură minoră, Bucureşti, Edit. Art, 2007.
[14] Roman Dorina, Ipoteze ale tragicului în Romanul Secolului al XX-lea cu titlu de manuscris, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 2010, CZU 821(100).09-21, p.98 .
[15] Gilles Deleuze, Felix Guattari, op. cit., p. 77.
[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Cărţile lui Moise, PSB nr. 39, p. 11.
[18] Gilles Deleuze, Felix Guattari, op. cit., p. 50.
[23] Pr.D.Păduraru, Ne opreşte cineva să fim morali?, ziarul „Lumina“, 27 Iunie 2012, p. 3.
[24] Gilles Deleuze, Felix Guattari, op. cit., p. 109.