„Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi
ca un miros de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”
Lucian Blaga
Pentru a vorbi despre veșnicia satului românesc trebuie să ne întoarcem la „începuturi”, aproape de timpul mitic al creației, in illo tempore, cum ar spune Mircea Eliade. De ce atât de departe? Pentru că cercetători străini cum ar fi: William Schiller, Marija Gimbutas, Albert Armand, Minoru Nabara și mulți alții afirmă că teritoriul Daciei a fost leagănul civilizației europene. Una dintre aceste afirmații este următoarea: „Civilizația a apărut acolo unde trăiește astăzi poporul român, cu cca 13 – 15.000 de ani în urmă.” (W. Schiller, Dacia, 2014, p.56)
Tot mai numeroasele descoperiri arheologice vin să susțină aceste afirmații. Astfel, pe teritoriul României s-au descoperit cele mai vechi rămășițe umane din Europa, în Peștera cu Oase din apropierea Aninei. Analizele demonstrează că Ion, așa cum a fost numit, a trăit în urmă cu 40.000 de ani, iar Maria și Vasile în urmă cu 35.000 de ani. De asemenea, cele mai vechi urme de pași umani se găsesc în peștera Izbuc-Ciur (30.000 de ani), iar cele mai vechi picturi rupestre (35.000 de ani) în peștera Coliboaia (Bihor).
La clisura Dunării, pe ambele maluri, avem cea mai veche așezare stabilă din Europa, cu o vechime de 10.000 de ani, și anume, Schela Cladovei-Lepenski Vir. Unii susțin că pe meleagurile noastre a fost domesticit câinele, porcul, inventat plugul și secera.
Tot pe teritoriul României se găsește cea mai veche și avansată cultură a Europei și printre cele mai vechi din lume. Este vorba de cultura Cucuteni-Tripolie, aceasta fiind atestată ca prima civilizație urbană cu așezări care se întindeau pe sute de hecatre, cu locunințe ce aveau unul sau două etaje, iar numărul total de locuitori în aceste așezări ajungea la 10-15.000. Civilizația Cucuteni se dezvolta și înflorea pe teritoriul României de astăzi, în zona Moldovei și Ucraina, în urmă cu peste 6.000 de ani.
Nu trebuie uitat nici faptul că în Ardeal, la Tărtăria, în anul 1961, istoricul Ioan Vlassa descoperea cele trei plăcuțe de lut cu incizii care reprezintă dovada celei mai vechi scrieri din lume.
Iar recent, Gânditorul de la Hamangia a fost inclus pe lista primelor 10 artefacte, cele mai valoroase din istoria umanității.
Toate aceste simple și sumare enumerări vin să dovedească faptul că satul românesc poartă cu adevărat „pe umerii” săi veșnicia, aducând până astăzi prin tradițiile și obiceiurile sale (colindul, Capra, Drăgaica, Paparuda, Caloianul, Călușerul), prin dansuri (hore, învârtite, țarini), prin cântece (horea cu noduri, doina), prin creațiile folclorice (balade, strigături, colinde, descântece, basme, ghicitori), prin arhitectură (biserici, case), tehnică (mori, șteampuri, pive, vâltori), prin arta populară (costum popular, țesături, icoane, mobilier, ceramică), dar și organizarea socială, o spiritualitate care își are bine înfipte rădăcinile într-o stră-stră-străveche cultură existentă cu mii de ani în urmă pe aceste locuri.
Civilizația noastră sătească este în primul rând continuatoarea și păstrătoarea culturii traco-dace care s-a dezvoltat și a ființat pe un spațiu întins între Nipru, Adriatica, Carpații Nordici și Câmpia Tesaliei, un spațiu al cărui nucleu îl forma România de astăzi. Chiar Herodot subliniază faptul că neamul tracilor este cel mai numeros după inzi, iar Lucian Blaga spune: „Noi n-am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la apus nici la Soare-răsare. Noi suntem unde suntem…” (Blaga, Dacia, 2014, p. 56)
Noi suntem unde suntem de mii și mii de ani, ceea ce pentru muți istorici reprezintă un semn de întrebare, un miracol. Pentru că este într-adevăr miraculoasă dăinuirea noastră „nealterată” pe aceste locuri, în condițiile în care istoria s-a dovedit extrem de nemiloasă cu noi. Un mileniu întreg am fost trecuți prin ciurul și dârmonul popoarelor migratoare, ce s-au zvânturat peste țară ca o urgie de foc și prăpăd, iar apoi am stat ca un dumicat mereu nemestecat în gâtul atâtor imperii hrăpărețe și nemiloase, dominate de veșnice gânduri expansioniste și anexioniste.
De aceea, s-a vorbit de multe ori de miracolul românesc, miracol care constă tocmai în eroismul fără seamăn al acestui popor, căci tot acest eroism a fost însoțit în timp de jertfe numeroase de un nesfârșit tragism. Și toată jertfa și răbdarea nelimitată a poporului român a fost înfăptuită pentru a nu pierde acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu, această terra mirrabilis, cum o numea Mihail Diaconescu într-unul din eseurile sale, un spațiu moștenit din străvechime.
Satul, satul românesc, a fost nucleul acestei rezistențe jertfelnice. Țăranul nostru la fiecare nouă năvălire barbară și-a luat bruma de avut ce-i permitea supraviețuirea și o existență ascetică (am putea spune) și pornea spre munte sau codru. Muntele și codrul îi erau sprijin și ocrotire în vreme de restriște, iar la nevoie schimba coarnele plugului sau mânerul coasei cu cel al sabiei.
Se poate spune că țăranul român a reconstruit mereu ceea ce alții au pustiit, au distrus în pofta lor nemăsurată de cucerire și stăpânire. În fiecare român a trăit un meșter Manole ce a reconstruit după fiecare nouă invazie și pustiire. România întreagă poate fi considerată o catedrală în zidurile căreia sunt prinși toți eroii știuți și neștiuți ai acestui neam.
Întreg neamul nostru își are originile în satul românesc, supraviețuind în timp prin intermediul aceluiași sat. Pentru că așa cum spune și Ernest Bernea, satul reprezintă chiar civilizația noastră românească,(…) iar viața satelor noastre este cel mai bogat document al neamului.( Bernea,Civilizația română sătească, 2006, p.11)
Marele nostru poet și filozof, Lucian Blaga, situa satul în Centrul Universului, subliniind faptul că el se prelungește în mit. Ce înseamnă de fapt aceasta?
„Prelungirea” în mit a satului românesc este dată tocmai de vechimea sa în timp , de viețuirea neîntreruptă de zeci de mii de ani pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, impregnate de un mirrabilis spiritus loci. Țăranul român conștientiza faptul că trăiește pe guri de rai, în locuri unde lumea noastră se întâlnește cu „cealaltă”, materialul cu spiritualul, Pământul cu Cerul, de aceea nu i-a fost niciodată greu să treacă din viață în eternitate, să fie mai aproape de cele spirituale decât de bunurile materiale. El trăia în mit.
Apoi, situarea satului în Centrul Lumii se datorează arhaicei credințe într-un Simbolism al Centrului. Despre simbolismul „Centrului” Mircea Eliade spune că el poate fi reprezentat de Muntele Sacru, Arborele Cosmic, Stâlpul Lumii, sau într-o formă extinsă de o cetate, oraș, templu, biserică sau o simplă casă, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Toate regiunile sălbatice, necultivate, neumanizate, spune același Eliade, corespund Haosului. De aceea, primii oameni când se stabileau într-un ținut nou, necunoscut și necultivat, trebuiau să-l sacralizeze prin ritualuri „care repetă simbolic actul Creației; zona necultivată este mai întâi cosmizată și apoi locuită. (Eliade, Mitul eternei reîntoarceri,2011, p.19). Prin astfel de ritualuri de exemplu, vatra unui sat devine sacră, un veritabil Centru al Lumii sau Axis Mundi, după cum și o casă nouă poate să reprezinte un același „Centru”. Astfel, ca urmare a situării lor în Centrul Lumii, satul sau casa în cazul nostru, sunt punctul de întâlnire a trei regiuni cosmice: Cerul, Pământul și Infernul.
„Ca și cetatea, ca și templul, casa se află în centrul lumii, este imaginea universului.”
(Chevalier; Gheerbrant, Dicționar de simboluri, 1993, p.256). Unii cercetători susțin că elementele importante ale casei corespund celor trei regiuni cosmice amintite mai sus, regiuni care se reunesc în Centrul Lumii. Astfel, acoperișul casei ar corespunde Cerului, camerele ar corespunde Pământului, iar pivnița Infernului. Coșul de fum sau pur și simplu coloana de fum care iese din acoperiș spre cer simbolizează Stâlpul Lumii, cel care unește cerul de pământ, umanul de Divin, materialul de spiritual.
Casa țăranului român poate mai mult decât a altor popoare, respectă fidel această simbolistică. Pivnița este mare, bine evidențiată, camerele de locuit sunt încinse de prispa frumos ornamentată, iar acoperișurile din paie sau șindrilă, înalte, de trei ori mai înalte decât casa propriu-zisă, chiar tind spre cer, spre o legătură tainică și neîntreruptă cu acesta. Dar cel mai important lucru dintre toate este faptul că țăranul român nu a pierdut o clipă legătura cu Cerul, cu Dumnezeu, cu cele spirituale, legătura Pământ–Cer fiind neîntreruptă chiar și atunci când aceasta a fost interzisă, în perioada comunistă.
Casa, gospodăria este de cele mai multe ori închisă de jur împrejur de o curte cu patru laturi, spațiu în care își găsește loc grădinița cu flori, fântâna, animalele. Această curte și grădină care în satele noastre se continuă mult în spatele casei, fiind presărată cu pomi fructiferi și fânețe înflorite, amintește de raiul primordial a cărui nostalgie țăranul nostru a purtat-o în el de-a lungul întregii vieți. De aceea a înfrumusețat tot ceea ce îl înconjura, de la simpla unealtă, casă, țesătură și până la icoană, dintr-o continuă și dureroasă nostalgie a paradisului, a paradisului pierdut în care încearcă mereu să se întoarcă sau dacă nu poate, măcar să și-l „construiască” în jurul său.
Ca Centru al Lumii casa, locuința, are rol atât funcțional cât și sacru. Meștergrinda străbate în lungime încăperile casei împărțind totodată spațiul în două: în dreapta spațiul „faptelor de viață” (unde sunt situate vatra, cuptorul și patul), iar în stânga, spațiul „faptelor de ritual”. În spațiul din dreapta se consumă nunta, se concepe noua viață, se naște și se moare, iar în stânga se realizează ceremoniile botezului, ale nunții și tot aici se așează (în sicriu) pe masă mortul pentru a fi privegheat și prohodit.
Înainte de a începe construcția unei case, locul trebuia „sacralizat” prin anumite ritualuri care „repetă simbolic actul Creației”, scoțând „locul” din Haos, de sub puterea spiritelor malefice. Se știe astfel, că pe locul ales pentru construirea unei case se sacrifică o pasăre sau un alt animal, în funcție de zonele țării, iar la temelia casei se pune o monedă. Atunci când meșterul ajunge să finalizeze construcția, în vârful acoperișului așează un mic arbore verde (o creangă), precum și flori sau capul unei păsări, pasăre din care ulterior se vor ospăta meșterii constructori. Arborele respectiv are menirea de a marca locul „sacru”, ca Centru al Lumii, el fiind simbol al Coloanei Lumii (Axis Mundi) reușind să lege casa nou construită și locuitorii săi de Cer, de Dumnezeu, de cele spirituale.
Bineînțeles, semnificația acestui ritual de „sacralizare”, de realizare a „legăturii” cu dumnezeirea, de „consacrare„ a locului ca Centru al Lumii, s-a pierdut. Bătrânii mai știu cel mult că arborele verde are rolul de a aduce belșugul, sănătatea, bucuria în locuința respectivă.
Însă, sub diverse denumiri de Pomul-Copacul-Arborele Vieții, Axul Cosmic, Coloana-Stâlpul-Axul Cerului, acest copac de esențe diverse (brad, măr, fag, stejar) îl întâlnim în majoritatea ritualurilor din lumea satului românesc: naștere (plantarea unui copac), nuntă (pomul sau steagul de nuntă, ieșitul la ultoaie, etc) înmormântare (bradul funerar, „sulița” sau stâlpul funerar), la Crăciun (colindatul cu pomul), la Florii (sălciile), la sf. George (ramura de fag), etc.
„În general, putem afirma că majoritatea arborilor sacri și rituali pe care-i întâlnim în istoria religiilor nu sunt decât replici, copii imperfecte ale acestui arhetip exemplar: Arborele Lumii. Cu alte cuvinte, toți arborii sacri se consideră că se află în Centrul Lumii, iar toți arborii rituali sau stâlpii, consacrați înaintea sau în timpul unei ceremonii religioase oarecare, sunt socotiți ca proiectați magic în Centrul Lumii.” (Eliade, Imagini și simboluri, 2013, p.48)
Se spune de asemenea, în credința populară că sufletul celui mort urcă potecile unui munte sau se cațără pe crengile unui arbore până la ceruri, acest arbore nefiind altceva decât Coloana Cerului.
Datorită importanței sale majore regăsim acest Arbore al Vieții sau Coloană a Cerului pe cele mai diverse obiecte ale artei populare românești: blide, ulcioare, furci de tors, ii, covoare, ștergare, fețe de masă, marame, crestături în lemn, etc. El apare ca un brad stilizat, ca un copac cu șapte ramuri sau bogat ramificat (șapte ramuri=șapte trepte spre cer),sub forma mărului cu roade din grădina raiului, sau a unui arbust puternic înflorit.
Despre acest Arbore al Lumii căruia Eliade îi dedică studii întregi, același autor afirmă următoarele: „Am vorbit despre simbolismul Arborelui Lumii. Creștinismul l-a folosit, l-a interpretat și l-a extins. Crucea, lucrată din lemnul Arborelui Binelui și Răului, se substituie Arborelui Cosmic; Cristos însuși este înfățișat ca un Arbore (Origene). O omilie a lui Pseudo-Chrysostomos evocă Crucea ca pe un arbore ce se ridică de la pământ la ceruri. Plantă nemuritoare, el se înalță în centrul cerului și al pământului: reazem neclintit al universului, legătură între toate lucrurile, susținător al întregului pământ locuit, împletitură cosmică, cuprinzând în sine tot ciudatul amestec al firii omenești…” (Eliade, Imagini și simboluri, 2013, p.178)
Așadar, acest Arbore al Lumii se înalță în Centrul Lumii, centru care așa cum am mai spus, poate fi biserica, vatra satului sau casa. Acest „centru” apare reprezentat pe diverse obiecta de uz casnic sau decor sub forma unui cerc cu punct în mijloc. Desenul reprezintă totul în parte și partea în tot. Cercul simbolizează conștiința, forța supremă care guvernează, animă orice se află în acest cerc, iar punctul central este cauza a tot ce există.
Raportat la ființa umană, cercul este simbolul trupului uman, al învelișului fizic, astral, cauzal, iar punctul reprezintă conștiința divină, Sinele Suprem Nemuritor. Sau altfel spus, cercul este simbolul sufletului iar punctul central este spiritul. (D. L. Gavrilă, Enigme din trecutul îndepărtat în Munții Buzăului, 2012)
În istoria umanității cercul cu punct în mijloc este un simbol al soarelui ca centru al universului, de care depinde totul, întreaga viață de pe Pământ și în jurul căruia se învârte totul.
Prin referirea sumară la două dintre simbolurile majore ale satului românesc, Centrul Lumii și Arborele Vieții, fiecare dintre acestea având mai multe denumiri, am încercat să ajung la „esențe”, să mă întorc într-un timp foarte îndepărtat, undeva la ”începuturi”, acolo de unde ne vin „permanențele”, valorile și veșnicia satului românesc.
Însă, satul românesc de astăzi nu mai este acea comunitate echilibrată, închegată și bine organizată, cu legi și reguli ancestrale păstrate cu sfințenie, ci o comunitate aflată într-un proces alert de destrămare și alterare. Unele sate, și nu puține, dispar de-a dreptul de pe harta țării, altele își schimbă aspectul și „obiceiurile” adoptând modele urbane, străine de vechea și sănătoasa mentalitate a țăranului român.
Și totuși, mai găsim uneori în zone izolate de munte, sate românești în care se mai păstrează un stil de viață arhaic, se mai respectă valorile tradiționale și obiceiurile moștenite din străbuni.
Aceste sate sunt astăzi aspru judecate. Se spune că ar fi primitive, aflate sub orice nivel de civilizație, rămase în urmă și neintegrate în marșul triumfal spre bunăstare și civilizație, spre care ne mână cu de-a sila U.E, scoțându-ne din așa-zisa noastră lentoare sau delăsare cu iz oriental.
Deoarece atât dacii, cât și noi, românii, urmașii lor am fost orientați în principal spre acumulări spirituale și mai puțin spre cele materiale, suntem astăzi blamați și arătați cu degetul de „lumea bună” a Europei, fără să gândească nici o clipă Europa, că o parte din bunăstare și-o datorează jertfelor și eroismului românilor din perioada migrațiilor, apoi din secolele marcate de expansiunea otomană, expansiune pe care noi am oprit-o cu sângele nostru aici, la Dunărea de Jos, jertfelor din primul și al doilea război mondial, jertfelor din perioada comunistă, și apoi, spolierilor permanente realizate de „unul și altul” de pe spinarea bietului țăran român, de-a lungul veacurilor.
Eșecul neamului românesc pe plan material l-a deschis spre Dumnezeu, aducându-i har și înțelegere pentru artă în toate formele și manifestările sale, pentru simplitate, sobrietate, originalitate și frumos.
Cu privire la această idee Ernest Bernea susține că: „Civilizația română sătească, departe de a fi o treaptă inferioară a unei civilizații nerealizate, reprezintă, dimpotrivă, un summum de experiență și obiectivare în forme proprii. Arta, filosofia populară, ordinea socială și economia stau mărturie acestei afirmații. Arta noastră țărănească nu este ceva grosolan, expresie lipsită de gust și îndemânare, ci o experiență mereu repetată, cu realizări dintre cele mai reușite.” (Bernea, Civilizația română sătească,2006, p.13-14)
De aceea, satul românesc trebuie studiat din „centrul„ lumii sale, dintr-un punct de vedere propriu valorilor sale, valori care de fapt sunt documente prețioase care ne poartă departe în timp, până la începuturile civilizației europene. Atunci vom putea vorbi fără teamă despre veșnicia satului românesc.
Bibliografie :
Bernea, Ernest –Civilizația română sătească, Ed. Vremea, București, 2006
Chevalier,J. ; Gheerbrant, A. –Dicționar de simboluri, Ed. Artenis, București, 1993
Constantinescu,N.; Dobre, A. –Etnografie și folclor românesc, Ed. Fundației
România de mâine, București, 2001
Eliade, M. – Imagini și simboluri, Ed. Humanitas, București, 2013
Eliade, M –Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011
Gavrilă, D.L. – Enigme din trecutul îndepărtat din Munții Buzăului, Ed. ALPHA MDH, Buzău, 2012
Dacia Magazin, nr. 102-103, Anul X, Tulcea, 2014
