Altcumva despre originea românilor

 

Moto: Nu poate fi indiferent unui cetăţean dacă i se tăinuieşte istoria patriei sale; bărbaţi şi femei, matroane şi fecioare trebuie să ştie cine sînt, de unde vin şi cine le‑au fost părinţii. (Michael Lebrecht, <str[ong>Geschichte von Siebenbugen, în Abend Unterhaltungen, Sibiu, 1784, p. 16).

 

 

Moto: Nu poate fi indiferent unui cetăţean dacă i se tăinuieşte istoria patriei sale; bărbaţi şi femei, matroane şi fecioare trebuie să ştie cine sînt, de unde vin şi cine le-au fost părinţii. (Michael Lebrecht, Geschichte von Siebenbugen, în Abend Unterhaltungen, Sibiu, 1784, p. 16).

Deşi am trecut într-un alt mileniu şi într-un alt secol, cei obligaţi prin profesie să citim / răsfoim manuale liceale de istorie şi limbă română, observăm că poncifele de prin anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea despre originea şi evoluţia românilor nu şi-au clintit decît… „â”-urile, în pofida puzderiei de lucrări republicate ori apărute după căderea „cortinei de fier” pe această esenţială temă (le vom evidenţia pe cele mai importante dintre ele în continuare). Cum oricine poate afla răsştiutele fraze în mai toate cărţile de şcoală1, nu stăruim aici.

Privitor la originea românilor şi a limbii române am avea, însă, de formulat opinia că a mai gravita în abordarea subiectului doar la accidentul istoric din 107 d.H. (cucerirea unei părţi a Daciei de către romanii conduşi de Traian), este o dovadă de superficialitate.

Să recapitulăm: • după anul 107, romanii au avut control la nordul Dunării numai circa 160 de ani, vremuri deloc liniştite, propice evoluţiei cultural-sociale definite comod de prin secolul al XIX-lea drept „proces de romanizare”, ci presărate cu mari invazii şi revolte; • aria geografică aflată sub administraţie romană a fost doar de 1/5 din regatul dacic (Eutropius evaluase Dacia, provincia rîvnită de Imperiul Roman pentru aurul ei, ca teritoriu avînd o circumferinţă de un milion de paşi – adică aproximativ 1000 kilometri)2. • Theodor Mommsen a arătat3 că în Dalmaţia, în cele două Panonii, în cele două Moesii şi în Dacia nu s-au făcut colonizări masive precum în Spania, Gallia, Brittania, Noricum, Asia Mică, Syria, Africa, Numidia şi Mauritania.

Adăugăm la acestea următorul raţionament: colonizările din Macedonia şi Tracia au fost doar parţiale şi, admiţînd că toţi legionarii aduşi în acea 1/5 cucerită din Dacia şi-au acceptat schimbarea statutului de mercenari – membri privilegiaţi ai unor trupe de ocupaţie –, în acela de sedentari reprofilaţi la munca ogoarelor, rămîne de demonstrat că erau cu toţii vorbitori nativi (ori măcar buni cunoscători) ai „latinei vulgare” pe care ar fi impus-o femeilor dace, aşa încît, în pofida majorităţii situaţiilor de bilingvism specifice familiilor mixte, descendenţii lor să devină vorbitori nu de limbă maternă, ci… paternă! (De altfel, acelaşi Th. Mommsen considera că, începînd de la împăratul Hadrian, elementul roman [italic?] dispare din armată, exceptînd ofiţerii. De asemenea, pe de o parte, fiecare legiune era recrutată din zonele de staţionare – altfel spus, legionarii erau în mare parte localnici – iar, pe de altă parte, în general elementul traco-dac începuse să joace un rol de seamă în armata romană. Se ştie, de asemenea, că s-a ajuns chiar ca, din 238 Maximinus Trax să inaugureze un lung şir de împăraţi romani de origine traco-dacă).

Nici nu credem că se mai pot lua astăzi în discuţie fanteziile privind depopularea masivă – îndeosebi dispariţia în războaie a tuturor bărbaţilor autohtoni4 – urmată de căsătorii idilice ale „veteranilor” cu femei5 dace iubitoare dar, pesemne, amnezice (uitîndu-şi peste noapte – nu-i aşa? – atît originea, cît şi limba strămoşească şi învăţîndu-şi pruncii „latina” aproximativă a soţilor, foşti legionari-cotropitori, adunaţi din tuspatru punctele cardinale ale imperiului!).

Considerăm, de aceea, insuficient argumentabilă teoria „romanizării” (cînd și de către cine?) a populaţiei din Transilvania, Moldova (inclusiv Basarabia), Transnistria şi Bucovina. Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan – ca să ne referim doar la doi specialişti recunoscuţi –, la nivelul de cunoaştere posibil în epoca lor, au încercat găsirea unor argumente suplimentare în favoarea conceptului „romanizare” impus de Şcoala ardeleană. Credem, însă, că nu se mai poate lua în serios în zilele noastre scenariul lui Nicolae Iorga din Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria (anume emigrarea masivă de ţărani din peninsula italică în zona iliro-tracă, inclusiv la nordul Dunării, cu mult înaintea cuceririi acestor ţinuturi de către romani)6. Vasile Pârvan, la rîndul său, intuise fragilitatea argumentelor cronicăreşti în favoarea „romanizării” în 160 de ani a dacilor învinşi de Traian, dar punea fenomenul pe seama influenţei decisive a negustorilor romani, influenţă exercitată cu mult timp înainte ca armata romană să cucerească efectiv ţinuturile locuite de panoni, iliri şi traco-daci. Teoria vădit tendenţioasă7 a lui Roesler (sinteza albano-românească la sudul Dunării după retragerea aureliană), reluată neştiinţific, din păcate, de o parte virulentă a istoriografiei maghiare contemporane, nu mai merită să fie luată în considerare. Lor li s-ar cuveni recomandată cartea istoricului maghiar Huszti Andras, care, prin 1790, scrisese: Dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei. (…) Geţii au fost însă şi ei împărţiţi la fel ca dacii (…) în 1. Cei care au locuit spre vărsarea Dunării s-au numit simplu geţi. 2. Cei care au locuit lîngă Tyras (Nistru) sau rîul Tarlo s-au numit tyrageţi. 3. Care se aşezară între apele fluviului Boristhenes (Bug) s-au numit trusageţi. 4. Cei care au locuit lîngă lacul Meotis (Marea de Azov) s-au numit iasy-geţi. 5. Iar locuitorii din jurul Mării Caspice şi a rîului Gyaik şi Uxfartes s-au numit masageţi, adică geţii care locuiau în regiunea apelor. (…) Spun că noţiunea aceasta de Geta (…) ar însemna suliţă de aruncat sau lance, potrivit căreia geţii n-ar însemna altceva decît popoare de viteji, suliţaşi, lăncieri. (…)Unii învăţaţi socotesc că numele acesta de Dacus înseamnă luptător, adică viteaz 8. Augustin Deac citează şi opinia lui E. C. Daviest, care, prin 1922-1923, scrisese în Enciclopedia Peoples of all nations: Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul carpato-dunărean, cunoscut azi ca fiind România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe, în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania pînă la Marea Neagră9.

Perspectiva asupra evoluţiei culturii şi civilizaţiei din spaţiul carpato-danubiano-pontic trebuie, însă, lărgită.

Marija Gimbutas, cercetătoare de origine lituaniană stabilită în SUA după 1944 şi profesoară mai bine de douăzeci de ani a Universităţii din Los Angeles, a demonstrat într-o suită de articole publicate încă de prin anii 1973-1974 că România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului. (…) Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană (…)10. Despre ceuluitoare descoperiri (ignorate cu superbie de savanţii autohtoni!) scria Marija Gimbutas, profesionistă căreia în nici un caz nu i se poate imputa viziunea subiectiv-protocronistă în care înglobează, de regulă, toate minţile comode opiniile care le contrazic ipotezele?

Mai întîi este vorba despre tăbliţele de la Tărtăria descoperite în 1961 de cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, aparţinînd civilizaţiei Turdaş-Vinča şi atestînd o scriere mai veche cu un mileniu decît aceea sumeriană11, apoi despre celelalte numeroase vestigii, de la sanctuarele dacice din zona Orăştie, pînă la siturile bine studiate din Alba, Dobrogea etc. şi la cele în curs de cercetare din Orheiul Vechi (Butuceni, Trebujeni, Brăneşti, Ivancea-Cotul Iazului, Selişte-Vatici ş.a.).

Octavian Buhociu remarca: Rezultatul cercetărilor de arheo­logie preistorică, mai ales cele din sec. IV î.e.n. încoace, dovedesc aproape sistematic permanenţa unor rituri şi tradiţii populare, cum sînt cele de înmormîntare, de vînătoare, calendaristice etc., care se înţeleg prin cele de azi, de unde şi proba că Dacia a fost locuită fără întrerupere şi că romanizarea a preluat şi menţinut vechea cultură daco-getică12. Aşadar, pe acest temei material – care, încet, încet, este scos la iveală prin munca anonimă, jertfelnică a arheologilor –, se poate vorbi despre reconstituirea marelui edificiu al uneia dintre cele mai poetice şi mai originale mitologii din Europa şi din lume13.

Fiindcă tot se obişnuiesc diverse comparaţii cu Occidentul, să facem şi noi una, în contextul propus aici: prin comparaţie cu Dacia „romanizată”, în Peninsula Italică de unde ni se trage „romanizarea”, după opiniile încă admise axiomatic, Th. Mommsen recunoştea că, într-adevăr, Italia este însă surprinzător de săracă în vestigii ale epocii primitive şi se găseşte sub acest raport într-un contrast remarcabil faţă de alte zone de civilizaţie, întrucît aici dacă umanitatea s-a găsit, într-adevăr, cîndva, în interiorul graniţelor Italiei pe o treaptă primitivă de civilizaţie, pe care obişnuim s-o numim starea sălbăticiei, atunci pur şi simplu n-a mai rămas nici o urmă din aceasta14. În acelaşi timp, cu o intuiţie remarcabilă, istoricul german a deschis larg cîmp de investigaţii pentru lingviştii secolelor următoare, afirmînd ca o certitudine absolută că din creuzetul comun al popoarelor şi limbilor a descins o ramură care includea concomitent atît pe strămoşii grecilor, cît şi pe cei ai italicilor. (…) Comparaţia limbilor, abordată cu precauţie şi corectitudine, poate să ne ofere o idee aproximativă despre nivelul de cultură atins de acest popor înainte de separarea sa şi să ne înfăţişeze imaginea aproximativă a începuturilor istoriei, care nu este nimic altceva decît dezvoltarea civilizaţiei. Limba, în special în epoca de formare, este imaginea fidelă şi mijlocul de cunoaştere a treptei de civilizaţie atinsă de un popor. Marile revoluţii ale artei şi ale spiritului sînt păstrate în ea precum întro arhivă, din ale cărei acte viitorul nu va întîrzia să se informeze despre acele timpuri asupra cărora orice tradiţie nemijlocită a amuţit15. Necunoscător, se pare, al limbii române, istoricul enumera cîteva cuvinte ale poporului aceluia primitiv, numit de el „indo-german”, regăsite în sanscrită pentru a proba existenţa unei limbi, evident „indo-germanice”: akshas (rom. osie, lat. axis, gr. άξων), avis (rom. oaie, lat. ovis, gr. όϊς), kûrnu (rom. cîrn, got. quairnus, lituan. girnôs), gaus (rom. bou, lat. bos, gr. βοΰς), iugam (rom. jug, lat. iugum, gr. ξυγν)16 etc.

O cercetătoare – filolog clasic de profesie –, Maria Crişan, a studiat în bibliotecile din Danemarca documente şi tratate ignorate pînă astăzi de istoriografia şi lingvistica românească precum cel datorat lui Cato Major (234-149 î.H.), intitulat Origines, ori pe acela scris de Saxo Grammaticus (1140-1206) – Danica Historia. Ea s-a aplecat, de asemenea, cu acribie asupra mai cunoscutelor scrieri Historia de omnibus Gothorum Sueonuque regibus, publicată la Roma în 1554, la un deceniu după moartea autorului – arhiepiscopul de Upsala Johannes Magnus Gothus (1488-1544) – şi De literis et lingua Getarum sive Gothorum, apărută în 1597 – scrisă de Bonaventura Vulcanius Brugensis. Reţinem [De la Cato Major] aflăm că cel mai vechi alfabet din lume este cel getic şi că geţii aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei, căci ei proslăveau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier18.

Cu toate progresele cercetărilor arheologice şi istorice făcute pînă în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, observaţia lui Gh. Ivănescu din anii ’80 referitoare la România ni se pare, din păcate, încă actuală din perspectiva academică / oficială, inclusiv a manualelor: Rămîne şi astăzi o sarcină nu numai a filosofiei culturii, [a] sociologiei şi [a] etnologiei, dar şi a lingvisticii, de a explica limba şi cultura, atît cît se pot ele explica, prin psihologia specifică a popoarelor şi prin ceea ce este propriu în viziunea despre lume a fiecărui popor19.

În privinţa limbii vorbite de străvechea populaţie la care se referea Marija Gimbutas, dacă, pe lîngă observaţiile de bun simţ ale lui Th. Mommsen, deja citate, admitem ca definitorie sintagma lui W. von Humboldt ein organisches Wesen (la rîndul său, F. de Saussure considera limba o existenţă ideală, care se găseşte în minţile indivizilor vorbitori, iar Umberto Eco – un imens „columbar roman”, cimitir al intuiţiilor), nu putem admite dispariţia aproape totală în circa 160 de ani (pe parcursul a patru-cinci generaţii, adică!) a unui „organism-sistem” de o atare complexitate, rezultat al unui proces milenar, cum a fost şi limba traco-dacă. Mereu am fost uimiţi de atitudinea cercetătorilor români din anii 1970-1980 ai secolului al XX-lea, care, în lucrări ample precum DEX-ul, au pornit de la premisa că limba română (mereu inferioară şi săracă!) a tot împrumutat, de-a lungul secolelor, de la alţi vorbitori vecini, cotropitori ori migratori (prin comparaţie, net superiori!) cuvinte şi chiar sintagme. Neaflînd în enorm de multe situaţii asemenea lexeme aiurea, au preferat să considere că termenii în cauză au „etimologie necunoscută”! Cum să nu rîdem, deci, aflînd, bunăoară, că, într-o atare gravă confuzie, autorii în cauză ajung să pună sigla finală „et. nec.” (i.e. etimologie necunoscută) definiţiei unui cuvînt precum ban, atît de bogat în derivate în limba română şi pătruns demult, prin bancă (loc unde se depun banii), în circuit mondial? Cum să nu salutăm cercetări ca acelea întreprinse de acad. Marius Sala, care a găsit o inadvertenţă hazlie urmărind cuvîntul catrinţă, definind un obiect de vestimentaţie feminină tradiţională românească, dar căruia autorii DEX-ului i-au indicat, grăbiţi, etimon maghiar, fără a băga de seamă că în dicţionarele vecinilor noştri de la vest cuvîntului i se indică, normal, etimologie… românească! Sîntem de acord, de aceea, cu acei cercetători mai prudenţi care consideră o problemă încă deschisă contribuţia limbii latine (vulgare) la formarea limbii române.

Aceiaşi lingvişti români căutători, pe alte meleaguri, ai surselor de inspiraţie pentru limba română şi alcătuitori de dicţionare au ignorat, în schimb, un ansamblu de plăcuţe de plumb, iniţial din argint aurit şi din aur, cu o scriere străveche depozitate la Muzeul Naţional de Arheologie din Bucureşti încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. După seismele socio-politice din 1916-1918 şi 1941-1944, au mai rămas 79. Puţinii cercetători care s-au aplecat asupra lor au tras concluzia că textele sînt scrise în trei alfabete distincte, două dintre acestea aparent total necunoscute [probabil în limba geto-dacă – n.n.]. Al treilea alfabet, folosit mai frecvent în lungul textelor, este compus din caracterele alfabetului grecesc clasic, la care se adaugă patru caractere anomale specifice şi caracterul latin V, cu dublă semnificaţie [u] sau [v] (…)20. Această cronică apocrifă pe plumb, după cum şi-a intitulat lucrarea nu un lingvist, cum ar fi fost de dorit, ci un brav inginer, care i-a consacrat peste trei decenii din viaţă, Dan Romalo, este în realitate un tezaur: o cronică autentică a geto-dacilor, de o uimitoare coerenţă, profunzime şi erudiţie. Din fericire, tînăra Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Bucureşti, a înţeles importanţa acestor documente inestimabile, cărora le acordă, de cîţiva ani, atenţia specialistului21

Din fericire, nu este un exemplu singular. Amintim şi documentul de 448 de pagini depistat de mai multă vreme în Arhiva Bibliotecii Academiei de Ştiinţă Ungare din Budapesta, dar descifrat recent de Viorica Mihai-Enăciuc şi intitulat Codex Rohonczi. După opinia istoricului Augustin Deac, mărturia este de mare importanţă, întrucît atestă o limbă dunăreană veche (…), limba valahă, latină arhaică, cu alfabet dacic şi care descrie momente semnificative din istoria românilor, în special luptele lor cu armatele Regatului ungar, cotropitoare ale Transilvaniei22. De asemenea, într-o lucrare temerară Originea traco-dacă a limbii române23, Mihai Vinereanu se ocupă de poziţia limbii traco-dace în familia indo-europeană, de caracteristicile fonologice ale limbii traco-dace, de raportul dintre limba traco-dacă şi limbile slave, aducînd şi convingătoare argumente hidronimice şi toponimice.

Cu siguranţă, acest „nou val” de oameni pregătiţi lingvistic, continuarea cercetărilor arheologice (precum cele din zona Histria care s-au făcut în ultima vreme – descoperiri categorisite de mass-media ca „senzaţionale” –, vizînd, e drept, epoci mai apropiate decît cea primitivă) şi demersurile ştiinţifice ale viitorilor savanţi cu pregătiri diverse – istorie, etnologie etc. – din generaţiile actuale, fără prejudecăţi şi fără directive ideologice, vor aduce mărturii suplimentare privitoare la civilizaţia dezvoltată în ţinutul denumit inspirat de Marija Gimbutas leagănul vechii Europe.

În ceea ce priveşte „romanizarea” din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinînd de „miracolul românesc”), am socoti-o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi „roiseră”, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică…

Note:

 

  1. Iată cum tratează problema Ecaterina Stănescu, Marilena Bercea şi Mihaela Selevet în Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Rosetti, 2004: Pe teritoriul de la nordul şi sudul Dunării au trăit triburile tracilor, pe care, treptat, romanii le-au cucerit. Înglobaţi în provinciile romane Moesia (15 d.Hr.) şi Dacia (106 d.Hr.), moesii, dacii şi geţii au fost romanizaţi. Provincia nord-dunăreană Dacia a fost părăsită de statul roman în vremea împăratului Aurelian (270-275); în urma retragerii aureliene a rămas în teritoriu o populaţie daco-romană care s-a amestecat cu dacii rămaşi în afara graniţelor provinciei, romanizîndu-i şi pe aceştia din urmă. Procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci a început încă din secolul I î.Hr., înainte de cucerirea romană, fiind posibil, chiar dacă nesistematic, datorită vecinătăţii Imperiului Roman cu zonele nord-dunărene. A continuat sistematic, organizat de stat, în perioada cît a existat Dacia (106-275) şi, din nou nesistematic, după retragerea aureliană, în secolele II-IV. Rezultatul romanizării nord-dunărene în secolele I î.Hr. – III d.Hr. l-a constituit formarea populaţiei daco-romane, care a stat la baza formării poporului român. (p. 59). La rîndul lor, manualele de limba şi literatura română abordează problematica numai de la „romanizare”, fenomenul acesta contînd ca axiomă… ↩
  2. În viziunea lui Martin Cromer, citat de Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Ţării Rumâneşti, graniţele teritoriului se pot trasa cu uşurinţă: Dachia, dupre cum o scriu vechii gheografi, apa Tyrii, căruia noi (îi) zicem Nistrul, despre acea parte a Sarmaţi(e)i, carea noi (ştim că) Rusia şi Podolia iaste, o desparte; de cătră apus cu iazighii metanastii să hotărăşte, despre răsărit cu apa Necrasul, căruia noi Prutul acum îi zicem, şi cu Istrul, adecăte cu Dunărea, că aşa să cheamă; de către Misia cea de Jos, carea acum Bolgaria iaste şi de cătră amiazăzi cu aceiaşi Dunăre să desparte, adecăte de Misia de Sus, carea acum Bosna şi Sirbia iaste (…) (Cf. cit., Bucureşti, Editura Minerva, p. 30). ↩
  3. În History of Rome, London, L. Bentley, 1894. Am folosit traducerea românească din 1987 a lui Joachim Nicolaus, în două volume, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ↩
  4. Stolnicul Constantin Cantacuzino se întreabă, naiv, cum de afirmă răspicat acelaşi cronicar polonez că: Aceia dară (adecăte Dachia) dupre atîtea războaie ce cu romanii au făcut, în cea dupre urmă de Traianîmpărat, precum scrie şi Eftropie, s-au supus şi în chipul ţinutului adusă iaste. Ci dară, de vreme ce de oştile ce în mai suşii ai (=ani) sorbită şi stinsă au fost, mulţime de oameni den toate părţile romane, acela împărat ca să lăcuiască şi să sălăşluiască pămînturile acestea şi cetăţile au adus. Însă nu aşa mult dupre aceia ş-au răscumpărat. Dupre aceia iar goţii, subt Graţian-împărat, aceiaş(i) Dachie o au cuprins. (Cf. ibidem). Confuzia nu stă la acel Martin Cromer, aşa cum crede cronicarul muntean, în „răscumpărarea” Daciei de către dacii liberi (suficient de numeroşi în cele 4/5 din teritoriu necucerite de către romani!), ci în „sorbirea” şi „stingerea” populaţiei autohtone. Cît despre goţii lui Graţian, Stolnicul Constantin Cantacuzino comentează cu dreptate: cum s-au zis den istoriile altora că şi dachii, şi gheţii dentr-o fîntînă cu goţii era(u) (…). (Cf. cit., p. 31). ↩
  5. Cine mai avea rude pe la ţară acum 15-20 de ani, sau cunoaşte din alte surse viaţa rurală tradiţională, ştie că femeile sînt cele mai conservatoare păstrătoare ale obiceiurilor „apucate din străbuni”, deci statornicite în urmă cu 70-90 de ani. ↩
  6. Reluăm un pasaj pentru a demonstra bogata fantezie a autorului: Într-o anumită fază din viaţa ei economică, Italia (sic!) nu a avut nevoie de ţărani şi i-a exportat. Erau vilele, latifundiile, casele de plăcere, parcurile de vînătoare, viaţa de lux (…). Şi atunci a venit deodată un aflux de populaţie deznaţionalizînd parte din ilirieni şi traci. Şi confundîndu-se deznaţionalizaţii în masa civilizatoare au întărit- Curînd au mers înainte cu toţii, păstrînd aceleaşi ocupaţii, tot mai numeroşi pînă au ajuns la limita Dunării şi au trecut-o pe la Drobeta. După opera de deznaţionalizare făcută pe tăcutele de popor, a venit apoi împăratul care a dus această operă mai departe etc. (apud Mihai Vinereanu, Originea traco-dacă a limbii române, Chişinău, Editura Pontos, 2002, p. 23). ↩
  7. Un fapt interesant în acest sens îl aflăm în studiul polemic Mult zgomot pentru nimic sau Balansoarul româno-albanez scris de Gabriel Gheorghe: (…) La 1826, cu 14 ani înainte de naşterea lui Roesler, un compatriot al acestuia, Heinrich Julius Klaproth, erudit orientalist german, publică (…) Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours, Paris, Schubert, Londra, Treuttel and Wurtz, Stuttgart, Cotta, în care cuprinde şi 27 de hărţi de o deosebită valoare documentară, cuprinzînd intervalul dintre anii 534 î.e.n. – 1825 e.n. (…) Una din hărţile lui Klaproth poartă ca dată anul 912 e.n. şi pe ea românii (Walaches) figurează nu numai la nord de Dunăre, dar chiar şi în Ardeal! (…) Roesler nu putea să nu cunoască cartea lui Klaproth – reputaţia acestuia fiind universală în epocă – (…); îl şi citează (a se vedea p. 338 din Romanische Studien). (V. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Bucureşti, Fundaţia Gîndirea, 2001, pp. 92‑93). ↩
  8. Huszti Andras, Ó és újj Dacia, Viena, 1790, p. 1, apud. prof. dr. Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, vol. I, Giurgiu, Editura Tentant, 2001, p. 138. ↩
  9. Augustin Deac, op. cit., p.62. ↩
  10. Marija Gimbutas, Cuvîntul autoarei la ediţia românească al vol. Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 49. ↩
  11. Ciudat este că, dintre reacţiile produse la vremea respectivă, nu putem cita decît pe cele ale străinilor: (…) tăbliţele de la Tărtăria sînt mai vechi cu un mileniu decît monumentele scrierii sumeriene (…). Concluzia aceasta vine în întîmpinarea părerii exprimate de arheologul britanic Colin Renfrew, care a executat recent săpături în localitatea bulgară Sitagroi şi care a afirmat că în sud-estul Europei a existat în vechime o civilizaţie înaintată (interviu luat bulgarului V. I. Georgiev, în „Magazin istoric” nr. 3 / 1972, p. 18. apud. Paul Lazăr Tonciulescu, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Bucureşti, Editura Miracol, p. 9). Prin ianuarie-februarie 2005, după cum am fost informaţi de un localnic, aceste tăbliţe încă se mai aflau expuse  într-o vitrină muzeală din Cluj sub ignoranta inscripţie: „importuri culturale”! ↩
  12. Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 388. ↩
  13. Ivan Evseev, Cuvînt înainte la vol. Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1987, p. 6. ↩
  14. cit., p. 23. ↩
  15. Idem, p. 26. ↩
  16. idem, pp. 26-27. ↩
  17. Maria Crişan, Înrudirea popoarelor nordice cu traco-geto-dacii – dovezi istorice şi lingvistice, în vol. Cărturari nordici despre geţi şi limba lor scrisă, Bucureşti, Editura Arvin Press, 2004, pp. 129- Jurisconsultul suedez Carolus Lundius (1638-1725) atrage atenţia printre primii asupra unui text al lui Cato Major (cel Bătrîn): Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint (în traducere liberă: poeţii geţi acompaniaţi la fluier cîntau vitejia în luptă a eroilor lor cu mult mai înainte de întemeierea cetăţii eterne Roma) cf. idem, p. 92. ↩

18.Th.Simenschy, Gh.Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 39. ↩

19.Manualele şi tratatele de ligvistică socot ca sigure cu puţin peste o sută de cuvinte de origine geto-dacă în româna actuală. Lista cuprinde abur, balaur, barză, brad, brînză, (a) (se) bucura, buză, căciulă, copac, copil, mazăre, moş, ţap,vatră, viezure etc. ↩

20.Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, Bucureşti, Editura Arvin Press, 2003, p. IX. ↩

21.Iată un fragment din prezentarea făcută obiectelor în cauză de dr. Aurora Peţan într-o comunicare de la Academia Română, în prezenţa acad. Marius Sala, din data de 3 iunie 2004, orele 18:30-19:30: Dimensiunile acestor plăci sînt, în genere, de 20 / 30 cm2, ceea ce duce la o greutate de 8-10 kg(pe bucată). Toate au urme de prindere (toarte, cuişoare), chiar şi cele mici, de 6 / 8 cm2. Alfabetele arhaice de pe ele sînt imposibil de descifrat. Sînt 20 de tipuri de scriere, adică 20 de mîini care au scris. Există şi plăci martelate – sa scris deasupra altceva, probabil adecvat noutăţilor istorice survenite. Autorul acestor plăci era şi un bun povestitor. Astfel, există o poveste pentru regele Oroles, aliat cu romanii, care a avut un conflict cu Daphix şi Zurazis (personaje existente şi la Dio Casius). Orolio – cum apare numit în plăci – era duşmanul lui Daphix şi al lui Mato Zurazio. Mai există şi referiri la Megao sau Megaso Decenao, o armată scită aliată acestor trei ş.a. Se scrie şi o poveste despre Cotizonio, şi despre Burebisto, care avea 15 aghiotanţi ori consilieri, dintre care trei erau primii reprezentanţi, cu denumirea Hiliarco, adică „general”, cu numele Daphix, Zurasis, Oroles. Ceilalţi 12 erau stăpîni ai tot atîtor cetăţi dacice, dintre care recunoaştem Napoco, Helio Carseum, iar pe celelalte, cum este Genuclo, le socotim deocamdată necunoscute. Divinităţile apar cu bufniţe şi şerpi. Una dintre ele are capul cu şerpi înnodaţi în chip de plete (precum Gorgonele greceşti). Spiritual, dacii erau politeişti. Zalmoxis apare denumit cînd trebuie exprimate numeralele: anul „… de la Zalmoxis”. Divinitatea predominantă e Zabelio (Gebeleizis), zeu al războiului. (După notiţele noastre, în calitate de participant la această comunicare). ↩

22.Augustin Deac, op. cit., p 324. ↩

23.Mihai Vinereanu, Originea traco-dacă a limbii române, Chişinău, Editura Pontos, 2002. Autorul, Master of Arts în lingvistică la Graduate School and University Center, City University of New York şi doctor în filologie a publicat încă două lucrări de referință: Dicționar etimologic al limbii române. Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., 2008 și Nostratic roots in romanian language / Rădăcini nostratice în limba română, București, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., 2010. Asupra acestor lucrări vom reveni într-un număr viitor al revistei. ↩

Nu putem trece peste lucrarea vizionarului Nicolae Densusianu, Dacia preistorică, ediţie facsimil după cea din 1913, Bucureşti, Editura Arhetip, 2002, despre care dr. C. I. Istrati scrisese: cel ce va ceti amănuţit această carte va vedea uimit profunzimea acestei scrieri şi comorile necrezute de ştiinţă şi judecată ce sînt adunate acolo. Mintea omenească, după părerea mea, nu s-a ridicat încă mai sus. Opera în sine e de valoare ştiinţifică şi naţională extraordinar de mare pentru noi! (v. op. cit., Nic. Densusianu. Viaţa şi opera, p. CXII).