Cugiria – țara din sufletul nostru

Drumul Țării este ca o defilare prin Rai! De o parte și de cealaltă, cât vezi cu ochii, frumuseți fără de sfârșit. Indiferent de anotimp, Valea Mureșului parcă te însoțește la braț, arătând înspre țárini, înspre pâlcurile de copaci ori înspre munți. Când începe Câmpul Pâinii (Doamne, frumoase denumiri au mai lăsat strămoșii noștri!), un drum pleacă grăbit înspre miazăzi. Privirea îl urmează instinctiv și, chiar dacă la margine de șosea este han, înțelegi de ce drumul pare că zorește într-acolo: ca un zid, munții se ridică în zare, îmbrăcați în verde, parcă chemând, parcă ascunzând ceva. Ce?

Poarta spre acele locuri enigmatice și atractive este un sat, Vinerea! Neschimbat din vremea când turcii au pierdut bătălia cu ardelenii ajutați de Pavel Chinezu, cu casele umăr lângă umăr și cu coatele sprijinite pe marginea șoselei, satul ascunde comori care, culmea, sunt la vedere! Prea grăbiți, poate mult prea grăbiți să se îmbete cu aerul rece al munților din zare, trecătorii uită să se oprească, să zică „Bună ziua!” și să ceară un pahar cu apă. Dacă ar face astea, ar afla de Poiana Pochia, loc în care iubitorii de natură și de țuică fiartă se adună ca într-un ritual, după Anul Nou, să schimbe povești, felii de slană în țepușă ținute deasupra focului acolo, în poiană, și – obligatoriu! – apa vie a ardeleanului, ghinarsul! Dincolo de râu e Poiana cu Goruni, loc al festivalurilor folclorice și al tihnei duminicale și, puțin mai încolo, Poiana cu lavandă, loc de popas fotografic. După turul de orizont, ne putem ogoi îndoielile din suflet ascultându-l pe părintele Cebotari, în biserica păstorită de domnia sa fiind o adevărată vatră de spiritualitate, folclor, cultură, omenie și întrajutorare! Dacă este acasă și nu-și leagănă nepoțeii pe undeva, prin Banat, putem face o vizită în casa unui tezaur viu, un meșter al sculpturii populare în lemn, un maestru al culorilor și un extraordinar zugrav de icoane, domnul Nicolae Muntean. În acest sat folclorul este la el acasă, ba găsește forme noi și extraordinar de interesante de evoluție, așa cum a apărut și s-a împământenit obiceiul Păștenilor, obicei care s-a întins și în Cugir! Ocazie excelentă de păstrare a credinței și a straiului popular!

Vorbeam de Cugir? Uite-l, parcă e ținut în brațe de dealuri domoale, ca niște cușme împădurite: Pleșa, Teiul Zânei, Drăgana, Dealul Cetății, Chiciora. Aici, peste tot, parcă plouă cu liniște. Nu se aud picurii ploii, ci ba un cățel, ba un cocoș, un tropot de cal sau un behăit de oaie. Oraș, da, oraș cu toate cele care contribuie la acest statut, dar vecinătatea munților s-a impus, orașul este înconjurat de catedrala verde a munților și atunci parcă mergi în vârful picioarelor, să nu tulburi liniștea!

Cine nu merge pe strada Aurel Vlaicu, de la „Scăunel” la „Cur năcăjit”, nu a văzut orașul neatins de trecerea timpului!

Cine nu a urcat pe „Scăunel”, până la Turnul de apă, să vadă orașul desfășurat înspre Câmpul Pâinii, să vadă Vinerea străjuind la drumul mare și stelele albe ale bisericilor din Șibot și Sărăcsău, nu a văzut aburul străveziu și sclipitor al sufletului orașului!

Cine nu a mers pe Wasserline, de la Turnul de apă la barajul Rândunica, nu a simțit măreția copleșitoare a codrului, și asta la doi pași de oraș!

Cine nu a urcat pe Pleșa, să vadă Măgura Uroiului, Orăștia, Valea Mureșului, Balomirul, Sebeșul și Alba-Iulia, nu a simțit aura voievodală a acestui colț de țară!

Cine nu a urcat Dealul Cetății, să calce pe același pământ pe care, acum două mii de ani, dacii au ridicat cetate, poate prima cetate documentată arheologic – nu a simțit bătaia de inimă a strămoșilor!

Ei, dragii moșului, niciun popas pe aici nu este „întreg” dacă nu mergeți cu mine, la pas, prin mărginime! În Călene e mănăstire întemeiată de către o localnică, în Călene încă putem vedea stâlpii funerari, atât de promovați în Loman și atât de anonimi pe la noi… Putrezesc prin colțuri de grădină, acolo unde mormintele sunt un fel de arbore genealogic al localnicilor… Să nu ocolim Bucuru, cătun unde se ajunge greu, unde iarna oamenii își apără câinii de lupi, unde pâinea se aduce cu calul, o dată pe săptămână. Mai departe e Bocșitura, unde cred că totul este la fel de frumos ca în oricare altă zonă lăudată de pliantele turistice: Bucovina, Maramureș, Rucăr ori Roșia Montană! O noapte petrecută în casa oamenilor foarte primitori înseamnă o lungă ascultare uimită a povestirilor despre copilărie, despre animalele pădurii și despre daci! Nu, nu exagerez, nu glumesc, nu caut forme de promovare, scriu ce am trăit! Bunicul gazdei, după servirea mesei, a spus așa, într-o doară și cu apăsare pe suflet:

– Ehei… Io sunt ultimul dac, fi-miu lucră la oraș, nu mai vrea să audă de oierit, așa cum a făcut tata, și bunicul meu, și străbunicul meu…

Coborârea pe Dealul Sasului și pe Valea Sasului vă lasă, garantat, fără film în aparat! Mugeștii sunt peste deal, aici mestecenii par o gardă de onoare care salută vizitatorii!
Ce mai tura-vura, Cugirul este un tezaur turistic spre pomenire.

Și încă ceva: Cugirul este capitala acestei țări nedescoperite de voi, dar atât de frumoasă pentru noi: Cugiria – țara din sufletul nostru!