MOTTO:
„Un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conştiinţă de sine unitară, oricât de împărţit ar fi din punct de vedere statal. Această conştiinţă de sine îşi are conţinutul său spiritual: limba, literatura, obiceiurile, religia. Această unitate are drept premisă o uniformitate a indivizilor care constituie poporul, şi întocmai aşa este şi la cel român“.
Mihai Eminescu
Precum se ştie, în octombrie 1877, la iniţiativa lui Titu Maiorescu şi Ion Slavici, dar mai ales printr-un concurs de împrejurări, tânărul poet şi jurnalist Mihai Eminescu – redactor la ziarul „Curierul de Iaşi“ –, a fost angajat ca redactor la cotidianul „Timpul“, din Bucureşti, organul de presă al Partidului Conservator, întemeiat în 15 martie 1876.
Mihai Eminescu a sosit în Bucureşti, capitala „dulcei Românii“, în contextul în care armata română – formată în marea ei majoritate din ţărani – lupta cu înverşunare şi mare spirit de jertfă pe câmpurile de luptă din Bulgaria, alături de armata Imperiului Ţarist, împotriva armatei Imperiului Otoman.
El şi-a început activitatea jurnalistică între 27 octombrie – 4 noiembrie 1877, ţinând negreşit să-şi expună de la început tezele sale social-politice, precum şi modalităţile prin care urma să trateze problemele politice. În acelaşi timp, a atenţionat publicul cititor, dar şi pe diriguitorii politici, că va avea un discurs extrem de critic la adresa bolilor societăţii româneşti, dar mai ales a politicianismului.
Astfel, chiar din primele articole inserate în ziarul „Timpul“ s-a distins printr-un limbaj critic şi elevat, rar întâlnit în acele vremuri în presa românească. Pentru acest punct de vedere el şi-a atras dintru început atât admiraţia, cât şi invidia care l-au urmărit, deopotrivă, pe tot parcursul activităţii sale de jurnalist.
În acel context geopolitic extrem de fierbinte, prin grija unor patrioţi români care au adunat cu migală manuscrisele şi însemnările istoricului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu [n. 29 cireșar 1819, București – †29 brumar 1852, Palermo], urma să vadă lumina tiparului lucrarea Istoria românilor subt Mihai Viteazul.
Astfel, în ziarul „Timpul“, din 24 noiembrie 1877, Mihai Eminescu a semnat studiul Bălcescu şi urmaşii lui, vestind publicului românesc iubitor de istorie că peste două zile urma să iasă de sub tipar Istoria lui Mihai-Vodă-Viteazul, de Nicolae Bălcescu. El a făcut o caracterizare a omului şi a operei sale, cu referire expresă la modul în care au evoluat limba românească şi mentalitatea românească vreme de aproape trei decenii, de la tumultuoasa revoluţie paşoptistă la momentul războiului sângeros dus de români pe viaţă şi pe moarte pentru neatârnare faţă de Imperiul Otoman.
[Pentru a facilita înțelegerea] bogăţiei de idei eminesciene [care constituie] învăţăminte pentru generaţia noastră, [voi expune sistematic cum] Mihai Eminescu, tânărul gazetar al ziarului, a ţinut cu tot dinadinsul să aducă la cunoștința publicului cititor că:
– „după un pătrar de veac din ziua morţii lui (Nicolae Bălcescu – n.n.), societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea şi editarea scrierii”;
– „cartea va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia şi virtutea ţăranului nostru ne face să uităm făţărnicia şi micimea de suflet a oamenilor dela 1848 şi nemernicia unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii (liberalii – n.n.), care pentru a-şi dura gloria pe acţii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigură şi fără de niciun folos pe acest popor viteaz şi vrednic de a fi altfel guvernat”.
- Despre Nicolae Bălcescu:
– „este un bărbat cu zel neobosit, plin de inimă şi înzestrat de natură c’o minte pătrunzătoare şi c’o fantezie energică”;
– „îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea”;
– „Dumnezeu a fost îndurător şi l-a luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii; a murit în Italia, sărac şi părăsit”;
– „rămăşiţele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru”;
– „cenuşa sa n’a sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu acea a sărăcimii din Palermo”;
– „cu limba de moarte şi-a lăsat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica”.
În concluzie: Nicolae Bălcescu este „asemenea scriitorilor din vechime”.
- Despre operă:
– „este rezultatul unei îndelungate şi amănunţite munci”;
– „răspândeşte o neobişnuită căldură sufletească”;
– „topeşte nenumăratele nuanţe într’un singur întreg”;
– „din sute de cărţi şi documente el a cules c’o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti, toate colorile din relaţii şi notiţe, cu care apoi a zugrăvit acea icoană măreaţă, din care figura Voevodului românesc iese din prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor”;
– „toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva isvodiri proprii ca poeţii”.
În concluzie: Opera lui Bălcescu „se întemeiază pretutindenea pe isvoare” (înseamnă că Mihai Eminescu a citit-o în formula dată pentru tipar!).
- Despre limbă:
– „limba folosită este culmea la care a ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începând şi până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici”;
– „Nicolae Bălcescu e o dovadă că limba românească pe vremea lui şi’nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cât de adânci”.
În concluzie: Limba vorbită de Nicolae Bălcescu „este culmea la care a ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începând şi până la Eminescu”.
- Ce s-a întâmplat cu limba românească:
– tot ce s’a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate” a fost curat în dauna limbei noastre.
În concluzie: În vremea lui Mihai Eminescu, „limba vorbită în vâltoarea revoluţiei paşoptiste era aproape uitată şi înlocuită prin «păsăreasca» gazetarilor”.
- Ce s-a produs în plan mental după Nicolae Bălcescu?
– în vremea lui Mihai Eminescu, „inima lui Bălcescu era vie”;
– „entuziasmul lui Bălcescu ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s’arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele antichităţii”;
– „chiar cei care mai reprezentau ideile cărţii nu mai erau pătrunşi de acestea şi se slujeau numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici”;
– „prin cartea lui Bălcescu ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi, pe care n’au ştiut-o preţui niciodată”;
– „contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic”.
În concluzie: „Nu se mai împărtăşea entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848”.
- Ce-ar [fi putut] vedea Nicolae Bălcescu dacă ar fi trăit în România în vremea lui Mihai Eminescu?
– „parlamente de păpuşi neroade, universităţi la care unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvânt oameni care văzând că n’au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n’o au şi o pricepere pe care natura n’a voit să le’o deie”;
– „panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina”;
– „şarlatani care amăgesc poporul în interesul lor şi pentru risipa bunei stări, sub pretextul că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă”;
– „tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri”;
În concluzie: [Nicolae Bălcescu] „S’ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină”.
- Ce dorea Mihai Eminescu ?
– „scrierea lui Bălcescu să devină Evanghelia neamului”;
– „poporul românesc să-şi vină în fire şi să răsufle de greutatea ce apasă asupra lui, să sune ceasul adevăratei libertăţi”;
– „să se stingă panglicarii politici, pe rudă pe sămânţă, de pe faţa pământului nostru; pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere să fie împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine”.
– „munca şi numai munca să devină izvorul libertăţii şi a fericirii”.
În concluzie: „Idealul nostru să fie libertatea adevărată, cea care se câştigă prin muncă”.
În final, Mihai Eminescu a prezentat punctul său de vedere referitor la „ceasul deşteptării naţionale”, acordând un rol fundamental „tinerimii române”. În concepţia sa, acel ceas va sosi în momentul în care tinerimea va fi în stare să înţeleagă [următoarele]:
– „nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată“;
– „poporul, a cărui limbă şi istorie n’o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece”;
– „toate cocoţările lor de-a gata prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară”.
În concluzie: „Să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare”.
Din perspectiva grelei misiuni asumate, de formator de opinie, Mihai Eminescu a explicat cititorilor că nu poate oferi „un răspuns fără echivoc”; se temea chiar de a [trage] o concluzie finală. Însă, el s-a arătat încrezător în destinul neamului, explicând metaforic crezul său etno-politic, lăsând [pe] cititor să dea răspuns interogaţiilor sale:
– „un stejar pe care-l rupi dela rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într’o grădină de lux, are viitor?”
– „neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzească?”
Mihai Eminescu a [afirmat] ferm că „nu îndrăznim a răspunde”, invocând însă divinitatea, la care se ruga cu multă demnitate: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi”.
*
NOTĂ: Am argumentat valoarea de nepreţuit a gândurilor lui Mihai Eminescu [folosind] cuvintele, expresiile şi sintagmele [sale] în vremea generaţiei războiului pentru independenţa României. Ele confirmă crezul său nemuritor: „Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”.
Pentru Mihai Eminescu, fântâna nesecată de istorie și limbă românească din care s-a adăpat la începutul vieții sale publice a fost opera lui Nicolae Bălcescu Românii supt Mihai Viteazul, scrisă pe bază de izvoare istorice, într-o limbă pe fundamentul căreia, printr-o muncă nepereche, Mihai Eminescu s-a înălțat în timp și prin jertfă ca „patriarh al limbii române”.
23 iunie 2022
Nota redacției: Intervenția de față a fost făcută cu prilejul comemorării din 7 undrea 2022 a 170 de ani de la trecerea la Domnul a lui Nicolae Bălcescu. Intervențiile noastre în text sînt marcate prin […] (M. F.).
