Despre binețe și bunici

La bunicii Luchian, din partea mamei, mergeam în fiecare vară, până târziu, când m-am mărit binișor. Până la Zvoriștea făceam cu autobuzul aproape două ceasuri. Mă aștepta bunicul Vasile, mândru, semeț, sprijinindu-se mai mult de formă într-un baston, ori bunica Aglaia, ușor adusă de spate și cu fața toată numai zâmbet. Acasă mă așteptau brânzoaicele, păstăile cu smăntână și turtele coapte pe plită.

Dădeam mai întâi și mai întâi o raită prin casă. Casa de Zi: cele două paturi simple, de lemn, cuptorul, blidarul, masa acoperită cu o țesătură albă, albă. Pe masă, o carafă plină cu apă și un buchet cu flori culese din grădinița din fața casei.

În Casa Mare, aromă puternică de busuioc. De-a stânga și de-a dreapta, două paturi simple, cu tablii. Pe patul din stânga, zestrea acoperită cu o pânza de in mărginită de  o dantelă lată, cu cocoși! Deasupra patului din dreapta, chipul mamei într-o fotografie ușor retușată; bluza, bleu-marin, cu dungi orizontale, nu era a ei, i-o “făcuse” fotograful. Drept în față, o oglindă cu două mici sertărașe în care nu știu ce căutam, dar le deschideam invariabil. Deasupra dulapului din dreapta ușii icoana, de care era agățat un mic buchețel de busuioc. Busuioc și alte câteva flori mărunte erau și în alte două vase, de sub icoană. Și mai erau un fel de flori care se păstrau peste iarnă; aveau  forma și mărimea unei monede, albe-transparente;  ici și colo câteva semințe făceau bănuții aceia să capete chip de om. Am rămas cu obiceiul ăsta ani și ani, până-ntr-o zi, când… Dar asta-i deja altă poveste… Rămâneam mai întâi în prag, îmi roteam privirile prin cameră, adulmecam aerul, căutam aromele vechi. Le mai caut și acum. Și ele vin la mine, tulburător de aievea…

Nu țin minte bunica să mă fi muștruluit vreodată. Bunicul, nici atât! Îmi spunea povești, iar când eram numai noi doi în arie, cânta: “Fost-am om în loc de doi,/ Și fost-am om în loc de doi,/ Da’ m-o mâncat multe nevoi,/ Că m-o mâncat multe nevoi…” Aria era locul unde, odată,  se treiera grâul; acum era locul unde am auzit eu șoptindu-se că se retrăgea bunicu’ să-nnopteze,  să nu-l găsească „mașina neagră”. Și acum am un fel de tresărire când văd o mașină neagră. Nu prea înțelegeam eu atunci ce-nseamnă asta, dar am simțit că e vorba de o mare primejdie și că trebuie să-mi țin gura cu strășnicie. Munciseră din greu amândoi și încropiseră o gospodărie frumoasă. Aveau și vreo câteva hectare de pământ, așa că „i-au trecut la chiaburi”. Și mai făcuse ceva bunicu’: mergea în fiecare zi la „gospodărie” ca să-și hrănească frumoșii lui cai pe care i-i țineau flămânzi. Le aducea de acasă mâncare. Uneori, paznicii se făceau că nu-l văd. Alteori îl alungau pe “dușmanul poporului”. “Chiaburanul! Uite cum nu vrea să priceapă…”

Bunica Aglaia nu-mi amintesc să-mi fi spus povești. Nici “jâtii”, adică mici istorioare  cu haz, precum Coana Tinca, cealaltă bunică a mea, de la Lișna, neîntrecută povestitoare! Bunica Aglaia trebăluia prin casă și, deodată, o auzeai spunând: -Ca să n-ai huit în casă, să nu leși să se facă pânză de paingăni pe la colțuri!  -Să nu scapi chiperiu’ pe jos, că-i prăpăd!  -Nu se ține cuțitul cu tăișul în sus, că-i a scandal!” Ei, ce scandal, gândeam eu, virusată de “lecțiile” de la școală, pe care bunica mi le sculta zâmbind a mirare. Te poți tăia din neatenție în lama cuțitului…

Poveștile aveau personaje.  Îmi vine acum în minte un personaj enigmatic, “una din cap’tu’ satulu’…” -Dar cum o cheamă? întrebam eu. Niciodată nu i-am aflat numele, iar capătul satului era un spațiu imposibil de explorat. Și urma povestea unei întâmplări care mai întotdeauna avea legătură cu vreun fapt petrecut aproape de momentul vorbirii. -Era una’n cap’tu satulu’, începea bunica… Eu nu știu dacă pi fimeia ceia o văzut-o careva vreodată lucrând șî ie câte ceva. -Da’ cî la ci-mi trebu? o audzăi cî dzîci. Fata ni s-a mărita, cațaua a crapa, eu oi muri șî nu ni-a mai trebui!… Ei, draga bunichi, numa cî vezi tu? Fata nu i s-o măritat, cațaua n-o crapat, baba n-o murit șî di trebuit tot i-o trebuit…

N-am văzut niciodată nici când se culca, nici când se trezea bunica. N-am auzit-o niciodată plângându-se de ceva. N-am văzut-o niciodată certându-se cu bunicu’. Începuse cam devreme să nu mai audă prea bine, iar la bătrânețe aproape surzise. –Aglaie, da’ tu n-auzi ce spun eu? se mai răstea bunicu’ uneori. -Eu, tătî viața me, dac-am vrut să am liniște-n casă, am avut liniște. Șî dac-am vrut să am scandal, iaca, am avut scandal! râdea ea. A spus asta așa, impersonal, aproape fără să mi se adreseze, când am venit la ea, tânară femeie măritată.  Aveam 21 de ani. Și, ceva mai târziu: -Draga bunichi, când îi ave în viață un nacaz, sî iei sî ti-nchiz în casă șî plângi, așă, o dzî- două, șî când îi ieșî la lumi sî ieș cu fața senină, cî lumea n-ari vremi di nacazu’ tău, lumea are nacazu’ ei! -Cum îi lumea asta bunică? –Ei, cum îi lumea… Lasă lumea-n pace! Își acoperea gura cu mâna și râdea bunica… -Nu ti lua după lume…

A plecat  “în lumea ei” bunica. De mult timp a plecat… -Unde pleci, bunică? o întrebam, cu ochii cârpiți de somn, când o zăream, dimineața tare, punându-și pe ea cojocelul și barizul. –Mă duc în lumea me! râdea ea. Ia și dormi! Dormi, că vine bunica-ndată…  Mă ghemuiam în așternutul cald, iar când mă trezeam de-a binelea, alergam să văd dacă s-a întors bunica din lumea ei. Se întorsese bunica. Era acolo. Cu lumea ei cu tot.