Mîndră Mărie este denumirea unei nuanțe de albastru aparținînd unei case albastre din Hunedoara aflată într-o stare foarte precară. Albastrul poate fi socotit numitorul comun al Casei, al Bisericii și al Sufletului românilor.
Expoziția „Lumina Feței Domnului” cuprinde o parte din lucrările deja cunoscute publicului ale pictorului cleric Ioan Avramescu, dar și o serie de lucrări noi. Icoanele părintelui Avramescu surprind prind distanțarea lor față de o practică meșteșugărească devenită peste timp aproape mai importantă decât subiectul icoanei. Expoziția deschisă în cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu” este o invitație la aprofundarea privirii și meditației într-o perioadă proprie tocmai acestor practici, Praznicul Învierii Domnului.
Să pictezi chipuri ale entităților sfinte, angelice și divine e urmare a unui har primit. Harul vine întotdeauna cu responsabilitate și responsabilizare maximă, deloc ușor de dus de umerii de pământean. Nimic nu e fără credință, sârguință și rugăciune pentru iconar.
A picta o icoană bizantină înseamnă să îți lași sufletul condus de harul lui Dumnezeu ca pe o rugăciune a culorii. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, pictura naivă înseamnă să știi să privești lumea prin ochii unui copil, însă cu trăirile și experiențele unui adult. Naivitatea-inocență e o stare cu care ne naștem. În ciuda acestui fapt, se mai întâmplă să întâlnim "copii naivi" și la 20, 40, 80 de ani, care se încăpățânează să rămână ancorați în anii copilăriei prin modul lor de a privi universul lumii în care trăim. Neînțeleși uneori, blamați sau înșelați, ei își extrag puterea de a exista și a se manifesta din însăși sensul creației lui Dumnezeu: VIAȚA!
Autoarea retrăiește inițierea în rânduiala tradițională românească pe care bunicii din partea mamei i-au făcut-o pe durata copilăriei. Modul de trai și bunul simț ancestral românesc: o conectare la însăși firea lucrurilor prin veriga ce o reprezintă fiecare copil pentru continuitatea neamului.
Tradiția „Casei Domnului” din Galeșul Sibiului conduce către o spiritualitate bogată locală românească, cea a podoabei, a simbolului, a trăirii liturgice, atât de necesare în epoca pe care o trăim. Momentele în care creștinul pătrunde în această bucurie a închinării în acest edificiu au puterea să schimbe atât locul, dar și omul, având drept reper Învierea cea nebănuită în taina ei și nedescrisă în aspectul ei. Forța tradiției conduce viața creștinului care face teologie fără să știe, apără o credință și este apărat de această credință.
Poet tragic, reprezentant de frunte al generaţiei creştine a ortodoxismului românesc din veacul al XX-lea, Radu Gyr a cultivat, în mare măsură, metafora Divinităţii, relaţia Dumnezeu – om, două forţe opuse, prezentate în antiteză. Este prezentă în lirica sa şi ideea comuniunii în suferinţă cu Mântuitorul şi înţelegerea creştină a suferinţei umane. Hristos îi apare ca un mister ce trebuie dezlegat de către muritorii de rând cât mai repede; în egală măsură trebuie ă remarcăm şi, totodată, să apreciem, mărturia mucenicească a poeziei lui Radu Gyr.