Istoria trebuie rescrisă – noi pași către adevăr

Am mai scris[1] despre deforma(n)ta viziune a romanizării spațiului carpato-danubiano-pontic denumit (Geto-)Dacia și, în virtutea bunei-credințe și a deontologiei, nutream optimismul de a se reface documentarea într-un interval de timp rezonabil, incluzînd toate datele semnalate, de către istorici, lingviști, pedagogi etc. pentru a se pune capăt carierei acestei teorii depășite. Observ însă că tema stîrnește în continuare pasiuni nu numai din inerție sau/și din comoditate, fiindcă există nenumărate (și oculte!) interese de altă natură decît științifică (îndeosebi politice și economice). De aceea revin asupra teoriei romanizării, întemeindu-mă atît pe noile descoperiri[2] făcute cu ocazia săpăturilor de la Turdaș pentru construirea autostrăzii din zonă, cît și pe o apariție editorială datorată cercetătoarei Carme Jiménez Huertas[3].

Demersul de față are nu numai scopuri cultural-științifice, menite a determina pe formatorii de opinie (Școala, presa etc.) să mediteze asupra problematicii și apoi să-și structureze adecvat curricula și articolele tematice viitoare, ci și politice, în sensul sugestiei de a fi angajați în acest tip de activități reprezentative și executive la nivel național doar cei capabili de a înțelege necesitatea rescrierii istoriei din această parte a lumii, primînd „adevărul și numai adevărul“. Pe bună creptate insista conclusiv Mihai Vinereanu undeva: Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii şi a poporului român – istorici, arheologi şi lingvişti – să reinterpreteze şi   să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri privind lingvistica, istoria, arheologia şi mai nou, genetica.[4]

Limba latină, considerată factor principal în așa-numitul proces de romanizare, n-a atins în realitate decît nesemnificativ mentalul autohton, ea fiind un construct intelectual menit doar inșilor culți: patricieni, comandanți, administratori etc. care o foloseau doar în scris. Dacii de rînd[5]care au alcătuit majoritar atît populația cucerită, locuind timp de 165 de ani pe aproximativ o cincime din Dacia, cît și populația liberă, care a susținut numeroase incursiuni de alungare a cotropitorilor, au fost și au rămas departe de posibilitățile de instruire ale elitei romane. E tot mai clar statutul latinei de limbă cultă, destinată exclusiv scrisului[6], analog situației culturale din Egipt, unde egipteana cunoscuse scrierea hieroglifică, apărută pe la 3200 î. Hr., care era necunoscută maselor, fiind apanajul unor inițiați și avînd destinație doar în ritualurile religioase, inaccesibile și ele populației de rînd. Comunicarea verbală de zi cu zi se efectua în limba pămîntului (putem să-i spunem geto-traco-dacă, indoeuropeană, protoindoeuropeană ș.a.m.d.), cunoscută de toți localnicii, inclusiv de soldații angajați în legiunile romane recrutați din vastul spațiu pe care acum îl denumim balcanic-dunărean și de comandanții acestora, care erau obligați s-o folosească și în relațiile cu autohtonii din Carpați. Precizez că intenționat n-am folosit sintagma „latină vulgară“, concept pur teoretic, după cum arată aceeași Carme Jiménez Huertas, căci prin această denumire putem înțelege, cel mult, limba latină prost/incorect scrisă, din pricina limitelor firești ale celor ce o deprinseseră deficitar în vremea școlarizării. E frapantă analogia acestei realități lingvistice antice situației contemporane din China, unde vorbitorii celor peste o sută de dialecte recurg la scrisul în mandarină, prin piețe. Așadar, nu era necesară învățarea latinei pentru comunicarea din spațiul dacic, oamenii cunoscînd limba pămîntului și neavînd nevoie de scriere. Astfel, latina devenise o limbă moartă chiar din vremea colonizării teritoriului dacic de maxim interes economic pentru imperiul aproape de colaps financiar al lui Traian.

Am dezvoltat în articolul din 2005 publicat în volum și reluat, cu inerentele actualizări în această „Revistă de Cultură și Lingvistică Românească“[7] raționamentul următor:  colonizările din Macedonia şi Tracia au fost doar parţiale şi, admiţînd că toţi legionarii aduşi în acea 1/5 cucerită din Dacia şi‑au acceptat schimbarea statutului de mercenari – membri privilegiaţi ai unor trupe de ocupaţie –, în acela de sedentari reprofilaţi la munca ogoarelor, rămîne de demonstrat că erau cu toţii vorbitori nativi (ori măcar buni cunoscători) ai „latinei vulgare“ pe care ar fi impus‑o femeilor dace, aşa încît, în pofida majorităţii situaţiilor de bilingvism specifice familiilor mixte, descendenţii lor să devină vorbitori nu de limbă maternă, ci… paternă! (De altfel, acelaşi Th. Mommsen considera că, începînd de la împăratul Hadrian, elementul latin dispare din armată, exceptînd ofiţerii. De asemenea, pe de o parte, fiecare legiune era recrutată din zonele de staţionare – altfel spus, legionarii erau în mare parte localnici – iar, pe de altă parte, în general elementul traco‑dac începuse să joace un rol de seamă în armata romană. Se ştie, de asemenea, că s‑a ajuns chiar ca, din 238 Maximinus Trax să inaugureze un lung şir de împăraţi romani de origine traco‑dacă). Nici nu credem că se mai pot lua astăzi în discuţie fanteziile privind depopularea masivă – îndeosebi dispariţia în războaie a tuturor bărbaţilor autohtoni – urmată de căsătorii idilice ale „veteranilor“ cu femei dace iubitoare dar, pesemne, amnezice (uitîndu‑şi peste noapte – nu‑i aşa? – atît originea, cît şi limba strămoşească şi învăţîndu‑şi pruncii „latina“ aproximativă a soţilor, foşti legionari‑cotropitori, adunaţi din tuspatru punctele cardinale ale imperiului!). Prin urmare, nu trebuie să mai vorbim de latină decît ca realitate lingvistică restrînsă în Latium, femeile dace neavînd cum să-i învețe pe copiii lor această limbă pentru simplul motiv că nici ele n-o vorbeau! Specialiștii au căzut de acord că a existat însă o lingua franca numită de romani lingua romana rustica, dar care nu a fost limba maternă a nimănui[8].

Mihai Vinereanu, reputatul lingvist român ce aduce argumente indiscutabile în restabilirea adevărului privitor la originea limbii române din ultimele decenii, prin al său Dicționar etimologic...[9], dă o lovitură de moarte depășitului, fantezistului Dicționar explicativ al limbii române (DEX), pastișat, vai, de Noul dicționar universal al limbii române[10].     Într-un articol recent, Mihai Vinereanu și-a argumentat ampla lucrare din 2008, care cuprinde circa 5400 de cuvinte-titlu provenite din fondul vechi și circa 1200 ne neologisme, ajungînd la următoarele cifre care vorbesc de la sine: (…) elementele comune cu latina nu depăşesc 14%, cele slave reprezintă cam 8%, cele turceşti 3.5%, greceşti 3%, maghiare 1% şi germane 1%. Am putut identifica, de asemenea, un număr de 12-14 cuvinte vechi germanice provenite din gotă sau, mai precis, din dialectul gepid, ceea ce atestă convieţuirea geto-dacilor cu gepizii, în Transilvania, o dovadă în plus că populația dacică nu a părăsit niciodată locurile de baștină. Aceste cuvinte reprezintă (…) aproximativ 0,2%. Se ştie că, spre deosebire de ostrogoţi şi vizigoţi, gepizii nu au migrat mai departe spre vest, fiind asimilaţi de strămoşii noştri. Un număr de cca 300 de cuvinte au rămas cu origine incertă, deşi, în general, sânt altele decât cele considerate ca atare de dicţionarele etimologice anterioare, reprezentând cam 6,5% din același fond de cuvinte. În sfârşit, cca 280 de cuvinte sânt de origine onomatopeică sau imitativă şi reprezintă un procent de cca 6%. Făcând calculul, constatăm că un procent de cel puțin 58% reprezintă fondul pre-latin sau traco-dac al limbii române. Dicţionarul demonstrează că aceste elemente lexicale provin din proto-indo-europeană prin traco-dacă. La acest fond se poate adăuga şi majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă cu o vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene, ajungându-se la 64%. În plus, multe dintre cuvintele rămase cu origine incertă provin, probabil, din acelaşi fond pre-latin[11].

Întemeiat pe un ignar „principiu sursieristic“, pe bună dreptate ridiculizat de Iulia Brânză Mihăileanu[12], DEX-ul aflat în vigoare propune foarte multe etimologii fanteziste. Îl deschidem aleatoriu la litera C și, din spirit de economie tipografică, ne oprim doar la trei termeni: catrință provenit, zice-se, din maghiarul katrinka,  (a) cîștiga – din latinescul castigare, crud – din latinescul crudus. Pentru catrință, într-adevăr, există în maghiară, în polonă, în lituaniană și în țigănească termeni adaptați fonetic împrumutați din română, respectiv, katrinka/kotroncz, katan(k)a, katenka și katrinka, dar prezența acestui cuvînt denumind un obiect de vestimentație feminin purtat în toate zonele vorbite de români ne îndreptățește să susținem originea lui traco-geto-dacică (sau indoeuropeană, potrivit terminologiei lui Mihai Vinereanu[13]). Această opinie sigur se poate confirma cercetîndu-se și lucrarea lui Ferenk Bakos A magyar szókészlet román elemeinek története[14]. Verbul (a) cîștiga provine de la radicalul protoindoeuropean (PIE) *kaus- „a cîștiga“ (la jocurile de noroc) sau poate fi un cuvînt compus ale cărui elemente provin din radicalul deja menționat și *leig- „a lega“, căci există în Basarabia și varianta (a) cîșliga.[15] Semnificativ mi se pare că în latina clasică castigare însemna „a pedepsi“, cuvîntul provenind, de fapt, de la castus „cast“, ceea ce este cu totul altceva! Crud nu provine din latină, ci din radicali PIE *kreu-, kreuǝ-, kru- „sînge, carne nefiartă“[16].

N-au scăpat de mania „sursieristică“ nici hidronimele! De exemplu, Dunărea, cel mai important fluviu care scaldă actualul sud al României, apare pe un site des accesat de școlari descris astfel: „Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile grecești și Danubius în cele latino-romane. Denumirea dată de romani «Danubius» (Zeul fluviilor) a fost mai tîrziu preluată de alte popoare, și modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară și limba sîrbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru țările riverane, și Danube în limba engleză și limba franceză și Tuna în limba turcă. Numele din limba română, Dunărea, deși este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S-a încercat o explicație printr-un nume intermediar, *Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucție a lingviștilor moderni“[17](…). Ce se înțelege din acest text este că toate națiile riverane și chiar altele, legate de această zonă prin interese militar-strategice temporare, au fost capabile să denumească fluviul care de mii de ani le solidarizează economic și turistic, le inspiră creația artistică ș.a.m.d.; doar autohtonii, ale căror ținuturi sînt străbătute actualmente pe nu mai puțin de 1075 kilometri de acest al doilea ca mărime curs de apă al continetului (repartizarea hidrografică a bazinului dunărean atingînd aproape 30% pentru țara noastră, în timp ce pentru a doua țară din tabloul statistic, Ungaria, cifra este de aproape 12%) n-au fost în stare să-și numească apa care le-a inspirat nenumărate doine, balade, colinde, legende și basme… Trebuiau găsite „documente antice“ care să ateste o realitate lingvistică… Ei bine, toți oamenii de știință ori simplii doritori de a cunoaște etimologia hidronimului în cauză au din 2008 prilejul de a se documenta și de a-și înlătura măcar parțial semnele de întrebare! Mizez pe buna lor credință și transcriu cîteva pasaje esențiale din lucrarea lui Mihai Vinereanu, deja citată: (…) Originea acestui hidronim a fost destul de rar discutată în cultura română, cu toată importanța acestuia. Se pare că nu a fost niciodată asociat cu PIE *danu „rîu“ (…) de la care într-adevăr provine (…) Nu știm cu exactitate cum îl pronunțau dacii, pentru că în operele autorilor greci este numit Istros, ale celor romani Danubius. Numai Herodian (sec. II-III d. Hr.) amintește că Dunărea a fost numită Danubis ori Danusis (…), dar pe vremea lui nu se mai pronunța așa, deoarece autorul vorbește la timpul trecut. Prima formă este cea celtică, preluată și de latină, a doua este fără îndoială cea traco-dacă. Ca și în latina veche s intervocalic a rotacizat astfel că Danusis a devenit *Danuris, *Danuri, *Dunari și, în ultimă instanță, Dunăre (…)[18]. Un alt exemplu – și îndrăznesc încă o trimitere pentru sceptici la tratatul lingvistic al maghiarului Ferenk Bakos, spre confirmare! –  este Mureșul. Nu mai ocup spațiul tipografic spre a reda opiniile oficial acceptate, ci îi invit pe cititorii acestor rînduri să deschidă Dicționarul… aceluiași neobosit scrutător al adevărului despre originea limbii române, Mihai Vinereanu: (…) Întîlnit încă de la Herodot sub forma Maris, Marissos (Strabon), Marisia (Iordanes). Provine din PIE *mor-, *mory-sio „apă stătătoare, mlaștină“ (…) Mureșul curge preponderent în zona de cîmpie, cu inundații în perioada primăverii, ceea ce justifică numele acestui rîu. Mgh. Moros provine din română. PIE *o s-a deschis la a în traco-dacă, dar în daca tîrzie și în proto-română a avut loc un fenomen invers de închidere a vocalelor deschise (…)“[19].

Descoperirile arheologice din 2015 completează argumentele lingvistice în privința vechimii civilizației evoluate pe actualul teritoriu al României. Tăblițele de la Tărtăria și „surorile“ lor [20]care indică scrierea cea mai veche din lume capătă o indiscutabilă confirmare prin descoperirea la Turdaș, în județul Hunedoara, a unei așezări întinse pe o sută de hectare, în timpul excavațiilor ocazionate de construirea autostrăzii Sibiu-Nădlac. Este un veritabil oraș datat pe la 4200 î. Hr. (înaintea celebrelor piramide egiptene, ridicate, după cum se știe, între 2630-2611 î. Hr.). Potrivit specialistului Sabin Adrian Luca, coordonatorul cercetărilor, descoperirea e rarisimă: „Un sistem de apărare din acea vreme, pe o așa mare suprafață, nu s-a putut cerceta în Europa: costă foarte mult. Noi am avut această șansă datorită autostrăzii“[21]. Situl dispune de „șase orizonturi de arhitectură suprapuse, dar și un număr foarte mare de
complexe arheologice: peste 3.000, în condițiile în care, în alte locuri, cîteva situri abia totalizează împreună 2.000 de complexe arheologice“. Este vorba, în concluzie, despre „primul oraș din Transilvania, ca să nu spun cel puțin din sud-estul Europei (…) compus din 11 palisade și șanțuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri“ (…). Arhitectonic, așezarea era compusă din „case imense ca înălțime și anvergură, cu podina suspendată (…) pe stîlpi imenși de 6-8 metri“, iar scheletele umane atestă practica sacrificiilor rituale, căci „nici unul nu e în aceeași poziție, deci e clar că e sacrificiu, nu este o înmormântare. I-au sacrificat în diverse ritualuri. Sunt puși fie pe burtă cu mâinile și picioarele legate, fie pe spate cu mâinile și picioarele legate, fie cu capul tăiat și pus pe piept“.[22]

Dacă adăugăm la aceste providențiale descoperiri ceea ce ar fi trebuit deja să se știe[23]despre culturile Cucuteni (cca. 5500 î. Hr.), Boian (cca. 5000 î. Hr.), Vădastra (cca. 5000-4500 î.Hr.), Hamangia (cca. 3000 î. Hr.), concluzia ce se poate desprinde este că responsabilitatea românilor care trăim astăzi pe pămîntul ce-a aparținut acestor străvechi locuitori ai continentului denumit acum Europa este imensă. Prin contrast, atitudinea unor bezmetici inculți care ocupă funcțiile cele mai înalte în comune precum Balaciu, din județul Ialomița, față de asemenea situri de o inestimabilă valoare devine incalificabilă[24].

Argumente lingvistice noi preluate din cartea abia tradusă în românește – pretext pentru mine de a relua tematica romanizării – se referă la o echipă de cercetători contemporani ce au studiat 76 de idiomuri (unele pe cale de dispariție) din zone insulare ale Oceanului Atlantic și Indian, precum și din Asia de Sud, Melanezia, Australia etc. Ținuturile colonizate și populate cu sclavi au creat diverse situații de bilingvism, iar dinaintea specialiștilor s-a pus problema modelelor gramaticale folosite în aceste ținuturi care trimit la idiomuri vorbite la mii de kilometri, în Africa și Pacific. Explicația e limpede: „limbile călătoresc odată cu femeile“! Redau concluzia lingvistei catalane Carme Jiménez Huertas: Adevărul este că, în cazul limbajului, modelele gramaticale (morfologia și sintaxa) rămîn fidele doar uneia dintre limbile în contact. Iar aceasta este, de obicei, limba transmisă de la mame la fii [și fiice], nu limba colonizatorilor![25] Așadar, admițînd ipoteza că acceptau căsătorii cu veteranii (i.e. coloniștii trecuți în rezervă la vîrste de peste 50 de ani), nu numai că femeile dace nu și-ar fi putut uita limba strămoșească, ci ar fi transmis-o și urmașilor!

Punînd în relație româna și latina, există o enigmă observabilă de orice elev de liceu ce studiază încă această limbă moartă: în timp ce româna, presupusă „fiică/moștenitoare“, are articole care-i permit flexiunea cazuală, „mama“… nu le (mai) are! Să se fi pierdut această moștenire e posibil doar dacă relația de înrudire a fost inversă! Prin formarea genitivului după schema SUBSTANTIV ← ATRIBUT (de exemplu capul băiatului), articolul postpus marchează cazul, ceea ce apropie româna de restul limbilor romanice, dar o îndepărtează de latină, în care atributele erau antepuse[26].

Aceeași concluzie se poate trage dacă se compară pronumele, de o mare diversitate prin forme accentuate și neaccentuate în română și în celelalte limbi romanice, diversitate inexistentă în latină. Interesant este eu, care se pronunță, după cum știm cu toții, ieu, cu forma populară frecventă io, pronume ce a dus la și la unele speculații savuroase[27] pe tema particulei nobiliare Io, în formulele inițiale medievale (Io, Ștefan Voievod…). Formele corespunzătoare folosite în Peninsula Iberică sînt în sud yeu, iar în restul teritoriului – yo. Or, latina avea forma ego

Nu doar structurile morfo-sintactice, extrem de stabile, s-au transmis filial, ci și lexicul, recunoscut ca domeniul cel mai schimbător al unei limbi, a fost, în mare parte, păstrat. De pildă, în domeniul vocabularului cercetări recente atestă diferențe notabile între presupusa „latină-mamă“ a limbilor romanice și „fiicele ei“, ceea ce pune iarăși sub semnul întrebării sensul acestei înrudiri. Yves Cortez [28]alcătuiește un tabel edificator pînă și nespecialiștilor! Îmi permit să preiau doar două exemple: latină –  clava[29], catalană – maça, castiliană – maza, franceză – massue, italiană – mazza, română – măciucă și, în aceeași ordine: pugna[30], lluita, lucha, lutte, lotta, luptă.

În ceea ce mă privește, îmi fac datoria de om al catedrei nu numai să-mi adaptez discursul pe măsura noilor dovezi aduse de neobosiții cercetători ai trecutului și să le dezvălui, an de an, elevilor mei, ci și să-mi reiterez public opiniile, chiar dacă ele deranjează ordinea încremenită din mințile unora, ori zgîlțîie edificii de hîrtie tipărită academic –  tratate, teze doctorale, volume etc. care au stat la baza feluritelor titluri. Mai presus de orice titlu academic și de orice poziție socială trebuie pus mereu Adevărul!

Prin urmare, îmi afirm din nou în fața cititorilor convingerea că nu avem de ce ne pleca umiliți capetele, nici în acest secol al XXI-lea, fiindcă ne-am născut în România! Dimpotrivă, este bine de știut și de comunicat, rezumativ, pe oriunde ne poartă pașii, acelora care au urechi de auzit că în Peștera cu oase din Valea Minișului care străbate Munții Aninei s-a descoperit cea mai veche rămăşiţă de homo sapiens din Europa: o mandibulă de circa 40000 de ani, că în Oltenia s-a descoperit cea mai veche locuire din lume în bordeie (cca. 18000 ani î. Hr.), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi tîrnăcop de miner, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (cca. 8000 ani î. Hr.). De asemenea, e de reținut că pe teritoriul ce se va numi peste secole Dacia s-au format și apoi au migrat popoarele indoeuropene: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciții, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii (aheii și dorienii), fenicienii etc. Ca urmare firească a acestor probe arheologice, se poate afirma că limba pămîntului vorbită de acești străvechi locuitori este mama așa-numitelor idiomouri „romanice“, ea este acea „indoeuropeană“, ori mai exact, potrivit eufemismului utilizat de Mihai Vinereanu, ea este „protoindoeuropeana“ care a dat naștere inclusiv latinei, de care s-a făcut și se mai face atîta caz academic, în virturea unei păguboase inerții…

Genialul Nicolae Densușianu avea dreptate: (…) La Carpați și la Dunărea de jos (…) avem un popor romanic mult mai aproape de originea sa, o limbă romană (arimică) mai archaică și mai puțin mestecată de cum sînt cele de apus (…) Unitatea limbei române identică pe întreg teritoriul celor doue Dacii romane și care începînd de la Balcani și pînă în șesurile Ungariei nu are nici un dialect particular, ne atestă de asemenea că această limbă nu este o idiomă coruptă și formată în cursul evului de mijloc, că din contră, originea formațiunii sale se reduce la timpuri foarte vechi.[31]

 

NOTE:

[1]   Altcumva despre originea românilor (în vol. Perspective critice, I, București, Editura Papirus Media, 2005, pp. 9-18); O tulburătoare mărturie a unui istoric-scriitor: Petru Demetru Popescu, „Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii“ („Ecclesia euxina“ nr. 39 / martie 2011; v. https://euxin.wordpress.com/2011/05/ ) etc.

[2] http://wp.me/p4hBWt-14w<http://wp.me/p4hBWt-14w> ; http://romaniabreakingnews.ro/wp-content/uploads/2013/07/tartaria.jpg> etc.

[3] Carme Jiménez Huertas, Nu venim din latină, ediție revizuită și adăugită, traducere de Mihaela Alda, București, Editura Geto Dacii, 2016.

[4] A se vedea numărul 2/2014 al revistei de față.

[5] Unii cercetători folosesc cuvîntul rumuni pentru acești autohtoni, limba vorbită de ei fiind rumuna: Friedrich Hayer, Eugene Pittard, William Schiller, Olof Ekstrom, Ludwig Schlozer, Bocignolli (1524), Bonfini, Abdolonyme Ubicini, Paul Mac Kendrick, Emmanuel de Martone etc. (Cf. Marius Fincă, citat la http://daniel-roxin.ro// ). Pe plăcuța numerotată 130 de Dan Romalo în Cronică apocrifă pe plăci de plumb? (Bucureşti, Editura Arvin Press, 2003), se menționează pentru acești strămoși ai românilor denumirea rvmheo.

[6] Carme Jiménez Huertas o afirmă astfel: latina a fost o limbă scrisă, nu vorbită (op. cit., p. 20).

[7] Cf. http://limbaromana.org/blog/altcumva-despre-originea-romanilor/, în nr. 1/2014 al revistei de față

[8] Cf. Mihai Vinereanu, în numărul 4/2015 al revistei.

[9] Mihai Vinereanu, Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura Alcor Edimpex, 2008.

[10] Autori: Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, București-Chișinău, Editura Litera Internațional, 2007. Dacă inser aici această lucrare lexicografică este doar pentru opțiunea corectă filologic a editorilor de scriere cu î median (exceptînd pe român și derivatele sale) și cu sînt. Argumentele mele asupra problemei complicării scrierii în românește, așa cum reiese din recomandările Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (București, Editura Univers Enciclopedic, 2005), le-am formulat, la timpul potrivit, în revista „România literară“ și în volumul Perspective critice, I, București, Editura Papirus Media, 2005.

[11] Cf. Mihai Vinereanu, în nr. 2 al revistei.

[12] Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, București, Editura Geto Dacă, 2015.

[13] Mihai Vinereanu, Dicționar… p. 189.

[14] Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1982. Cartea se află la îndemîna academicienilor români din 1984, potrivit spuselor lui Dumitru Ioncică, directorul editurii Uranus.

[15] Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 207.

[16] Idem, p. 283.

[17] Cf.https://ro.wikipedia.org/wiki/Dun%C4%83rea#Istorie

[18] Mihai Vinereanu, op. cit., p. 335.

[19] Idem, p. 555.

[20] V. Robert-Ovidiu Trif, Surorile tăbliţelor de la Tărtăria, descoperite la Vadu Rău – Dacia, leagănul civilizaţiei, articol din 29 iunie 2010 citat de Petru Demetru Popescu în cartea Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii, apărută în Bucureşti, la Casa de Editură şi Librăria „Nicolae Bălcescu“ în 2010 sub îngrijirea reputatului istoric G. D. Iscru.

[21] Cf. http://daniel-roxin.ro/

[22] Idem. Comentariile aparțin aceluiași Sabin Adrian Luca, directorul Muzeului Brukenthal.

[23] Unul dintre promotorii adevărului istoric, Daniel Roxin, mărturisește pe blogul său: Acum 4 zile, vorbind unui grup de 30 de studenți de la jurnalism despre istoria antică și neolitică a acestor meleaguri, am constatat uimit că din cei 30 de tineri, niciunul nu și-a adus aminte să fi auzit vreodată despre cultura Cucuteni, doar unul sau doi auziseră vag despre tăblițele de la Tărtăria iar despre geto-daci știau doar varianta oficială de doi bani: că Traian i-a învins pe daci și că dăcițele s-au cuplat cu militarii și coloniștii romani, din treaba asta rezultînd poporul român. Iar faptul că acestea sînt lucrurile pe care le știu majoritatea tinerilor români, nu este din vina lor!… (http://daniel-roxin.ro/index.php/2015/11/29/adevaruri-socante-despre-istoria-noastra/).

[24] Într-un articol publicat în cotidianul „Adevărul“ se menționează: Situl arheologic „Piscul Crăsani“ are, potrivit specialiştilor din cadrul Muzeului Judeţean Ialomiţa, o deosebită importanţă istorică şi naţională. El se află pe lista A a monumentelor istorice, făcînd parte din Patrimoniul Naţional al judeţului Ialomiţa. (Cf. Cetatea regelui Dromichete din Bărăgan, aflată în Patrimoniul Naţional, a fost distrusă cu buldozerele în baza unor avize ale Primăriei de Mădălin Sofronie, numărul din 6 decembrie 2015. V. http://adevarul.ro/locale/slobozia/cetatea-regelui-dromichete-baragan-aflata-patrimoniul-national-fost-distrusa-buldozerele-baza-avize-primariei-1_56642b8b7d919ed50ef1e542/index.html ).

[25] Cf. Carme Jiménez Huertas, op. cit., p. 45.

[26] Carme Jiménez Huertas comentează astfel: Sînt tipologii lingvistice distincte. Structura atributelor din latină seamănă cu genitivul saxon din engleză. Acest model o separă clar de limbile romanice. (Op. cit p. 210).

[27] V., de pildă, http://www.hetel.ro/index.php/2013/04/7379/

[28] Yves Cortez, Le français ne vient pas du latin!, Editura Harmattan, 2007, p. 41, citat de Carme Jiménez Huertas, op. cit., p. 133.

[29] Forma matteuca este foarte rar întîlnită în latină – cf. M. Vinereanu, op. cit., p. 513.

[30] M. Vinereanu menționează și lat. lucta ca provenind din protoindoeuropeană (unde *lug-, leug- semnificau „a rupe, a sparge“) – cf. op. cit., p. 503.

[31]   Nicolae Densusianu, Dacia preistorică, cf. cap. Marele Imperiu Pelasg. Limba Pelasgă, București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl“, 1913, p. 1152.