Mărturisire lirică

Ioan Enache, Iudacainul. Cartea întîi a pocăinței[1]

Altădată, în Biserica primară creștină spovedania se făcea public, în auzul tuturor membrilor comunității. S-ar părea că Ioan Enache (n. 1949 / 1950, Pâncești, jud. Bacău) vrea să urmeze această cale prin mărturisirea lirică tipărită a frămîntărilor sale (era previzibil un atare act curajos judecînd după titlul Furtuna din cămara mea al celor două volume de interviuri din 2013 și mai ales după culegerea de articole Contra vicleanului Nimeni din 2015). A fost să-i cunosc pocăința publică abia acum, grație îndemnului electronic al Rodicăi Lăzărescu (aceeași care mi-a semnalat și volumul lui de publicistică din 2015), cea admirabil albinărind în stupul „Pro Saeculum“. Nu pot rămîne surd la glasul poetic-profetic al acestui Ioan dăruit nouă, păcătoșilor, de către Pronie „reacționar la tiparul euro-conform“, cum am mai afirmat undeva[2], spre luarea-aminte a celor puțini alcătuind „mica turmă“ după spusele de odinioară ale Mîntuitorului. Grăbesc, așadar, cerînd iertare pentru întîrzierea[3] conjuncturală aici semnalată, către Soleea-Agora scrisului românesc (pe care eu o văd cam prăfuită în prezentul nostru cel abitir bîntuit de „corectitudinea politică“).

Cartea întîi a pocăinței: Iudacainul (Bacău, Editura Studion, 2018, 174 de pagini, coperți ilustrate de Cristian Bandi, tehnoredactare Emanuel Andronic, corectură Lucia Enache) este o scriere religioasă compusă din perspectiva unui creștin ce practică rugăciunea nu doar duminical. Faptul e evident de la prima răsfoire a titlurilor poeziilor (selectez exemplificator: Răpire, Crucea din vîrful unui toiag, Vedere prin iadul inimii mele, Criminalul în serie, Spitalul de arși, Pomul sterp, Prigonirea lui Abel, Nebunia tîlharului, Pe doi bani de argint, Mărturisirea unui nebun, Ieșirea pe scările Crucii…). Adîncindu-mă în lectură, constat recurența unor termeni bisericești: Doamne / Dumnezeu, Pruncul Iisus / Hristos / Cuvîntul / Cuvinte, Tu / Tău / Tale / Tăi, Lui, Duhul, Sfinte, Bunule, Multmilostivul, Părinte, Mîngîietorul, Cină și notele de subsol cu trimiteri biblice. De altfel, cineva căruia i se înmînase, probabil, volumul și participase chiar la evenimentul lansării ne prevenise: […] această carte [conține] poezie religioasă la cele mai înalte cote, un discurs deloc convențional[4] […]

Titlul – opina la rîndul ei Cristina Ștefan – poate fi un Numen – așa cum este Dumnezeu gândit, conceptual și nu senzorial, cum este iubirea sau nemurirea… un lucru în sine cum îl numea Kant. Iudacainul este omul în raport cu divinitatea, este spiritul lui, de fapt, structura lui lăuntrică, dincolo de învățături, de civilizare milenară, de știința acumulată. Numenul Iudacain există genetic în noi, este baza noastră organizatorică sufletește, este ADN-ul caracteristic și orice înveliș anatomic am avea, acest sâmbure otrăvit va procrea mereu.

Părerea mea este că acest compus onomastic aglutinat constituie un avertisment sever pentru zilele noastre, sugerînd desăvîrșirea în rău (Iuda e simbolul trădării plătite și al sinucigașului, iar Cain al invidiosului ucigaș de frate). Aceasta îmi apare explicit în Prigonirea lui Abel: Din cugetul spaimei de Abel / cainiții  l-au chemat pe Iuda, / maestrul cel mare din cearcănul lunii, / să liciteze spor de arginți / în tot universul pe copii cu inimi sterile. // Însuși Cain, părintele morții, s-a încins / la sfătuire cu Iuda, / atîta de strîns, / că    s-au contopit într-un nefîrtat Iudacain (pp. 89-90).

Atributele acestui nemaipomenit monstru – cumul de tipologii păcătoase – se dezvăluie de-a lungul lecturii: spînul (p. 77), prea plin de bucuriile crimei (p. 78), tiranul (p. 100), mimul (p. 109), pașii lui amiros a pucioasă (idem), marele preot al morții (p. 126) etc.  Fugarul Iudacain cere sclavilor săi un fals urcuș inițiatic: Prin cuvînt ai să urci în piramida de ceață, / să te închini faraonului mut, / apoi te voi înălța în cazne prin scorpion, / șapte ochi în culori voi tăia în trupul tău, / popoare de duhuri prin ei / vor cultiva puteri înlăuntru (Parabola în trepte a unui mort viu, II, p. 36). Este, de fapt, un drum spre infern.

Cartea întîi a pocăinței e profund semnificativă mai ales pentru cel care constată „progresele“ sociale făcute astăzi de neiubitorii Dumnezeului Celui viu (despre disprețul tineretului îndoctrinat „#rezist“ față de Biserică nu este aici locul de a aminti decît în treacăt, însă cu mare tristețe), iar pentru cel ce cunoaște direcția literaturii românești de astăzi în spornică tatonare și întîmpinare a așteptărilor cititorilor cosmopoliți scrierea e generatoare de îndoieli: cîți, oare, o vor răsfoi măcar?… Dintre aceștia, cîți o vor citi?… Cîți o vor înțelege?…

Tonul fundamental este preluat din psalmi, din acatiste și din cărțile de rugăciuni. La primul nivel de receptare, laic-rațional, e o umilință mimetic-stilistică acceptabilă pentru o majoritate a cititorilor obișnuiți cu speciile enumerate care țin de așa-numita „literatură de pangar“ – cum o înghesuia pătrățos-necunoscător un critic literar cu pretenții! Însă (re)citind atent textele în versuri libere ce abundă în metafore și poticnesc des imaginația lectorului în ingambamentele specifice bolovănișului intelectual contemporan, percepi curînd că, în mare măsură, ai dinainte nu tinichea p(r)ostmodernistă ci aur pur: echivalentul literar al smereniei autentice din Viețile Sfinților – singura armă menită zdrobirii trufiei satanice, aș observa. Aceasta mi se pare a fi înalta miză a volumului. Nu-i vorba, deci, despre o facilă prelucrare neo / postmodernă a răsștiutului „pact faustic“. De pildă, poetul sugerează în Transplantul de ochi că vina lui (implicit a fiecăruia dintre noi, cei puțini care citim și, înțelegînd, ne împropriem mesajul) e foarte adînc înfiptă în trecut, e moștenită – aș putea s-o numesc, oarecum contaminat-stimulat poeticește, mulțimea obscur-rămuroasă urcînd mocirlos-miasmatic a păcatelor neamului săvîrșite de voie sau fără de voie, cu știință sau fără știință, ori, cu o sintagmă abstractă curentă, păcatul originar.

Nașterea mea a fost un accident de orbire al astrelor – mărturisește îngenunchiat Ioan Enache. Cotrobăind în sacul de gunoi cosmic, / oarbele au nimerit mototolul noptos și / l-au înfășat în scutecele mele […] Oare se-aud cum ies alaiuri de pofte să joace / în apele întunecate ale obrazului meu? / Ați dibuit orbul din călcîiele mele alergînd / pe urmele lui Iudacain spre cel mai negru ținut? […] Știi, Doamne, că de la naștere eu n-am trăit / viața cea de la Tine, ci întunericul m-a trăit pe mine!  […] (cf. pp. 147-148). Ideea e prezentă și-n Pomul sterp (titlul e o metaforă vegetală cu trimitere la cunoscutul Psalm arghezian începînd cu mult discutatul (dar prost înțelesul!) vers Tare sînt singur, Doamne, și pieziș): […] Prin părinți și prin moși / mă desfășor pergament de ratări fără număr, / ogor în care sămînța refuză să cadă! […] Pînă la mine mlădițele bune s-au terminat / și-am fost altoit cu o cruce înăuntru. / Ea a crescut și a dat fructe la vreme, / ocări, piroane și sînge (cf. p. 81). Relația aceasta dintre generații văzută în logica veterotestamentară implicînd responsabilitatea (cf. „Părinții au mîncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții“ – Ieremia, 31, 29) îl obsedează pe Ioan Enache, devenind și tema amar-interogativă a poeziei Povară:  Cine ar fi crezut că pedeapsa noastră / vor fi copiii noștri, / că erorile lor vor fi răsplătire nouă, / că pagubele lor vor fi moneda păcatelor noastre, / că suferințele lor / vor apăsa creștetele noastre ca pietrele de moară? (p. 76). Interogațiile acestea nasc asociații de idei grozav tulburătoare, conducînd la răspunsuri tranșante ocolite cu perfidă grijă… profesionistă în cabinetele de psihoterapie contemporane, care au năpădit Occidentul precum ciupercile după ploaie și-și tot trimit sporii otrăviți și pe la noi (creștinii au duhovnici și asta-i cea mai mare piedică în calea secularismului globalist).

Fac parte dintre păcatele asumate poetic („pași“ în limbajul metaforic – descendenți, de bună seamă, cf. Avantaj el, pp. 136-137) încetarea rugăciunii continue (am secat un șipot rugător), ura (a destupat / cepul pentru izvoare negre de ură), mîndria (Pomul neroditor al mîndriei în solul sinelui), mînia (ca o săgeată-nroșită / scăpărînd în adîncuri mînia), slava deșartă (evantai din / pene de păun cu slava deșertăciunii), desfrînarea (dogoarea în cuptorul pentru / sinele meu desfrînat), imaginația smintitoare (un cui înfipt în foalele închipuirii / din care-au țîșnit aburi nebuni de legat mințile). Acestea ar fi păcatele comune – aș îndrăzni o ierarhizare subiectivă. Ducînd mai departe această încercare, cele mai grele dintre capetele de autoacuzare le consider a fi cele din Mărturisirea unui nebun (pp. 158-162). Nicăieri „Iudacainul“ nu și-a dovedit mai bine aptitudinile infernale decît în mediul carceral, prin zarca păgînă, prin gherle / și-aiuduri, unde diavolul e mai bolșevic decît strigoii corciți în / pridvoarele veacului vostru. Trupurile și mințile deținuților politic au fost „sfredelite“ cu burghiul de șapte, „săpate“ cu tesla și tîrnăcopul, „decupate“ cu șenilele mici ale drujbei, „găurite“, „înțepate“, „răzuite“ cu briciul, „scobite“ cu dalta, zdrobite cu barosul mîndriei. Vrerea lui „Iudacain“ e antihristică, după cum îi poruncește obedientului său călău urlînd ca fiara: pe Acela smerit în nevedere / să-L cauți și printre atomi / și să mi-L aduci viu că vreau / să-L spînzur cu mîinile mele. Spovedania e completă: Așa am ajuns ucigaș iudacain în toate prinsorile. / Din mîinile mele n-a scăpat nici unul / să putrezească de viu, / ci s-au sculat toți într-un zbor alb, / stol, de aburi spre cer. / Și-n noaptea iudacaină am rămas numai eu, / torționarul singur de-a pururi.

Din conștiința aceasta încărcată, ființei strivitor-apăsate de Iudacainul omniprezent i se nasc rugi înălțate stăruitor-înlăcrimat către Pronie: Pledez vinovat, nimicește-mă, Doamne, / trimite-mă înapoi în nimic! […] Pledez vinovat, Doamne, aici în / galeriile burdușite de spaimă! / Îndură-Te și rupe din oceanul Tău de milă-nsorită / un strop, / o rază mică s-o atîrn într-un cui! (cf. pp. 161-162). Rugăciunile se împletesc cu suspine și lacrimi înveșmîntate metaforic și-n alte poezii: fie cu smerita așteptare a credinciosului plecîndu-și genunchii inimii ca la maslu: Ci vindecă, Doamne, gîndul vătămat / de săgeata din arcul clipitei // […] O, Iubire din capul unghiului, / ridică mîinile slăbănoage ale sufletului meu / să prindă coconii marelui șarpe din zbor / și să-i sfărîme de stînca de foc a numelui Tău, / că zice proorocul „fericit este cel ce va apuca / și va lovi pruncii tăi de piatră“ [la aceasta e o notă de subsol a autorului: Ps. 136, 9] (Braconieri prin cosmosul minții, cf. p. 33); fie exclamativ-nerăbdător: Slobozește, Părinte, cosorul de foc / în bezna vîscoasă din vasele Tale de lut! (cf. Prigonirea lui Abel, p. 91); fie interogativ-disperat: Unde ești, Doamne, Te-ai ascuns în / neagra-mi privire? (cf. Halucinatul, III, p. 104). Metaforele capătă într-unele rugăciuni greutate formidabilă, cu sugestii sonore grație aliterațiilor și diverse aluzii evanghelice precum în Alegorie cu șapte obstacole: Ci, Doamne, lasă din inima Ta o rază / să bată toaca inimii mele pînă cad / sfărîmate piramida ego-hîrciogului și / coroana de pe stînca lui faraon în abis, / pînă se surpă toate capcanele umbrelor! // Mătură cu un oftat poteca de la Tine / pînă la inima mea, / răsădește în mijlocul ei Crucea Ta, / stropită cu sînge ca un plîns al luminii / și lasă la marginile cărnii scăldătoarea Vitezda / să cadă în ea pe aripi de îngeri / cei cinci slăbănogi din sufletul meu! (cf. p. 135; sublinierile îmi aparțin).

Glasului tenebros-ademenitor-familiar pentru firea căzută omenească i se opune dramatic vocea contorsionată a celui înspăimîntat de fulgurant-întrezăritul abis satanic spre care i se deschidea larg drumul: – Pe cine cauți cu privirea înăuntru? / m-a scuturat Iudacain. / – Am văzut în inimă întuneric mai adînc decît / măsurile gîndului, am suspinat eu. // Mi-a prins lumina privirii într-un clește de crab / și a zis: / – Stîrpitură, să-mi spui cine a aprins felinarul / să vezi  tenebrele în care te-ai zămislit? (cf. Ancheta, p. 99).

Nașterea enigmaticii relații cu Iudacainul e sugerată în Epidemie de întuneric (definitorie metaforă pentru epoca noastră!), care debutează gnomic-mărturisitor: Mai înfricoșătoare decît moartea e absența Ta, Doamne! și continuă evocator ca un lamento adamic: Martor îmi ești că alergam după stele / de rouă pe pajiști / cînd am cunoscut cu talpa urma strîmbă a unui nebun. / Iudacainul din ea s-a îmbrăcat cu trupul meu, / abia răsărit ca otava ierbii, / nălucă rea de neguri în costum de carne și oase. // A stins cu palma candela din inima mea / și a urcat în ochi atîta întuneric, / încît am început să văd cu priviri iudacaine / doar fii ai mîniei și fiare de pradă în jur (cf. p. 155). Justificările și explicațiile retroactive nu pot însă reface relația inițială om-divinitate, mai cu seamă că tartorul În locul ochiului mi-a pus un păianjen cu labele roșii / și bulbul întunecat de pofte (cf. În slujba umbrei, p. 151); omului îi rămîne în aceste condiții doar asumarea vinei de a fi început să vadă lumea din perspectiva „iudacaină“ și, în consecință, de a fi acționat mereu hărțuit, ocărît și inițiat diabolic: – Plămadă a neiubirii ce ești, / scîrnă ce se crede gunoi rațional, / învață de la ghimpe dușmănia primară, / frisoanele rănii, / împunge cu lovituri ascuțite inimile pînă la miez, / aleargă, secătură, pe urmele urii sănătoase, / că la prima măturătură te-arunc / în halda întunericului cel dinafară! // Înfige acum semănătoarea  cuvîntului / cu semințe iudacaine în sufletele fragede / și bucură-te cum pămîntenii / ridică imne de laudă morții! Textul poate fi considerat un fel de artă poetică (neo) / (post)modernă. La ce a condus pînă la urmă această înspăimîntată obediență oarbă ar fi menit să impresioneze pilduitor mai ales pe cel obișnuit să nu se implice, să nu-i pese, ori cel mult să imite empatia (în limbaj religios aceasta e categoria „căldiceilor“, care se lasă purtați fără crîcnire de vînturi, precum giruetele): Și am slujit umbrei. // Mîrțoagă urcînd costișele anilor, / înhămată la carul cu fiare sălbatice [sic!] / care la primul popas mă vor devora prea flămînde. // Și m-am tot dus pe semnul copitei iudacaine / pînă m-am trezit tremurînd / sub zbîrciturile unui sexagenar / înfășurat în rasa vaporoasă a nevrozei […] (pp. 150-151).

În timp ce soluția „iudacaină“ ar fi sinuciderea pentru a ieși dintr-un impas existențial de anvergura celui sugerat liric insistent (vorba mea s-a-nspicat vătămînd […]; în halda de steril a desfrînatei / am azvîrlit mii de vieți […]; pe calici i-am trimis pururi spre sălașul satanei – cf. Nebunia tîlharului, p. 97; iată sufletul meu se trufește în beția minciunii, / cetluit cu brîul negru al morții de veci – cf. Halucinatul, II, p. 103; sînt nimicul din care nu se mai poate face nimic – cf. Ascultînd respirarea tăcerii, p. 115; În chip demonic locuiesc eu pe pămînt, / răpindu-le tuturor toate – cf. Constructor de întuneric, p. 140 etc.), creștinul are ca principale arme crucea, smerenia, spovedania și iubirea, nădăjduind în mila Părintelui Ceresc. Acesta răspunde, uneori, după vrednicia fiecăruia, rugăciunilor stăruitoare. E cazul pocăitului Ioan Enache: – Nu-i, fiule, vremea să te vizitez cu foc, / atît de sărac de lumină-ai crescut că noaptea-viața ta / ar arde de tot și-n grămăjoara de scrum / tînguirea din cuvîntul amin nu   s-ar mai auzi niciodată, // ci ia pe grumaz jugul nopții ce ți s-a dat, / îndură arsura în oarbe cuptoarele cărnii, / pînă cînd aripa heruvimului va sclipi în pupilele zorilor / ca un bisturiu / și-n locul globului orb dinlăuntru / va răsădi ochii limpezi care strălucesc / în orbitele Mele (cf. Transplantul de ochi, p. 149). Ca ultim cuvînt de învățătură al volumului, poetul își imaginează auzind iarăși glasul Tatălui din Cer: – Fiule, orizontul gunoiului putred este destrămarea, / leapădă privirea vicleană prin care / lumea aceasta se vede pe sine! […] Partea ta este ieșirea înapoi / pe urmele pe care ai venit. // Urcă scările crucii pînă vei găsi / primul tău pas de copil! / În el e tipărită o candelă blîndă, / ochiul milei ca un izvor pentru / zorii cei veșnici. // Învață de la ei viața, / tăietura ce desparte cu sîngiuiri de lumină / adevărul cel viu de moartea ghemuită în tine. (Ieșirea pe scările Crucii, pp. 164-165).

În cartea aceasta remarcabilă îndeosebi metaforele și epitetele metaforice izbesc copleșitor prin noutate și invită la recitiri întru meditație: un țipăt prăbușit înăuntru (p. 7), bob de suspin / răpit de Iudacain (p. 8), trăgaci încărcat spre ținta nicăieri (p. 10), un veac / sîngerînd în cuiele eului meu (p. 25), vipera-ndoielii înțepînd, înțepînd (p. 26), prizonierul orb, / sobol prin subteranele inimii (p. 28), Bolovăniș molatic de nour (p. 29), vulturul mîndriei a străpuns văzduhul de neuroni (p. 29), sămînță din păstaia răscoaptă a prostiei (p. 30), cremne mirată (p. 30), fulger de tină (p. 31), sărutul morții înflorit pe omoplatul dreptății (p. 93) etc. Unele compuneri lirice sînt amețitoare cascade de comparații, enumerații, metafore și epitete metaforice precum Nevăzutul, la vedere (cf. pp. 20-21): piatră croită prin cuvînt, temelie pe aburi, furtună cu pleoape cusute căutînd linia dreaptă, zidari ai negării, rădăcină de ape sămînța a-tot-sîngele și-a toată pîinea sau Croitorul de mîntuire (cf. pp. 116-117): Cu acul gîndului îmi împung inima, / așa ca și cum aș coase piatra din caldarîm / de lacătul care încuie cerul […] Suspinele din seva ei învinsă / și roua numelui înscris în nervurile frunzei / și cugetul ei bînd, precum mîngîierea Stăpînului, / duioasă croială prin stei strecoară-n adînc. // Și-nlăuntru tremură un zvon ca de izvor, / o închipuire de lacrimă care trudește în ocnă.

Lexicul e preponderent biblic-arhaic, dar poetul nu se ferește de neologisme, folosindu-le însă cu măsură: o fereastră-fascicul (p. 19), s-au aprins norii de neuronii străvezii (p. 78), ciuperca de foc într-un bob de uraniu (p. 84), la atingere a ieșit o flamă întunecată din mine (p. 85), vagoneți de steril din ocna lui faraon (p. 92), lentila de contact cu nevăzutul de dincolo; mîngîiere de burghiu (p. 101), să vezi hipnotic înfățișările lui migratoare; Bio-ecranul înșelăciunii cu antenă străină (p. 102), întunericul în fiecare atom (p.174) etc. Așa cum se poate observa din aceste doar cîteva exemple, aportul înnoitor îndeosebi metaforic se integrează armonios ideației poetice.

Un regionalism al autorului, corobană, cu înțelesul „scorbură“, valorificat și-n titlul de la p. 142, Corobana cu dihor, m-a obligat să cercetez zadarnic dicționarele din bibliotecă pentru a-i afla etimologia. Cum în DEX (1975) și în Noul dicționar universal al limbii române (2007) apare demult compromisul indiciu „et. nec.“, adică „etimologie necunoscută“, dar, din păcate, în Dicționarul etimologic al limbii române (2008) al dr. Mihai Vinereanu substantivul este omis, îndrăznesc a-l considera traco-dacic (posibil provenind din radicalul foarte productiv (s)ker- „a încovoia“, „a îndoi“ și, prin analogie, probabil și din kers- / krsno- „negru“, specific unei văgăuni, unei găuri etc.).

Ioan Enache a învățat bine lecția argheziană a „esteticii urîtului“, dar o aplică fără ostentația înaintașului-deschizător de drumuri lirice românești: Cînd buboiul din piept, ca aluatul dospit, dă pe margini (p. 83), săgeți otrăvite (p. 33), leșuri, puroaie (p. 85), putregaiul (p. 86), buboaia-mpietrită (p. 93) etc. Dacă aș vrea să-i aflu cu dinadinsul vreun nod în papură, i-aș indexa poetului bacăuan enumerația În moloz, șerpărie și aspide și vidme (ce-i drept, salvată stilistic în chip minunat prin versul următor adunate la beznă cu măturoiul luminii – cf. p. 84). Cea mai concludentă dovadă a saltului artistic realizat în acest sens este, cred, Încuietoare fără cheie, din care îmi permit să citez doar primele două strofe: Și mătrăguna se bucură în splendoarea luminii, / dar niciodată nu cunoaște / recunoștința florii de măr, / ci adîncește întunericul morții în sevele sale. // Și necurăția ia aminte la sfințenie, / însă de sine nu se leapădă pururea, / ci se încuie în sporirea stricăciunii din fire (cf. p. 120).

Încurajat, probabil, de efectele limbajului sucit-răsucit al neomoderniștilor dominați falnic de Nichita Stănescu, fără a cădea totuși în jocurile facile propuse de urmașii acelora – ludic-steril la optzeciștii revoltați, bunăoară –, Ioan Enache inventează termeni și expresii cu șanse reale de a îmbogăți vocabularul poetic actual: treaz-vie (p. 31), moșneaga (p. 38), (viespi) văzducești (p. 51), a toată-înapoia-vederea (p. 52), atlasoidie (p. 91), saharele (p. 85), strălimpede (p. 105), cocoara-azur (p. 107), larmătul (p. 109), a-toată-moartea (p. 125), (susur din acele) cetinii (p. 128), a-toată-lățirea (p. 141) etc., la care se adaugă, desigur, deja comentatul compus cu valoare de substantiv propriu articulat Iudacainul, ori nearticulat Iudacain, căruia subtilul mînuitor al limbii române îi formează derivați substantivali, adjectivali sau adverbiali: iudacaini (p. 90), (pas) iudacain (p. 110), (urme) iudacaine (p. 56), (grădinile) iudacaine (p. 126), (omuleți) iudacaini (p. 126), iudacainitul (p. 99), belciuge iudacaine (p. 136), (calfă) iudacaină (p. 137), ticăie iudacain (p. 146), (ocara) iudacaină (p. 150), (metronom) iudacain (p. 151), (semnul copitei) iudacaine (idem), (a întors) iudacain (idem), (semințe) iudacaine (idem), (porunca) iudacaină (p. 158), (noapte) iudacaină (p. 161), (veacul) iudacainit (idem), dar și cainiții (p. 88), (brazda) cainită (p. 126), (noema) cainită (p. 140), (tremurare) cainită (p. 142) și chiar în inversiune iudacîinește viclenesc (p. 141) etc. Unele alăturări sînt, din păcate, eșecuri: unui spine (p. 140) în loc de unui spin, sau chiar pleonastice: se face mai viu (p. 88), fiare sălbatice (p. 151), și-au căzut jos (p. 160).

Nu închei eseul critic de față fără a menționa că Plîngere pe aripa unui cocor (pp. 118-119) mi-a plăcut cel mai mult și, de-ar fi să-mi aleg dintre textele contemporane unul de preluat și de prelucrat dinaintea elevilor / studenților, acesta ar figura primul pe lista mea de profesor întîrziat în analize literare și propuneri de revizuiri drastice ale manualelor de literatură (și limbă) româneacă. Spațiul tipografic nu-mi mai permite decît redarea incipitului: Mai vezi prin fereastra clipitei cocorul venit la copil, / ca la un frate de stol?

Volumul sincer îndurerat dar totodată avîntat-creștinește scris de Ioan Enache (cu siguranță că nu întîmplător publicat în 2018 – anul centenar al Marii Uniri –, ca posibil mesaj încurajator adresat semenilor împinși cu dinadinsul în prăpastia risipirii și a deznădejdii) îmi apare nu numai cu obișnuitul rol literar catartic, deoarece îmi e clar că autorul l-a adresat celor cunoscători într-ale literaturii creștine ca pe o tulburătoare spovedanie încifrată, doar pe alocuri trăgînd cîte un fald al draperiei ce i-a acoperit cu discreție biografia: Patruzeci de ani de orbire (p. 9), rătăcind patruzeci de ani drumul spre inimă (p. 29), Șapte răni am primit pe izvoarele vieții (p. 36), patruzeci de ani răniți (p. 79) etc.

Fie ca scrierea aceasta răscolitoare – necesar îndemn la introspecție și pocăință ca pe vremea ninivitenilor de odinioară –, să-i atîrne alb-hotărîtor lui Ioan Enache în balanța judecății particulare, spre bucuria Sfîntului său protector!

 

(București, 14-18 cuptor 2019)

[1] O variantă prescurtată a acestui eseu critic urmează a fi publicată în numărul următor al revistei „Pro Saeculum“.

[2] Chiar în paginile acestei reviste, cf. nr. 5-6 (105-106) / 2015, pp. 240-242.

[3] Iată cîteva surse la care se află scrisele de pînă acum postate pe internet despre carte: https://protoieriabacau.ro/lansarea-volumului-de-poezii-iudacainul-cartea-intai-a-pocaintei-autor-ioan-enache/ ; https://www.desteptarea.ro/si-de-ce-astepti-tu-sa-te-nvete-moartea-a-iubi/ ; https://www.desteptarea.ro/si-de-ce-astepti-tu-sa-te-nvete-moartea-a-iubi/

[4] Pr. Flavius Balaban (7/11/2018).