Mihai Vinereanu a plecat în veșnicie

Mintea omenească socotește greu ca fapt îmbucurător trecerea de la viața pămîntească la Viața cerească a unui semen, mai ales dacă acesta e prieten. Tristețea în astfel de împrejurări are în ea ceva egoist, frustrant: îți pare rău că nu-l vei mai revedea, că nu-l vei mai auzi, că nu-l vei mai ști egal ție pe cel de-acum călăuzit de Îngeri către Cer.

Semenii îndumnezeiți spun că insul s-a mutat la cer, la cele veșnice, iar sfinții văd și mai aproape de adevăr ca încununare aceste treceri.

Cînd am aflat că Mihai Vinereanu (n. 1 florar 1954, Vaideeni, Vâlcea – †27 brumărel 2025, București) nu mai este printre vii, n-am compus un necrolog, ci o rugăciune inspirată în special de Sfîntul Arhanghel Mihail în care am folosit de două ori cuvîntul viață ca în fraza începătoare a acestui articol – sensurile sînt lesne de descifrat și nu insist.

Pentru mine Mihai Vinereanu a fost un prieten de idei, de concepții stîrnitoare de împotriviri ale celor comozi, mulțumiți cu ceea ce-i de-a gata. Am văzut în el filologul erudit care s-a încăpățînat să alunge mult din bezna fantezistă convenabilă despre originea poporului ce, în pofida vicisitudinilor, a viețuit neîntrerupt în matca danubiano-carpatică vorbind o limbă păstrată și ea miraculos pînă în prezent din voia divină. Prenumele comun nu mi-a apărut drept rod al întîmplării.

Spre deosebire de calea aleasă de el, drumul meu a fost al unui ins absorbit de grelele sarcini pedagogice pe care le-am acceptat într-o societate mereu în așezare ca a noastră, care ridică, de regulă, piedici mai ales oamenilor simpli, onești și entuziaști. Nu m-am putut adînci în studii teoretice lingvistice, literare, istorice etc. cum se   cuvine unui intelectual, dar atît cît mi-au permis-o naveta, munca sisifică de la clasele gimnaziele sătești și mai apoi urbane liceale, cu majoritatea elevilor (semi)analfabeți funcțional livrați curent de sistemul învățămîntului de stat –, am parcurs atent nenumărate tratate istorice și lingvistice academice mereu nemulțumit de false etimologii, de fantastice interpretări arheologice, de dogma comodă „crede și nu cerceta“ (i.e. teoria romanizării) ș.a.m.d.

Elaborîndu-mi propriul manual între 1995-2000 căruia i-am dat titlul benign-evaziv Perspective critice și pe care l-am publicat pe cont propriu în 2005, am ținut să-mi precizez argumentele istorice și filologice contrare liniei oficial-academice într-un capitol introductiv Altcumva despre originea românilor (l-am publicat și în „Revista de lingvistică și cultură românească“[1] înființată în 2014) ghidat de intuițiile conturate încă din facultate, cînd fusesem încurajat să gîndesc altfel de extraordinara carte Dacia preistorică a savantului ostracizat Nicolae Densușianu.

În 25 brumar 2008, îmboldit de Sfîntul Arhanghel Mihail și de Sfîntul meu Înger Păzitor, am luat parte la o lansare memorabilă în sala de festivități a Liceului „Spiru Haret“ din București, anume a lucrării capitale Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Ulterior am realizat că am fost martorul unui moment crucial în lingvistica românească, iar prezența neașteptată dar salutară a profesorului Ion Coja fusese și ea providențială! Fire mai degrabă sfielnică decît îndrăzneață, n-am profitat atunci pentru a-l cunoaște personal pe autor.

Acasă, însă, după primele douăzeci și cinci de pagini citite pe nerăsuflate ce-mi confirmau intuițiile, am văzut în lucrarea savantului român venit din SUA un prim răspuns trimis prin marea bunătate divină tuturor românilor care aveau „ochi de văzut și urechi de auzit“ adevărul. Se demonstra oricui că, statistic, structura vocabularului limbii ce-o vorbim ar fi: cca. 14% latinești, 60% dacice, 8% slave, cca. 3% turcești (Cihac vorbea de 20%), cca. 6% onomatopeice, cca. 5,5% rămase cu origine incertă sau necunoscută. Restul de cîteva procente sînt grecești, maghiare sau germane. Asta spune limba română, nu eu; eu am făcut doar statistica bazată pe datele oferite de crăiasa limbilor, limba română.[2]

La liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ unde eram pe-atunci titular și mai apoi șeful catedrei, am mijlocit cumpărarea a cinci exemplare din dicționar, unul pentru cabinetul meu, celelalte pentru bibliotecă, fiind convins că, înainte de orice, elevii mei aveau prilejul de a putea proba cele comunicate pînă atunci de mine doar teoretic, comparînd practic etimologiile greșite din DEX-ul academic după falsul principiu sursologic (etimoanele au fost căutate în latină, în limbile slave, maghiară, turcă etc., iar cînd căutările erau epuizate se decreta cuvîntului „et. nec.“ = etimologie necunoscută!) cu acelea datorate muncii lingvistului admirabil școlit[3]. Fără falsă modestie, bazîndu-mă pe investigațiile mele ulterioare, afirm că liceul unde am predat a fost prima unitate de învățămînt românesc unde dicționarul lui Mihai Vinereanu a devenit instrument curent de studiu al limbii române.

Ideile sale au prins contur și-n celelalte cărți publicate: Originea traco-dacă a limbii române, Chișinău, Editura Pontos, Republica Moldova, 2002, 200 p., Adevăruri incomode despre limba română, București, Editura Uranus, 2018, 304 p., Nostratic Roots in Romanian Language (Rădăcini nostratice în limba română), ediție bilingvă engleză-română, Bucureşti, Editura Alcor-Edimpex, 2010, 143 p., Fondul lexical principal al limbii române, București, Editura Uranus, 2020, 650 p. La acestea adaug zecile de articole apărute în presă – cele mai numeroase în „Revista de lingvistică și cultură românească“.

Dintre lingviștii universitari actuali singur Ion Coja se pronunță prudent asupra scrierilor temerare enumerate: Mi-a surîs și mie ideea că romanii nu au avut nevoie de translator ca să se înțeleagă cu dacii. L-am citit cu nesaț pe Nicolae Densușianu, regretînd că multe din[tre]  ideile sale nu puteau fi demonstrate într-un mod convingător […] Sînt bucuros să descopăr argumente noi pentru excelența traco-dacă în antichitate. În general vorbind, nu există român normal care să nu se simtă atașat de lumea misterioasă și fascinantă a geto-dacilor, a tracilor. Dar afirmarea acestei componente a formulei noastre etnice nu este de acceptat să se facă prin lepădarea de moștenirea latină! [subl. lui Ion Coja] Mi-a făcut plăcere să-l cunosc pe domnul Mihai Vinereanu și să discut în contradictoriu subiectul care ne pasionează pe amîndoi: moștenirea geto-dacă în ființa poporului român, în limba română, în mentalul românesc. Punctul său de vedere va rodi, sînt convins, cu efecte în lumea academică, universitară, unde ponderea substratului geto-dac va fi reconsiderată. Încă o dovadă că dacii nu au pierit, ci ei trăiesc și azi, în persoana autorului acestui impresionant op, precum și în persoana celor care vor răsfoi paginile pasionante ale acestei mărturisiri de credință care este Dicționarul etimologic al limbii române […] scris de domnia sa[,] domnul Mihai Vinereanu [4][…]

Sînt de părere că viitorul folosit insistent în finalul acestui articol-introducere la cea din urmă carte din lista pe care am redat-o reprezintă o invitație-așteptare a profesorului universitar Ion Coja din partea academicienilor și universitarilor colegi să-și revadă argumentele din lucrările lor dedicate originii limbii române cîntărind cu atenție demonstrațiile făcute de Mihai Vinereanu. Îi împărtășesc optimismul și-i invit pe cei vizați să citească măcar fragmentul final din studiul Originea substrantivului plug în limba română:

„Este un derivat al acestei rădăcini proto-indo-europene. Are cognați apropiați în alte limbi IE, în special în limbile germanice și în limba galică, precum și în rusă, dar din punct de vedere fonologic termenul plug nu poate proveni din limbile germanice, întrucât PIE *p > f (legea lui Grimm) așa cum reiese și din exemplele de mai sus, iar în celtice așa cum am spus deja PIE *p inițial a devenit caduc încă din proto-celtică. Pe de altă parte, PIE *k’ > k: fapt care arată încă o dată că traco-daca este o limbă centum. De la traco-daci, obiectul precum și termenul au fost împrumutate de anumite triburi celtice de pe continent, dar și de germani și, mult mai târziu, de slavi. Din cele prezentate mai sus, este evident că termenul a apărut în regiunea balcanică și de aici s-a răspândit în centrul și vestul Europei de la traco-daci, care în Antichitate se învecinau cu grecii la sud-est, iar cu celții și germanii la nord-vest. În limba română termenul plug are doi cognați, anume pârloagă și polog (de fân).“ [5]

În DEX (1998) autorii indică: „Din sl. plugŭ“, identic acelora ai ediției DEX (2009).

Ce-ar mai fi de adăugat la acestea? Meditați, domnilor academicieni și profesori universitari și contraargumentați!

Același îndemn îl adresez public pentru fragmentul următor, extras din Toponimul Ardeal nu este de origine maghiară, ci de origine indo-europeană:

„În jurul istoriei Ardealului și a vechimii românilor pe acest teritoriu s-au purtat și se poartă încă discuții aprinse. De la Roesler încoace, atât el cât și adepții săi nu încetează să bombardeze lumea cu tot felul de inepții, multe și bine cunoscute nouă. Cum știm, această teorie susține în ciuda tuturor evidențelor că Ardealul era pustiu la venirea ungurilor în Pannonia, deși nici Ardealul, nici Pannonia nu erau pustii la venirea lor aici pentru că există mărturii arheologice nenumărate în acest sens, dar și argumente lingivstice și istorice.

Toponimul Ardeal provine din proto-indo-europeanul (PIE) *ard– „înalt, a se înălţa, a se ridica, a creşte”, cu cognați în diverse limbi indo-europene: cf. avestic. ərədva „înalt,” latin arduus „înalt, abrupt”, galic Arduenna (silva), vechi irlandez. ard „înălţime”, irlandez. aird „ţinut, regiune”, irlandez. airde „înălţime”, Cymric. hardd „frumos”, albanez. rit „a se trezi”. În limba română este cognat cu verbul a ridica care provine de la un mai vechi ardica. În popor, forma Ardeal definește doar Podișul Transilvan, nu și regiunile adiacente acestui teritoriu.“[6]

Șăineanu, ed. VI (1929) indica [Ung. ERDÉLY (din ERDÖ, pădure)]. Mai nuanțată dar fantezistă este intrarea din DRAM (2011) pe care o redau integral pentru cititori invitîndu-i la analiză:

„Ardeal, (Ardel), s.n. – Numele regiunii intracarpatice din România (mai puțin Banat, Crișana și Maramureș); Transilvania: «Merem la Ardeal, peste deal, în Lăpuș» (Ieud, 1987); «La gură ești ca paharu, / Nu mai vezi în tot Ardealul» (Papahagi 1925: 219; Desești). – 1. Din magh. Erdély «ținutul de dincolo de pădure», din erdö «pădure» și elv «locul aflat peste, dincolo de ceva» (Humfalvy 1870); La fel Hasdeu, Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan, DER: «Ardeal este din punct de vedere etimologic maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö „silva“. Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii, așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc prin Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea» (Hasdeu). 2. Din rad. i.-e. *ard «deal, înălțime». În rom. ar proveni din lat. arduus «înalt» Ardeal este o traducere maghiară a top. rom. Ardal sau Ardel: «Rădăcina termenului Erdély, adică erdö, nu este consemnat[ă] în dicționarele etimologice maghiare și deci este o calchiere a top. rom. Ardeal» (Rizea)“.

Cît timp le va fi necesar, oare, specialiștilor care conlucrează la asemenea lucrări de referință cu menirea de a lămuri cititorii să parcurgă asemenea pagini cristaline spre a se lămuri ei înșiși? Inșilor acestora aparent împietriți la minte în păguboasele complexe latinisto-sursologice le adresează Mihai Vinereanu de acolo de unde a fost urcat de curînd în veșnicie, din voia Domnului nostru Iisus Hristos, și următoarele rînduri spre a reflecta la reflexivul ins:

„ins [var. (înv.) nus, ar. nis, năs, mgl. ons, istr. ăns] – individ, persoană.

Mai toți autorii cred că provine din lat. ipse, dar derivarea este prectic imposibilă, să nu mai vorbim de formele din dialectele sud-dunărene a căror derivare din latină este la fel de imposibilă, deși este cognat cu lat. ipse căruia de Vaan îi prezintă o etimologie neconvingătoare. Dacă de Vaan ar cunoaște limba română, ar fi putut găsi probabil soluția originii lat. ipse așa cum am arătat noi (v. demonstrația de la însu-). Subst. ins este un derivat al lui însu-.

Proto-trac. *en-su < PIE *sue, formă reflexivă, pronume reflexiv.

Cognați IE: v. însu-.

Derivă din însu). Origine traco-dacă.“[7]

La acestea este cazul să adaug, firește, și descrierea radicalului reflexiv

„însu- (fem. însă-, ar. ni năs, megl. ons, istr. ăns) – radical reflexiv.

Forma însu- este radicalul reflexiv din care derivă pronumele reflexive: însumi (I sg.), însuți (II sg.), însăți (fem.), însuși (III sg.), însăși (fem.), înșine (I pl.), înșivă (II pl.), înșiși (III pl.), însele (fem.).

Aceste forme au fost derivate, în mod eronat, din lat. ipse (Diez, I. 163; Pușcariu, 870; Candrea-Densusianu, 869; REW, 4541; Cioranescu, 4428), dar derivarea din lat. ipse nu este posibilă. Este același cu ins „individ“ (fem. insă, ar. is, ins „ins“) de la care au derivat formele dînsul, dînsa.

PIE *sue „formă reflexivă, pronume reflexiv“.

Cognați IE: sct. sva „al său“, av. hana, lat. sui, sibi, se, osc. suveis „sieși, pe sine“, suvad „(a) sa“ suvam id., lituan. savo „sieși“, got. swes „al său, propriu“, alb. vetë < *swe-te.

Derivă din acest radical prin proto-traco-dac. *ensu. Prefixul *en- > în (in) este întîlnit des la categoriile gramaticale închise din limba română. La acest radical reflexiv se adaugă formele atone ale pronumelui personal: -mi, -ți, -și, -ne, -vă, -le (v. sine, se).

În latina veche au existat forme precum eumpse și eumpsum (la Plaut și alți autori vechi) (cf. de Vaan) din care derivă lat. ipse. Astfel, ipse și aceste forme din latina veche provin din *en-su refăcută de noi mai sus printr-o formă neatestată *empso (*empse) foarte apropiată de v. lat. eumpse. O evoluție similară au avut și alte forme italice precum osc. essuf și umbr. esuf „el însuși“. Din acest exemplu reiese încă o dată originea comună a limbii traco-ilire și a limbilor italice. În plus, rom. însu- este mai arhaic decît chiar formele din latina veche sau din oscă și umbrică.

Este cognat cu dînsul și ins. Origine traco-dacă.“[8]

Concluzia că noi înșine avem origine mai veche pe acest pămînt decît toate națiile care ne înconjoară astăzi și ne sfidează cu istorii contrafăcute reiese, în urma unor asemenea analize, prea clar ca să nu deranjeze. De aici inerțiile, nepăsarea, manevrele obscure și celelalte dovezi ale întunecatei neputințe țanțoșe, pe care Mihai Vinereanu le-a pus în lumina orbitoare a adevărului lingvistic.

Acest articol vine în completarea rubricii In memoriam din „Noul euxin“ nr. 70 / 2025 (https://mihaifloarea.wordpress.com/2025/11/07/noul-euxin-nr-70/ ) dedicată lui Mihai Vinereanu și mulțumesc călduros lui Lucian Mihai Marin pentru sprijinul dat – semn că Sfîntul Arhanghel Mihail ne este nu doar un numitor comun onomastic, ci un ajutor minunat Căruia I se cuvin rugăciuni de mulțumire.

Participant la înmormîntarea eruditului nostru coleg de redacție, Lucian Mihai Marin mi-a trimis și fotografiile următoare efectuate în Biserica din Vaideeni, Vâlcea.

La aflarea veștii la 27 brumărel 2025, mă găseam la Strîmbeni și la orele 16,20 am compus

Rugăciune la plecarea la cer a unui prieten

Doamne Întreit în Persoane, Care la vremea potrivită din țărînă ne-ai plămădit însuflețindu-ne prin bunătatea-Ți nemărginită și în țărînă ne întorci după voia Ta, Slavă Ție!

Pe Mihai Vinereanu l-ai chemat astăzi la Viața cea de după viață și Mă rog Ție: iartă-i greșelile cu faptele și cuvintele pe care ca un om ispitit de potrivnic le-a săvîrșit; așază-l printre vrednicii români căutători de adevăr istoric trecuți la Tine; fă ca opera lui mărturisitoare a străvechimii limbii vorbite în Dacia să străpungă toate platoșele de întuneric ale neștiinței; trimite-ne și nouă Duhul Tău Cel Sfînt să ne inspire în susținerea la fel de temeinic argumentată a adevărului lingvistic privitor la prezentul și viitorul limbii românești.

Sfinte Arhanghele Mihail, Care i-ai fost ghid și apărător în viața cea trecătoare lui Mihai Vinereanu trecut acum la Viața cea de după viață, mijlocește, rogu-Te, ca sufletul lui luminos să fie primit cum se cuvine unuia ce le-a strigat conaționalilor lui prin cuvintele „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte“ la mărturiile pietrelor, rîurilor și limbii Daciei nepieritoare! Luminează și întărește inima și mintea mea să mă pot ruga pentru odihna semenului meu și ajută-mă să mă folosesc în continuare de scrierile sale pentru triumful adevărului științific în această lume dominată de minciună și de reavoință diavolească.

Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Care ești grabnic ajutătoare, călăuzește rogu-Te, drumul sufletului lui Mihai Vinereanu plecat spre Tronul Ceresc al Fiului Tău, pentru a-I cere mila!

Facă-se voia Sfintei Treimi – Tatăl Creator al Universului, Fiul Cel Unic Născut Iisus Hristos și Sfîntul Duh Mîngîietorul! Slavă Ție acum și-n veci! Amin!

Adaug acum smerit: cale luminoasă spre înviere, frate Mihai Vinereanu!

 

București, 20 brumar 2025

[1] V. https://limbaromana.org/revista/altcumva-despre-originea-romanilor/

[2] Cf. https://ioncoja.ro/dl-mihai-vinereanu-om-de-onoare-a-raspuns-prompt/

[3] Prin bunăvoința directorului revistei noastre, am intrat în posesia unui CV din care redau pentru cititori: absolvent în 1983 al Facultăţii de Litere a Universității „A.I. Cuza“, din Iași; în perioada 1994-1998 profesor asistent la Hunter College, City University of New York; din 1998 Master of Arts în Lingvistică al Graduate School and University Center; City University of New York; Bachelor of Arts în Filosofie, Baruch College, City University of New York; Cercetător masterand la City University of New York, în perioada 1999-2015 bibliotecar și cercetător la New York Public Library. În 2008 a obținut titlul de doctor în filologie al Facultății de Litere a Universităţii din Bucureşti, cu distincţia magna cum laude.

[4] O altfel de lingvistică, în Fondul lexical principal al limbii române, p. 19.

[5] https://limbaromana.org/revista/originea-substrantivului-plug-in-limba-romana/

[6] https://limbaromana.org/revista/toponimul-ardeal-nu-este-de-origine-maghiara-ci-de-origine-indo-europeana-2/

[7] V. Fondul lexical principal al limbii române, ed. cit., p. 285.

[8] Idem, p. 300.