Mînăstirea Comana 2015

Mînăstirea Comana, cu un trecut marcat între 1461 – 1728 de șase domnii glorioase (Vlad Drăculea-Țepeș, Sfîntul Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Matei Basarab și Sfîntul Constantin Brâncoveanu), apoi închinată Patriarhiei Sfîntului Mormînt din Ierusalim, iar din 1863 despuiată samavolnic prin secularizare de cele ale sale, își urmează menirea specială de comemorare a eroilor neamului (în 1932 s-a construit în incinta sa Mausoleul Eroilor căzuți în primul război mondial). Astfel, la 24 brumărel 2015, s-a sfințit aici o troiță ridicată în cinstea celor 150.000 de români căzuți la Cotul Donului la 19 noiembrie 1942. Inițiativa aceasta lăudabilă a societății civile sensibilizate de scrisul unor patrioți precum Vasile Șoimaru a declanșat și demersul oficialităților – vorba omului simplu: mai bine mai tîrziu decît niciodată! – dar despre aceasta, voi scrie cu alt prilej.   Deocamdată trebuie scris că sufletul acțiunii finalizate sîmbătă – zi de pomenire a Sfîntului Mare Mucenic Areta, precum și a Sfinților Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin – a fost uimitorul nonagenar Radu Theodoru, spirit exemplar prin luciditate și patriotism, veteran de război, general de flotilă aeriană în rezervă, scriitor prolific – între cărțile sale de succes citez, pentru că trebuie neapărat citită România ca o pradă, aflată deja la a patra ediție. În mai 2015, de Ziua Eroilor, prin elanul aceluiași vrednic locuitor al comunei, troița a fost dezvelită în prezența ultimului supraviețuitor al bătăliei de la Cotul Donului, Ion Nică Paiu, de 95 de ani. N-am putut lua parte la acel moment, dar participînd la sfințirea din 24 brumărel a.c., pe lîngă recunoștința și admirația pe care le nutresc organizatorilor, nu mi-am putut reține gîndurile pioase la un alt nonagenar, trecut la Domnul în 2012 (la 98 de ani – odihnească-se-n pace!), medicul Iosif Niculescu, și el combatant pe frontul de Răsărit pentru reîntregirea țării. L-am cunoscut în 2008, la acțiunile cultural-creștinești ale unei fundații patronate spiritual de părintele Arsenie Boca, aflînd consternat amănuntele înfrîngerii armatei române din 1942 – am scris deja despre acestea și nu e cazul să revin (cf. http://limbaromana.org/blog/2014/08/cotul-donului-1942-o-carte-cit-un-tratat-de-istorie/).

Dacă evoc în aceste rînduri pe dr. Iosif Niculescu și pe prof. Vasile Șoimaru alături de generalul-scriitor Radu Theodoru, spiritus rector al evenimentului din incinta sfîntă pe care Istoria și-a pus o pecete de neșters, este fiindcă lor le datorez apropierea lămuritoare față de momentele istorice atîta vreme trecute sub tăcere de istoricii oficiali. Grație unor asemenea oameni pe care nu întîrzii a-i face cunoscuți elevilor mei, putem ajunge la concluzii surprinzătoare, chiar opuse celor vehiculate în numele unei stupide „corectitudini politice“, aflate, între altele, la originea anacronicei legi despre care am scris recent cu indignare și obidă (cf. O lege a rușinii). Din fericire, alături de reprezentanții armatei – o unitate de aviație din Comana și UM0445 Grădiștea –, Biserica Ortodoxă Română, prin obștea Mînăstirii Comana, în frunte cu starețul ei, părintele Arhimandrit Mihai Muscariu și reprezentanții societății civile – peste două sute de scriitori, arhitecți, profesori, medici, istorici, actori, ingineri ș.a.m.d. din București, Cluj-Napoca, Tîrgu Mureș, Iași, Chișinău etc. au dovedit că păguboasa dezbinare românească poate fi depășită dacă există cauze înalte precum comemorarea eroilor neamului.

Concret, întrunirea la care am luat parte sîmbătă, 24 brumărel 2015, între orele 8 – 18 la Mînăstirea Comana a avut următorul program: 08:30 – 10:00: Sfînta și Dumnezeiasca Liturghie; 10:00 – 12:00: Slujba de Sfințire. Depuneri de coroane. Alocuțiuni; 12:00 – 13:30: Simpozion „Bătălia de la Cotul Donului în istoria celui de-al doilea război mondial“; 13:30 – Agapa. Moderator a fost, spre surprinderea mea, însuși domnul general Radu Theodoru! Cu umor și spontanaitate, d-sa a făcut scurte introduceri pentru vorbitori și i-a unit într-o exemplară, înaltă ținută demnă de o comemorare. Regret că moderatorii televiziunilor subvenționate de stat și ai acelora așa-zis comerciale n-au avut parte de lecția originală a d-lui general!

Am obligația de a menționa cîteva idei din alocuțiunile ținute:

Vasile Șoimaru, autorul cărții Cotul Donului 1942 (cf. și recenzia mea indicată supra) și-a exprimat bucuria de a asista la un asemenea eveniment, socotindu-l o mare dreptate făcută după șase ani de cînd a semnalat anomalia de la locul dezastrului militar din 1942. Totodată, a informat asistența că „mîine (duminică 25 brumărel – nota mea) se va ridica un monument la Stalingrad, la o sută de kilometri de Cotul Donului, unde alți 100.000 de români au căzut la datorie. În total, un milion de litri de sînge românesc a fost vărsat acolo. Neamul românesc va fi salvat de Biserica Ortodoxă Română…“ Între timp, o escadrilă de elicoptere survolează, în semn de salut, adunarea din curtea mînăstirii. În trei-patru rînduri, cu evidente manevre de simpatie (de pildă legănarea laterală a greoaielor aparate în zborul lor la joasă înălțime!), cele trei elicoptere militare au oferit un minispectacol aviatic. Am reușit să rețin numele cîtorva piloți și maiștri militari cărora le mulțumesc prin aceste modeste rînduri: Laurian Anastasov, Vasile Stanciu, Constantin Grigore, Daniel Popescu, Mihăiță Grosu, Radu Tabacu, Robert Dumitru, Adrian Ionică… Înaintea lor, Marian Cojocaru, un localnic proprietar al unui mic aerodrom în zonă, a înconjurat la joasă înălțime locul unde ne aflam cu o parapantă de care legase o lată panglică tricoloră de circa șapte metri lungime. Un veritabil dialog cromatic avea loc de jos, din rîndurile noastre, căci patru-cinci participanți, la rîndul lor, au agitat steaguri tricolore, de-a lungul întregii perioade a alocuțiunilor. Totul fără ostentație, fără gesturi ori cuvinte de prisos! Metaforic – a fost vorba de o baie de tricolor! De aceea, atmosfera a fost, cu adevărat, înălțătoare sufletește!

Revin la alocuțiuni. Poziția puțintel ingrată din cauza felului meu de-a fi (fără vocația… ieșitului în față vocal și vizual), nu mi-a permis fotografii spectaculoase de pe telefonul mobil; dar am fost, cum se spune, ochi și urechi. De aceea, voi continua redarea din notițele luate cu transcrierea vorbelor moderatorului – generalul Radu Theodoru: „Clasa politică actuală este pușcăriabilă și poate face orice, dar nu va reuși. 1.200.000 de români au băgat comuniștii în pușcării (în perioada 1947-1989 – nota mea, M. F.), dintre care 50.000 au murit acolo. Totuși Biserica, așa cum spunea domnul profesor Vasile Șoimaru, dar și Armata – așa cum puteți observa și dv., la această comemorare – vor salva România!… Alături de noi este dl Brătianu (își declină dreptul la cuvînt – iată că sînt mulți alții, cu nume mai sonore, retractili ca mine!! – nota mea, M. F.). De ziua acestor eroi, un moment patriotic, așa cum ați văzut și auzit, au pregătit acești copii – «Fluierașii» din Comana, îndrumați de dl învățător Cucu… Iată că tinerii pot prelua ștafeta…“ (…) „În 1942 pe aliniamentul de la Cotul Donului au fost un român la șaptezeci de ruși. Așa au ținut frontul, săpînd gropi, în gerul de minus 39 grade, dezechipați, doar cu ZB-uri (un tip neperformant de puști – nota mea, M. F.). Imaginați-vă dv.!… Nemții ne-au mințit, căci nu acolo trebuia menținut aliniamentul… Cînd rușii au declanșat ofensiva, aliatul nostru nu și-a ținut cuvîntul și ne-a lăsat descoperiți în fața inamicului… Cînd am citit cartea lui Vasile Șoimaru, un sentiment de rușine m-a cuprins… De aici hotărîrea care a dus la ceea ce vedeți aici. Au fost alături de mine inginerul Popa, Gheorghe Ștefan și Camelia Ștefan…“ (lor li se alătură fiul domnului general, inginerul Horia Theodoru – nota mea, M. F.) (…) „Tinerii nu sînt așa cum s-a tot spus“ (nepăsători, superficiali, comozi – de acord: nu toți iubesc manelele, vorbirea șleampătă, tutunul, alcoolul, drogurile și desfrînarea sexuală. Depinde, în chip hotărîtor, în primul rînd de familiile din care provin și în al doilea rînd de dascălii pe mîna cărora încap. Bunăoară, cinste cadrelor didactice din Comana, care au adus pe cei aproximativ douăzeci de copii, unii îmbrăcați în minunate costume populare, la această slujbă de sfințire! – nota mea, M. F.).

I se dă cuvîntul unui profesor, care a evocat pe Nelu Zaharia, fost coleg de ciclu școlar primar, care scrisese o poezie, Tăticul meu, tot înainte, închinată tatălui său căzut pe frontul de Est, încheiată cu versurile: „Eu mor, băieți!/Voi tot ’nainte!“ Încercarea vorbitorului (al cărui nume, din păcate, mi-a scăpat!) de a recita poezia lui Radu Gyr Stepă ucraineană [din vol. Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, București, 1942] eșuează, prilej pentru moderator de a comenta cu umor: „Vezi, dom’ profesor? Sînt bune fițuicile elevilor și studenților uneori!“. Drept compensare, o redau aici integral, ca intermezzo liric de genială valoare ce se cuvine să nuanțeze comemorarea celor 150.000 de camarazi pieriți la datorie în stepa calmucă:

Strîmb croită din șindrile ciunge,

între vînturi aspre și sirepe,

zarea într-o coastă o împunge,

colbăind-o cu tristețile din stepe.

Din înalturi, păsări cad, năuce,

– zdrențe negre – pe schiloada șiță.

Numai casca arde, sus, pe cruce,

ca o frunte jupuită de arșiță.

Fierul ei julit de vînt, de ploaie

și de schije și de moarte, parcă plînge…

Dimineața, răbufnind din ududaie,

pune pe metal un cheag de sînge,

și, pe groapă, soarele aprinde

bălării amare și uscate…

Dar pribeag, cu sacul de merinde

spînzurînd la șold, cu arma-n spate,

ars de veghea lungă-n vizuină,

năclăit de humă și nămoale,

el, ostaș, pe zarea de rugină,

lîngă cruce pasul și-l domoale.

Vine din tăceri ucrainiene

și din pînda nopții veninoase,

cu bocancii sparți, cu mîini osoase,

cu tăciuni tremurători sub gene.

În sfințenia de foc a dimineții,

istoviți, genunchii lui se pleacă

pe țărîna gropniței, săracă,

unde, sterpi, au năpădit scaieții.

Stă, privește crucea aplecată,

împietrit în lînceda lumină…

Mîinile, de zgură și de piatră,

frămîntate dîrz pe carabină,

i se strîng acum în rugăciune,

pîlpîind ciudat ca o beteală,

în amara stepei uscăciune,

sub un cer de mare oboseală.

Spune șoapte moi ca o mătase

pentru camaradul din țărînă.

Mîngîie cu grele mîini sfioase,

scîndura beteagă într-o rînă,

lung, sărută casca de pe cruce,

se ridică, șterge-o lacrimă din geană,

și, cu liniște de sfînt și de icoană,

către zări care ucid se duce…

De la New York – ni se anunță – vine înaintea noastră unul dintre aceia care au răspuns printre primii subscripției pentru proiectul finalizat astăzi, „o somitate a literaturii române, criticul Mircea Nicolae Rusu, redactor al publicației «Lumină lin㻓 – brașovean de origine, după cum aveam să aflu, documentîndu-mă pentru articolul de față, stabilit în America din 1992. Cum pe 28 octombrie este ziua sa de naștere, profit de ocazie spre a-i ura sănătate și putere de a-și împlini mai departe chemarea. Am notat din cuvîntul său: „Emoționat și marcat după zbor, vreau să vă spun că în Brașov a existat pînă la căderea lui Stalin un monument închinat în 1945 unui soldat rus… Un singur soldat și un monument… Șaptezeci de ani însă niciun guvern nu a găsit loc pentru un monument ridicat în cinstea soldaților români căzuți la Cotul Donului… Aș vrea, de asemenea, să evoc pe un om de 86 de ani fugit cu vaporul în America. A urmărit bătăliile din Transilvania și din Europa la care au luat parte și românii și a recunoscut acum, cînd a aflat de proiectul acestei troițe, patriotismul renăscut, de aceea a făcut și el o donație…“

Colonelul (r) Dumitru Stavarache – căruia îi transmit gîndurile mele bune pentru onomastica sa prin intermediul acestor rînduri concepute și tastate în aceste zile dedicate pomenirii Sfinților Dimitrie Izvorîtorul de mir și Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului – este specialist în relația Armată-Biserică. Pasionat de istorie, d-sa amintește că a existat în 1921-1948 o episcopie a armatei, care a asigurat preoții militari în războiul mondial. Au fost publicate documente și jurnale – spre exemplu acela al lui Dumitrescu – în care sînt consemnate slujbele făcute pe front și în campanie. Furat de subiectul preferat, anume despre viața și contribuția misionară a ierarhului Visarion Puiu, numit de Nicolae Iorga „călugărul ostaș“, vorbitorul a deplîns dezinteresul oficial pentru acest „criminal condamnat la moarte de Tribunalul Poporului“, în 1946, după ocuparea țării de armata roșie. Viața vrednicului de pomenire ierarh vizionar este, într-adevăr, de cercetat, fiind pilduitoare. Îmi permit să copiez aici doar un fragment emoționant din testamentul publicat pe site http://www.ortodoxia.de/html/testamentul_mitropolitului_visarion_puiu.html:

Domnişoarei Maria Mihali*
Viels-Maisons (Aisne) France

Marioară,

Precum şi singură vezi, şi ne spune şi medicul nostru B. Mathieu, eu slăbesc mereu; deci sfîrşitul vieţii mi se apropie. Cele grăite anterior în legătură cu acest act, le mai rezum şi în următoarele rînduri scrise:
– Pentru înmormîntarea mea, rogi Vlădicii ruşi, să-mi trimită un preot- Îngroparea să mi se facă în cimitirul acestui sat, între ai căruia locuitori am trăit pribeag în linişte patru ani.
– Engolpionul mi-l pui la piept în sicriu. Crucea pectorală şi veşmintele arhiereşti le dai Părintelui Victorin să le ducă ori la Ierusalim, ori în ţară la Suceava, unde va vrea dînsul. Toate celelalte lucruri ale mele, ceri Legaţiei române din Paris să fie trimise în cufăr fratelui meu dr. C. Puiu din Galaţi; iar dacă Legaţia nu va vrea, atunci le împarţi singură cum vei crede mai nimerit săracilor. În nici un fel de lucruri ale mele nu are drept să se amestece altcineva.
– În rugăciuni, nu uita pe cei care ne-au ajutat mult în pribegia noastră: Cardinalul Tisserant, Mgr. Lagier, abatele Clement, şi tot aşa pe episcopul Pierre Douillard de la Soissons, care, în persoană, ne aducea ajutoare cu o bunătate rară. La fel pe dr. Mathieu, care m’a îngrijit gratuit patru ani de zile.
Dintre ortodocşii noştri nimeni nu ne-a ajutat.

– Pentru toate tulburările mari sufleteşti pricinuite mie de cei doi inşi din Paris, fostul popă Vasile Boldeanu şi Ion Miloaie, i-am dat Anatemii cu blestem arhieresc.
– De’ţi va ajuta Dumnezeu să te întorci cu bine în ţară, sau ori pe unde vei umbla, în rugăciuni nu mă uita.
Regret mult că n-am fost în stare să-ţi răsplătesc truda pusă ani de zile, pentru îngrijirea mea; dar, rog pe Dumnezeu şi pe Sfînta Sa Maică, să te ocrotească şi să-ţi răsplătească cu mila şi cu îndurările lor.
– La mormînt, nu uita, să mi se pună o piatră simplă numai cu inscripţia: Mitropolit Visarion Puiu – România  1879 – 1958. (n.b. cifra „58” este anulată cu aceeaşi cerneală cu care Vlădica Visarion a făcut o schiţă a pietrei de mormînt, după care şi-a scris numele sub cele spuse mai sus)
† Mitropolit Visarion.

Înaltul ierarh avea să treacă la Domnul în 1964, fără a i se mai comuta odioasa pedeapsă a bolșevicilor. A se cenzura însă, în zilele noastre, activitatea și numele său, constituie o mîrșăvie strigătoare la cer! Scriu aceasta fiindcă dl colonel Dumitru Stavarache, președinte de onoare al asociației, ne-a semnalat sec: „din pricina presiunilor din țară asupra președintelui Asociației «Visarion Puiu», aceasta și-a mutat sediul la Bălți“!

Argumentîndu-și optimismul despre tineri, dl general Radu Theodoru l-a adus la microfon pe Dragoș Burghelea, reprezentantul Asociației „Dacii liberi“ din Tîrgu Mureș. A fost pentru mine o încîntare să-l aud vorbind curat românește pe acest tînăr: „Mulțumiri extraordinarilor oameni din Basarabia, din București și din sud, de peste tot! Să luptăm pentru țara aceasta! Unirea cu Basarabia este unul dintre obiectivele asociației noastre. Am adunat 9.000 de volume de carte românească pe care o să le trimitem. Mă bucur că văd aici fețe bisericești și cadre militare. Glorie eternă armatei și soldaților români!“ Aplauzele asistenței mi-au subliniat emoția!

În aceeași ordine de idei, moderatorul nostru plin de umor și de energie a mai subliniat: „Dascălii de la țară au luminat oameni valoroși, precum Cucu Ion, învățătorul acestor copii pe care i-ați văzut aici – i-ați auzit în cor, cu «Treceți, batalioane române, Carpații!». El are și o fiică, se numește – stați că mi-am notat, să nu greșesc! – Cucu Cătălina – nume frumos, românesc! – și… Bianca – numele ăsta e, mă rog, italienesc… Dar important e că anul acesta ea este șefa promoției de ofițeri de marină „Regele Ferdinand“! Plecată de pe Neajlov, o fată – e remarcabil!…“

În continuare, o actriță, Eleonora Arbănaș, a recitat cu aplomb un grupaj de versuri din creațiile semnate de Dan Verona și Voica Theodoru – fiica generalului Radu Theodoru. Tematica a fost adecvată: „Ostașului român căzut la Cotul Donului“.

A urmat simpozionul, desfășurat într-o încăpere de la etajul întîi al anexei mănăstirești aflate în stînga bisericii. Curînd ea s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul participanților. Prin ocrotirea vădită a Arhanghelului al cărui nume îl port, am reușit să ocup un loc pentru a putea să-mi iau notițele necesare.

Și aici inepuizabilul domn general Radu Theodoru și-a asumat rolul de moderator. În introducere a amintit că interdicția de a vorbi despre propria istorie e însoțită de plimbarea peste tot a unor inși gen H. R. Patapievici ori L. Boia, cu lecții despre ce ar trebui să fim noi, cu scrieri menite să ponegrească țara și oamenii ei. L-a poftit mai întîi pe dl colonel Dumitru Stavarache să-și dezvolte opiniile despre ceea ce-l preocupă – anume fosta episcopie a armatei și viața ierarhului Visarion Puiu. Fapt îmbucurător, „în 1996 – ne-a informat vorbitorul – a ieșit prima promoție de preoți militari“. Subliniez acest aspect necunoscut nu numai mie, ci majorității românilor: după mai bine de cinci decenii de ateism programat și regim semiclandestin aplicat Bisericii, vocația creștină a intelectualității române se poate din nou proba faptic. Natural, evocarea celui care a fost luminător de mase și ctitor de lăcașuri, azile pentru sărmani și pentru orfani, mitropolitul Visarion Puiu, a constituit principala preocupare a d-lui colonel. D-sa a scos în evidență că locuința ierarhului obligat la exil a devenit proprietatea lui Mihail Sadoveanu, mirîndu-se că în corespondența purtată între cei doi nu s-a putut ajunge la consens, deși ei „se aflau în relații bune“. Personal, nu mă mir, diferența dintre aceste personalități recunoscute ale literaturii și Bisericii românești fiind enormă, căci, în timp ce Visarion Puiu fusese condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului, autorul romanului comandat Mitrea Cocor, mare francmason, se afla în cel mai înalt for de conducere comunist, semnînd senin condamnări la moarte pentru țăranii care îndrăzneau să se împotrivească măsurii iudeo-bolșevice a colectivizării!… Cercetînd arhivele, călătorind pe urmele exilatului (pentru a-și asigura cuantumul bănesc necesar ne-a mărturisit că și-a vîndut automobilul), dl colonel Dumitru Stavarache a descoperit la Freiburg o prețioasă arhivă. În 2002 a scos și o carte. Mai aflăm că la Verona există într-o biserică închinată unui sfînt local, Don Calabria, un basorelief cu figurile importante ale teologilor și ctitorilor care merită imortalizați, printre ei figurînd și românul Visarion Puiu. Este vorba despre același paradox: mai bine cunoscut și apreciat peste hotare decît în propria țară! La Roma catolicii au vrut să-l atragă, însă fără succes. Se păstrează și o corespondență Visarion Puiu – Don Calabria. Mitropolitul român e pomenit la slujbele catolice din Lugano. Acolo exista prin 2003 un preot care-l cunoscuse și vorbea aprins despre înaltul ierarh ordodox, care făcuse demersuri importante pentru cauzele românismului în Europa pe lîngă generalul Ch. de Gaule și pe lîngă Organizația Națiunilor Unite, iar în America pe lîngă alți potentați ai vremii.

Moderatorul l-a invitat apoi pe profesorul Vasile Șoimaru, venit special din Chișinău, să-și expună o parte dintre ideile care-l animă exemplar. Decomplexat ca întotdeauna, în curgătoarea sa română din care doar o ureche exersată de lingvist ca a mea mai recunoaște vagi accente cauzate de intensa, dramatica rusificare a Basarabiei suferită în timpul amar al ocupației, acest intelectual patriot cum rar găsești în întreaga Românie ne-a vorbit despre volumul său dedicat Cotului Donului (în special citînd din capitolul 6) și, tangențial, despre opera sa principală – albumul fotografic depunînd mărturie despre românii din jurul României, aflat în 2014 la a doua ediție (http://limbaromana.org/blog/2015/03/vasile-soimaru-autorul-unui-album-monumental/). Celor două moldovence întîlnite de el în Caucazul de Nord le datorăm, de fapt, ardoarea căutării urmelor eroilor căzuți de către Vasile Șoimaru: „Cu durere am plecat de la acele moldovence la Cotul Donului – mărturisește vorbitorul. Pe osemintele românilor stau monumente sovietice. Am fost acolo în 2012 cu un preot și am făcut un parastas. Cînd am cunoscut pe veteranul medic Iosif Niculescu, de 98 de ani, grație unui DVD scos de Fundația Creștină «Părintele Arsenie Boca», am fixat la telefon un interviu și l-am întrebat ce să-i aduc. «Niște brînză – mi-a spus. Așa brînză bună ca-n Basarabia n-am mai mîncat!». «Dar niște vin ca pe la noi, n-ați vrea?» «Ei, dacă s-o putea, adu și-o leacă de vin…» Și i-am adus… I-am luat un interviu – așa cum se poate găsi în carte… De la domnul Niculescu am aflat și cazul unui preot român care, la Gromki, avea de făcut o slujbă pentru opt sute de soldați căzuți. «Hai, părinte, că se văd rușii!» «Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile», și rușii l-au luat prizonier“ (…)

Extraordinară scenă! Un preot român, la marginea unei gropi comune uriașe, de treizeci de metri lungine și douăzeci lățime, slujind imperturbabil sub gloanțe! Nu cred că se poate imagina o mai impresionantă imagine a datoriei îndeplinite jertfelnic!

Preotul Popescu, din Ștefănești, Argeș și medicul Iosif Niculescu aveau să se întîlnească, peste ani, în România: Dumnezeu i-a scăpat și pe unul, și pe celălalt spre a mărturisi și a ne fi pilde celor ce avem inimile treze…

Revin la simpozion. Părintele Arhimandrit Mihai Muscariu a rostit cîteva cuvinte de mulțumire organizatorilor și și-a reafirmat susținerea pentru inițiativa comemorării soldaților căzuți la Cotul Donului: „Acest lăcaș n-a fost ales întîmplător – a ținut P.S.-sa a menționa. Este o necropolă voievodală, iar la 21 mai 2015, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, am fixat această zi pentru sfințirea acestei troițe. Dumnezeu ne-a dat o zi cu soare, chiar dacă sîntem în plin șantier și-mi făceam griji…“

Informat la zi, domnul general ne semnalează un articol al profesorului Ion Coja despre trădarea la români (am identificat, odată ajuns acasă, materialul la http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/o-vorba-nesabuita-care-circula-bine-romanii-tradeaza-usor/). Apoi îl cheamă la cuvînt pe Mircea Alexa, care ne anunță despre publicația „Călugărenii“. După aceea, ne mai semnalează un articol curajos în „Cultura“ împotriva curentului antiromânesc slujit, vai, și de anumiți intelectuali aflați în grațiile oficialităților…

Finalul ratat al manifestării și l-a asumat același neobosit general Radu Theodoru! Citînd din arhicunoscutele inepții semnate p(r)ostmodernist de H. R. Patapievici, d-sa a încheiat în cele din urmă cuviincios: „Atîta vreme cît port această uniformă al cărei fiecare petec poartă sînge românesc, am obligația morală să spun adevărul!“

Desigur, adaug; dar vorba-ceea: nu-i bine a bate toba la urechea surdului!

Organizatorii au proiectat, ca ultim act al simpozionului, un scurt metraj realizat de UM 0445 Grădiștea dedicat activităților specifice.

Ziua s-a încheiat pentru grupul din care am făcut parte (al cărui organizator a fost arhitectul și locotenentul în rezervă Adrian Grigoriu – calde mulțumiri pentru toate!) cu o agapă la iarba încă verde.

Trebuie să-mi recunosc ignoranța, dar mi-o ispășesc, iată, prin această mărturisire: zona Comana adăpostește o extraordinară deltă a Neajlovului, ce este declarată rezervație naturală de mare valoare.

Fotografiile anexate nu-s decît o palidă ilustrare și o invitație directă pentru cititorii acestor rînduri de a o vizita.

Conchid cu emoție că a fost pentru toată lumea o zi rodnică și binecuvîntată.

Înainte de plecare, dl Adrian Grigoriu ne-a prezentat un om de o modestie remarcabilă, Marin Panait, cercetător împătimit al siturilor arheologice din zonă, făcînd parte din cultura Boian. Artefactele descoperite au o vechime de aproximativ 5000 de ani, constituind o dovadă a dăinuirii neîntrerupte pe aceste meleaguri, pe care Dumnezeu le-a hărăzit, în continuare, să poarte peceți voievodale și să ne cheme, în acest zbuciumat început de mileniu, să trimitem smerite rugăciuni de pomenire a militarilor eroi de la Cotul Donului.