O monografie a Reșiței - Limbaromana.org

Semnată Nicolae Magiar, Eduard Magiar, tată și fiu, lucrarea monografică dedicată Reșiței[1] mi-a parvenit în toamna anului trecut.

De pe coperta a patra aflu că autorii au mai colaborat publicînd pînă acum: Monografia localității Soceni (2007), Monografia localității Bozovici (2007), Viața monahală din județul Caraș-Severin (2009), Viața monahală din județul Timiș (2010) și Monografia Liceului Teoretic „Mircea Eliade“ din Reșița (2011). Individual, Nicolae Magiar și-a dovedit interesul pentru Nicolae Stoica de Hațeg (a cărui cronică am consultat-o cu atenție cînd m-am ocupat de balada eroului mitologic local Iovan Iorgovan). Astfel, a scris volumul Nicolae Stoica de Hațeg: Preocupări istoriografice (2008) și în același an, ca editor alături de Vasa Lupulovici, a pus la dispoziția celor interesați Protocolul din Protoprezviteriatul Mehadiei.

Bibliografia monografiei Reșiței trimite la șapte fonduri arhivistice locale și la unul național, cuprinde 53 de lucrări speciale, 171 lucrări generale, 103 articole tipărite, 38 surse electronice etc. iar numărul notelor de subsol se ridică la 1474. Ampla documentare e un argument al profesionalismului.

Lucrarea e structurată în unsprezece capitole, Cuvîntul înainte aparținînd lui Gabriel Cojocaru, iar Mario Balint și Varga Attila semnînd cîte un text apreciativ-introductiv – Cronică și avan-cronică personală (Povestea Reșiței, cu uzinele, societatea, turismul, ideile, concepțiile unui spațiu atot-cuprinzător, de vivantă remodelare spirituală […] – p. 8) și Descoperind Reșița de ieri și de azi ([…]o istorie memorabilă care trebuia cuprinsă în paginile unui tom de referință […]– p. 10).

Potrivit lui Iorgu Iordan citat de autori în capitolul II. Istoricul localității și viața politică la pagina 29, chipurile, Reșița n-ar fi căpătat nume decît prin secolul al VIII-lea după venirea slavilor în zonă spre a le spune băștinașilor că rîului trebuie să i se spună „reka“ iar localității „Recitsa“! Evident fantezistă, încercarea etimologică preluată de unele dicționare a pierdut din vedere cuvîntul autohton rece (regional răși/reșe) cu derivatul său toponimic învechit Recița, unde „ci“ devenit regional „ș“ a dat actualul Reșița, -ța / -ță fiind terminații neaoșe păstrate în multe alte cuvinte (v. termenii proprii Marița, Victorița; Ioniță, Mihăiță, Pleșiță, Racoviță etc.). Publicat încă din 2008, Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică datorat lui Mihai Vinereanu menționează originea traco-dacă pentru rece (din radicalul protoindoeuropean *(s)rig-, srigos „ger, brumă“). Coloniștii din ce în ce mai numeroși au rostit / scris și ei cum au putut cuvîntul românesc: Röschitz, Reschitza, Resicza, ba chiar Reszintza (cf. pp. 34, 35, 36). La fel, rîul fără de care localitatea nu s-ar fi înființat și nici nu s-ar fi dezvoltat Bîrzava (scris după strîmba ortografiere de astăzi Bârzava) are certă origine traco-dacă, radicalii productivi în traco-daco-getă bîr-, br- neputînd să fie aflați în cuvinte de pe aiurea, cu toate strădaniile lingviștilor tributari doctrinei sursologice[2]! Străinii aduși în zonă de stăpînii austrieci au pocit denumirea românească: Borzafew, Borszvize, Burzua, ba chiar Persava / Persova (cf. p. 30). Fac aceste precizări etimologice în numele adevărului lingvistic care n-a fost suficient de des și de răspicat formulat pînă în prezent, dovadă și referirile din această monografie: limba locuitorilor carpato-danubieni a căror continuitate multimilenară e cu prisosință dovedită arheologic a fost donatoare pentru popoarele migratoare și nu e deloc inferioară idiomurilor vorbite de populațiile vecine[3]. Am de aceea mari dubii și față de mențiunea grăbită din nota 61 de la pagina 28: Cuvântul ic provine din ik – limba maghiară și înseamnă același lucru ca și în românește, adică pană de despicat lemne (oare localnicii binecuvîntați de Dumnezeu cu atîtea păduri să fi așteptat ca abia triburile nomade zdrobite decisiv la Augsburg în 955, apoi îmboldite strategic de apuseni să se întoarcă în Cîmpia Panoniei, să-și întemeieze un stat și să-și exercite talentele războinice asupra pașnicilor băștinași de pe văile Someșului, Tîrnavelor și Oltului donîndu-le în chip salvator cuvîntul cu pricina și, de bună seamă, arătîndu-le metoda prelucrătoare implicită?!).

Despre oamenii locului, civilizația și limba lor n-au rămas documente, dar ar fi pripit să afirmăm că abia romanii i-au scos din întuneric, învățîndu-i să trăiască. Subscriu de aceea la afirmația în timpul lui Burebista (sec. I î.e.n. [sic]) „Locuitorii satelor de pe valea Timișului, Bârzavei, Caraș și Nera erau păstori și agricultori, populînd regiunea dealurilor și colinelor“[4] (p. 27). Sigur că aveau o limbă, un fel de a fi pe care l-aș defini generic pașnic, în armonie cu natura creată de Dumnezeu, continuînd civilizația strămoșilor atestați arheologic, întrucît cercetătorii au aflat la Cîlnic, Dealul Colțani, Dealul Mare / al Crucii, Dealul Islaz, Dealul Amelia, în peșterile Stîrnic, Popovăț etc. urme străvechi ale dăinuirii și au putut-o proba din paleolitic – e așa numita cultură Coțofeni. Mai apoi și capacitatea de a prelucra metale le-a fost dovedită localnicilor – cuprul, în special. Ceea ce se numește în epoca modernă industrie în această parte de Românie își are, așadar, fundamente imemoriale.

Mi-am notat din subcapitolul Viața politică: în timpul celui de-al doilea război mondial angajații [din uzinele Reșiței] nu au fost mobilizați pe front pe motiv că întreprinderea desfășura o activitate „de interes strategic“ și – aspect foarte interesant! – că a existat înțelegerea între proprietarii Auschnith și Malaxa cu americanii și englezii ca Reșița să fie scutită de bombardamente (cf. p. 72). De asemenea – aviz anglo-americanilor care au fost de acord cu abominabila împărțire a sferelor de influență în Europa lui 1944 –, e de reținut articolul 5 din adresa 6269 / 25 iulie 1945 a Biroului pentru aplicarea armistițiului care prevedea că locuințele particulare se vor pune la dispoziție pentru cazarea trupelor sovietice, pe cît posibil să fie mobilate cu strictul necesar, dar fără amenajări de lux (pp. 73-74). Ulterior încartiruirii, proporțiile jafului produs de „eliberatori“ pot fi deduse dintr-un document datat 9 ianuarie 1946 întocmit de avocatul Anton domiciliat – ironia soartei! – pe strada Libertății nr. 27 în care își inventaria pagubele: lenjerie de pat, îmbrăcăminte, lenjerie de corp, obiecte de birou, materiale pentru toaletă și igienă, alimente, lemne de foc; suma totală estimată este de 528.000 lei (cf. p. 74). Și mai grav e că 47 de germani din Reșița au fost internați în lagăr și apoi deportați în Rusia, dintre care doar 7 s-au mai întors (cf. idem).

Cum e firesc, cel mai amplu e capitolul dedicat economiei care detaliază evoluția spectaculoasă în plan european a Reșiței, favorizată de resursele minerale ale Banatului. Schimbînd „jugul turcesc de lemn cu jugul de fier austriac“ după 1718 (pacea de la Passarovitz), prin exploatarea zăcămintelor descoperite de Markus Fulda (cf. p. 197), Reșița capătă întîietate față de celelalte uzine europene specializate (p. 198), căci la 3 iulie 1771, călugărul franciscan Michael Grozdich de la mănăstirea Carașova săvîrșea slujba prin care erau sfințite cele două furnale, care erau botezate cu acest prilej „Franciscus“ și „Josephus“ […] în cinstea conducătorilor lucrărilor Franz Müller von Reichestein și Joseph Desiderius Redange (v. pp. 202-203), în timp ce uzinele Krupp din Essen există din 1811, uzina de la Vitkovice din Boemia din 1829, uzina M.A.N. din Germania concomitent cu cea elvețiaană din Sulzer datează din 1834, uzina de la Donawitz din Austria e funcțională din 1836, iar uzinele daneze Baumeister și Wain din 1843 etc.

E de menționat apăsat că fără munca neretribuită a țăranilor români iobagi ai zonei (cifrele consemnează nemțește 228 de oameni) nimic nu s-ar fi putut înfăptui. Cinismul sec specific asupritorilor nu poate escamota adevărul: în cursul lunilor de vară [ale lui 1770 – nota mea] ritmul de muncă a scăzut pentru că iobagii nu au putut fi reținuți la aceste lucrări în timpul perioadei de munci agricole (cf. Sandor Mihalik, citat la p. 200). Numai pentru transportul materialelor necesare erau folosite 48 de căruțe (cf. idem), pe cheltuiala și cu eforturile acelorași bieți robi. În plus, rețin că, după punerea în funcțiune a ansamblului industrial, lemnul folosit din pădurile din jurul Reșiței avea o importanță capitală (p. 208), principalul fond forestier constituindu-l cel din Munții Semenic. Producția din 1771 a fost nu numai de sobe metalice, căldări, topoare și felurite unelte destinate activității pașnice, ci mai ales de obuze, bombe, grenade, tunuri, obuziere și mortiere, căci imperialii aveau de susținut războaie – nu toate juste, de apărare, ci și odioase, precum campania începută în același an a generalului Bukow comandată de fățarnica împărăteasă ce se credea creștină, acțiune criminală față de care însuși episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit: M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit [din Transilvania – nota mea], pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.[5] Precizez că „vina“ cu pricina era că românii nu voiau să primească uniaţia, rămînînd ortodocși…

Reșiţa industrială, reiese din monografie, deține cîteva recorduri naționale: aici s-au construit prima cale ferată – cu tracțiune cabalină – (1846), primele trei locomotive cu abur (1872-1874) – în Viena prototipul Szekul care a stat la baza acestora s-a fabricat în 1871, modelul parcurgînd pînă în Banat un epopeic traseu – și primele mașini cu abur necesare atelierelor proprii. Pentru a avea și cititorii o idee despre capacitățile productive mereu în creștere ale uzinelor reșițene, voi compara 1905 (21 locomotive, 699 vagoane, 3271 vagonete, 2,8 kilometri de cale ferată electrificată, mașini cu abur și electrice depășind 20.000 cai putere, cinci furnale înalte, 13 laminoare, o fabrică de brichete, una de mașini etc. cu aproximativ 140.000 tone de fontă și tot atîtea de oțel – cf. p. 251) cu 1970 (se ajunsese la producția de oțeluri speciale aliate Cr, Mn, Ti, Cr-Mn-Mo, Cr-Mn-V pentru poduri, vapoare, sonde ș.a., terminarea agregatelor la hidrocentrala Porțile de Fier – turbinele de 178 MW –, motoare Diesel de 1250 cai putere, boghiuri pentru locomotivele Diesel hidraulice și pentru locomotivele electrice de 4100 și 5100 de kW, turboagregate de 12 și 50 MW, electropompe de 50 și 100 mc pe minut, 15 tipuri de motoare electrice cu puteri de la 500 la 6000 kW – cf. pp. 283-284).

Dezastrul economic al României planificat minuțios dinafară cu odioasa complicitate a păduchilor politici locali și a guvernanților-marionete puși în harnică lucrare bine plătită din 1990 pînă în prezent e constatat de autori cu justificată durere: După 1989, industria reșițeană urmează calea dezastrului economic național și cele două furnale de 700 metri cubi (construite la începutul anilor ᾽60) sînt oprite în 1991; era o premieră tristă pentru Reșița ca, după 221 de ani de foc nestins (deși între 1931-1933 furnalele au fost oprite în timpul crizei economice) să se ajungă la acest moment. Mai mult de atît, în 4 decembrie 2004 la ora 18:33, unul din cele două furnale (nr. 1) este demontat prin implozie, iar celălalt, probabil, menținut pe post de [obiect] de muzeu (p. 284). Cinismul asasinilor economici nu merită comentat, ci doar menționat: în 2003 U.C.M.R. a fost privatizată de o societate din Elveția (INET AG); iar din 2005 vine un investitor privat T.M.K. din Rusia (p. 285)…

Capitolul dedicat învățămîntului e conceput din perspectiva adevărului că, la români, Biserica și Școala au conlucrat benefic – precizez: atîta vreme cît politica nu a intervenit manipulator-dezbinător după interesele și legile vremelnice. Îmi atrage atenția și vreau să evidențiez pentru cititorii acestor însemnări de lectură cîteva extrase din circulara episcoului Ioan Popasu către preoți, învățători și toți creștinii din zona Caransebeșului, în care era inclusă Reșița. Mai întîi apare formulat dezideratul valabil și-n prezent: a se împărtăși tinerimea cu cinstitele legi ale bisericii, de a li se da crescere religioasă și morală și […] de a se înzestra tinerimea cu cunoscințele lumești neapăratu trebuincioase, precum este învețiatura limbei românesci în care se află depusă tota legea nostra […] (p. 310). Am păstrat înadins nemodificate, cu parfumul de epocă, identic autorilor monografiei, unele vocabule care atestă nivelul limbii române scrise în 1869, cînd a fost emisă adresa numărul 68 a Episcopiei ortodoxe române a Caransebeșului. Ca pedagog, nu pot trece sub tăcere programa propusă în 27 martie 1869, ordinea materiilor de studiu fiind grăitoare:

a) Învețiatura religiunei și moralei;
b) Cetirea și scrierea;
c) Socoteala din capu și pe tablă și cunoscințe despre măsurile și banii umblători în tieră;
d) Gramatica sau învețiatura limbei;
e) Cunoscințele cele mai însemnate și trebuincioase din sciința naturală și din formele geometrice cu privire la ocupațiunea ce o are majoritatea părinților copiilor și tineretului unde locuiesc ei;
f) Geografia și istoria patriei;
g) Cunoscințe practice despre economia cîmpului și grădinăria;
h) Cunoscințe prescurtate despre drepturile și îndatoririle cetățenilor;
i) Cîntarea;
j) Gimnastica cu privire la exercițiul milităresc (pp. 310-311).

Implicarea Bisericii în învățămîntul confesional de stat reiese din stabilirea salariilor (cf. tabelul redat la p. 313, variind între 1200-3200 coroane), din urmărirea manualelor folosite în clase și a fondului de carte din bibliotecile „școlaricești“. Interesantă găsesc o frază din adresa nr. 1775/20 mai 1921 a episcopiei ce prevedea să se elimine din bibliotecile școlare cărțile și revistele care, prin conținutul lor sînt contrare ordinei de stat, interselor Neamului românesc, culturii creștine și bunelor moravuri (p. 314). E drept că secularismul a cîștigat în asaltul lui asupra Școlii și în zona geografică de care se ocupă Nicolae Magiar și Eduard Magiar, însă mă delimitez de sintagma „pe bună dreptate“ din fraza tipărită la pagina 316 a cărții lor: Este important de subliniat faptul că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o serie de intelectuali, printre care și învățătorul Ion Simu, au considerat, pe bună dreptate, că școala trebuie să iese [sic] de sub tutela ecleziastică pentru ca, astfel, să poată contribui la emanciparea și luminarea cetățenilor (p. 316). Biserica creștin-ortodoxă n-a fost cu adevărat vreodată împotriva „luminării cetățenilor“, ci dimpotrivă, pe lîngă cunoașterea luminilor părelnice și mereu schimbătoare ale științei, a pledat și pentru cunoașterea Luminii Adevărului evanghelic…

Documentele cercetate atestă existența primei școli reșițene germane mixte în 1776 și abia în 1800 a uneia construite de români din banii lor (cf. p. 315). Apoi în 1877 a fost construită școala orășenească avînd patru clase (p. 316), în 1878 o școală gimnazială de băieți (cf. p. 321), iar prin 1907 Școala de ucenici a Căilor Ferate de Stat cu durata școlarizării de trei ani, care în 1919 a primit denumirea Școala Industrială U.D.R. nr. 2 (cf. p. 318), iar în 1943, în urma reorganizării, a devenit Școala Medie Tehnică Model U.D.R. cu clasele V-VIII (cf. p. 320). În 1940 existau: Școlile primare nr. 1, 2, 3, 4, Școala primară nr. 2 (de beton), Gimnaziul de băieți, Căminul de ucenici, Grădinița de copii, Grădinița de copii nr. 3 (p. 323). Învățămîntul de stat apare documentar într-o adresă a Liceului industrial și a Gimnaziului Teoretic Reșița din 1941 cu: 10 săli de clasă, 4 de liceu (și este nevoie de încă 4 pentru ateliere), 5 săli de învățare, 4 săli pentru ateliere. Se țin cursuri cu 5 clase de dimineață și cu alte 5 după amiaza (idem).

În privința activității acestor unități de învățămînt, rețin integral alineatul de la pagina 324: Prezența copiilor ca elevi la școală era considerată o datorie civică în primul rînd din partea părinților. În situațiile în care copiii nu frecventau școala fără motive serioase, părinții suportau consecințe coercitive. Iată ce conținea Adresa Ministerului Afacerilor Interne nr. 17825 / 5 octombrie 1942 către Prefectura județului Caraș: părinții care nu-și trimit copiii la școală vor face atîtea zile de muncă în folosul obștesc cîte zile au lipsit copiii [de] la școală. Semnificativ este și faptul că în 1941-1942 procesul de învățămînt continua aproape în condiții normale, deși era starea de război (p. 326).

Indiscutabil, deceniile următoare – în special 1955-1965, perioada de vîrf în ceea ce privește gradul de cuprindere a populației școlare, pregătite la Reșița din peste 24 de județe ale țării, dar și din Coreea, China și Vietnam cum detaliază autorii la pagina 334 – sînt favorabile dezvoltării învățămîntului reșițean. Nu mi-am propus a intra în date statistice și amănunte cifrice în această succintă prezentare a cărții, consemnînd însă că, pe lîngă școlile profesionale necesare unui sistem de învățămînt vizionar-pragmatic în interesul dezvoltării reale a comunității, în 1971, subordonat Institutului Politehnic „Traian Vuia“ din Timișoara, s-a înființat la Reșița Institutul de subingineri, care în 1973-1974 avea 766 de studenți, iar în 1975 aproape o mie. În 1990 s-a înființat Facultatea de inginerie cu aceeași subordonare. În fine, din 1992 ia ființă tot aici Universitatea „Eftimie Murgu“ cu două facultăți – una specializată în inginerie, cealaltă în economie și drept. Acest nivel superior nu putea apărea dacă n-ar fi fost susținut printr-o dezvoltare corespunzătoare a învățămîntului mediu, argumentele pentru solida organizare locală fiind Liceul Teoretic „Diaconovici-Tietz“, Colegiul Național „Traian Lalescu“, Colegiul Național „Mircea Eliade“, Liceul „Traian Vuia“ Reșița[6], Liceul Teologic Baptist, Liceul de Arte „Sabin Păuța“, Colegiul Economic al Banatului Montan, Colegiul Tehnic Cărășan etc. După 2015 – constată autorii monografiei – învățămîntul reșițean este amenințat de cîteva pericole: diminuarea numărului de copii cu fiecare an, bugete insuficiente, cadrele didactice tinere care intră în sistem nu se ridică la nivelul așteptărilor (p. 344) – pericole pe care le-aș ridica la rangul politicii naționale intenționat eronate, căci fenomenul exodului postdecembrist, unic în Europa și probabil în lume, face parte dintr-un plan global (dacă nu fățiș ostil intereselor statelor mici și medii precum România, cel puțin ignorîndu-le în avantajul așa-numitelor „mari puteri“).

Cultural, Reșița a cunoscut numeroase demersuri publicistice („Privighetoarea“ – 1882, „Revista“ – 1884, „Opinca“ – 1885, „Ludimagister“ / „Pegagogul român“ – 1886-1887, „Berzava“ – 1869-1901, „Reschitzaer Zeitung“ / Reschitzaer Wochenschau“ / „Reșița“ – 1886/1925/1935, „Banatica“ etc.), tipografii (zece au activat în perioada 1870-1948), biblioteci publice (Biblioteca județeană „Paul Iorgovici“, Biblioteca engleză, Biblioteca franceză, Biblioteca germană, Biblioteca universității „Eftimie Murgu“ etc.), inițiative felurite („Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român“, șezători culturale, loja masonică „Glück auf“ /„Licht und Wahreit“, „Cercul inginerilor“, Clubul pescarilor), activități teatrale, corale, muzicale (o formație de jazz, alta de muzică ușoară „Terra“ / „Reflex“), cinematografice (în 1965 în Reșița erau cinci cinematografe, iar din 1980 s-a construit unul nou „Dacia“, unde se vor organiza „Serile de cultură cinematografică“ – 1984-1989) ș.a. În 1959 s-a inaugurat Muzeul de Istorie al județului, devenit în 1997 Muzeul Banatului Montan, iar în 1972 s-a amenajat în aer liber, prin strădania inginerului Mircea Popa, Muzeul de locomotive, unic în țară. Mai rețin existența ansamblurilor folclorice „Semenicul“ și „Reșițeana“, a „Zilelor Reșiței“ / „Ruga reșițeană“ (de Sfinții Petru și Pavel), precum și activitatea studiourilor de radio și de televiziune locale de după 1990.

Nu-mi pot încheia însemnările de lectură fără a cita succintele referiri ale autorilor la cultura populară a zonei: […] în secolele trecute au circulat obiceiuri, credințe, practici cu conotații magice sau […] legende […] (p. 391). Așa au fost credințele despre rolul benefic al apei ne-ncepute, despre dublul ființei (oglindirea) și legendele avînd ca protagoniști pe tinerii Ogășel și Berzovița, pe frumoasa Rășița ori pe curajosul Colțan (cf. pp. 391-392).

O descriere din 1962 a Reșiței / Reciței[7] are dramatice accente nostalgice pentru unii dintre noi, cei de astăzi, tîrîți printr-o interminabilă „tranziție“ națională dictată dinafară și pusă în lucrare de conducători fără patriotism și fără credință: În Căraș, Recița este omniprezentă. Ea începe prin gările în care ajungi din urmă trenuri cu fier vechi și cu locomotiva în aceeași direcție ca și tine. Ea este acolo unde întîlnești lungi convoaie de platforme, încărcate cu legături de fier rotund, pătrat și profilat, acolo unde vagoane nenumărate duc mașini acoperite cu pînză impermeabilă, pluguri, grinzi de poduri, arbori de vapor, bandaje de roți și osii de vagoane, var și cărbuni stropiți cu var. Acolo unde pe lîngă drum încep să apară tot mai des căsuțe cu aspect oficios, cantoane zugrăvite în galben, cuptoare de var, terenuri îngrădite cu sîrmă și curți cu hale și cu ferotină (p. 388). A fost odată, ca niciodată, o „Țară a Reșiței“, cu muncitori harnici turnînd în forme noi viața lor viitoare. Țara furnalelor cu flăcări de iad, care înmoaie piatra de fier, Țara uzinelor, din care iubirea de pace și progres varsă an de an, ca dintr-un corn al belșugului, tot mai multe șine de căi ferate, grinzi de poduri și turbine […] pompe, prăjini de foraj, sonde întregi, locomotive, generatoare de curent electric […] (idem).

Cartea scrisă de Nicolae Magiar și Eduard Magiar cuprinde și alte aspecte interesante în celelalte capitole, pe care le las în grija cititorilor curioși: Cadrul geografic, Populația – urbanizarea, Administrația, Viața socială, Biserica, Turismul. Indiferent de specializare ori de preocupări, volumul îți aduce surprinzătoare date ce merită atenție. Bunăoară, ca filolog, mi-am notat cîțiva termeni regionali și tehnici (bufeni, cleionaje, clafter, iugăr, aloidal, floss, protocolist, strajmaster, confiniar, ciaco, batardouri etc.) și termeni proprii (denumiri de cartiere și de străzi: Apadia, Brebu, Calea Timișoarei, Cuptoare, Cocora, Dealul Arșilor, Delinești, Driglovăț, Ezeriș, Govândari, Lend, Lunca Bîrzavei, Lunca Pomostului, Micolț, Minda, Moniom, Moroasa, Ogășele, Valea Domanului, Sincoca, Soceni, Stavila, Terovița, Tîrnova, Țerova, Valeodeni, Zorlențul Mare etc.; antroponime: Balea, Belcea, Beutură, Borobar, Capetan, Chiosa, Chisăliță, Cleșnescu, Cotârlă, Duruț, Frigură, Fușalău, Gajo, Gârtoi, Gheju, Goșa, Ietu, Iliasă, Izvernar, Leorinț, Magheți, Mateica, Meilă, Moatăr, Ogârlaciu, Olan, Pălean, Păsărică, Pocreanu, Rof, Roiban, Sciopoane, Sfeia, Terciu, Terfeloagă, Tigriș, Trăilă, Tulcan, Țânțariu, Țăpârdea, Velcsof, Vit, Voin etc.). Asemenea cuvinte și multe altele demonstrează cui știe să le observe, să le analizeze, să le compare inepuizabila capacitate a limbii de a crea noi și ingenioase vocabule. E o calitate specifică doar limbilor vii, iar în cazul românei care are o vechime multimilenară, constituie o demonstrație strălucită.

Din păcate, cu toate că am avut la dispoziție o „ediție revăzută și adăugită“, Editura Grinta se pare că are un deficit cronic de personal calificat, din moment ce greșelile tehnoredacționale apar în număr mare (sînt peste o sută cincizeci; spre exemplu, numai la pagina 62 există șase, la pagina 28 cinci, la pagina 21 patru ș.a.m.d.; la pagina 130 se repetă citatul de opt rînduri dat din D. Farcaș – poate ca aici să fie vina autorilor, care, de altfel, repetă anumite idei și la p. 207 (v. p. 206) ori la p. 225 (v. p. 218) – etc.). Pe lîngă acestea, diversele erori de limbă (peste optzeci[8]) impun o nouă ediție a cărții. Nu numai Reșița și reșițenii o merită din plin, ci toți cititorii interesați de realitățile românești.

[1] Monografia municipiului Reșița, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2019, 446 p.

[2] De pildă pentru interjecția traco-dacă oierească bîr DEX-ul rămîne mut din punct de vedere etimologic, iar pentru alți cinci termeni începînd cu același radical eșueză menționînd „et. nec.“ (i.e. etimologie necunoscută) fiindcă autorii înhămați la această doctrină falsă nu i-au putut găsi nicăieri!

[3] A se vedea Lucian G. Costi, Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale, București, Editura Uranus, 2016.

[4] Citatul e din Al. Borza, Banatul în timpul romanilor, Timișoara, Editura Fundațiunii Oliviero Varzi, 1943, p. 19.

[5] https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/16/actiunile-represiive-ale-generalului-adolf-nikolaus-von-bukow-impotriva-populatiei-romane-ortodoxe-din-transilvania/

[6] Denumirea se justifică prin adăugarea localității și e semnificativă în plan subiectiv: din 2000 și pînă la pensionare am fost profesor titular al Liceului (Tehnologic) de Metrologie „Traian Vuia“ din București!

[7] Extrasă din volumul datorat lui Virgil Birou Drumuri și popasuri bănățene, București, Editura pentru literatură, 1962.

[8] Cîteva exemple: „Reșița și zona înconjurătoare a făcut parte“ (p. 27), „Acestea s-a descoperit“ (idem), „Pe valea Bîrzavei va apare prima cale ferată“ (p. 50), „a condițiilor de muncă și trai“ (p. 65), „exploatările intreprinse de Societate în bunurile de pe raza orașului care nu aduc niciun servicu intereselor populației neuzinală“ (p. 76), „care împiedică, ca sulfurul să nu se desfacă“ (p. 205) etc. Asemenea erori și diverse altele există încă la pp. 10, 13, 19, 21, 23, 24, 28, 29, 34, 36, 45, 49, 54, 58, 61, 65, 67, 68, 80, 81, 112, 115, 117, 118, 123, 126, 133, 136,145, 161, 168-171, 178, 198, 206, 209, 215, 218, 222, 273, 283, 294, 303, 305, 307, 309, 316, 317, 322, 326, 345, 346, 369, 375, 377, 378, 394, 404 ș.a.m.d.