Ortodoxie și reformă în orașul Dej. Cazania lui Vaarlam carte de învățătură și ancoră a ortodoxiei în Transilvania, păstrată cu sfințenie în Muzeul Municipal din Dej

În Transilvania calvinismul a câştigat în faţa unitarianismului şi a celorlalte confesiuni, în special a celei ortodoxe, prin măsurile luate de principe, Gheorghe Rákóczi I, protestant fanatic. Acesta a manifestat în politica sa tendinţe puritane, strâns legate de accentuarea procesului de instituţionalizare, în sensul unui absolutism episcopal, în paralel cu absolutismul princiar. Proiectul protestant privind calvinizarea românilor din Transilvania, a fost cristalizat spre sfârşitul domniei lui Gabriel Bethlen şi s-a accentuat în timpul lui Gheorghe Rákóczi I, care urmărea integrarea ortodoxiei ardelene în Biserica reformată maghiară. Pentru atingerea acestui obiectiv, s-au luat o serie de măsuri, atât în timpul lui Bethlen cât şi a Rakoczeştilor, de la întreruperea şirului Episcopiei de la Vad şi promovarea socială şi de integrare a preoţilor români care doreau să adere la calvinism, până la ideea transformării episcopului de Alba Iulia într-un subordonat al ierarhului reformat, fapt decretat în 9 aprilie 1638, printr-un act emis de cancelaria princiară. În acelaşi an a fost organizată tipografia de la Alba Iulia, cu scopul de a tipării Catehismul în limba română pentru răspândirea calvinismului în rândul românilor. Tipărirea acestuia s-a încheiat în anul 1641^[1].

Una din proprietăţile imobiliare ale principelui Gheorghe Rákóczi I se afla la Dej. În perioada 1632-1658, familia Rákóczi a poposit destul de des, cu precădere, Rákóczi al II-lea în castelul Rákóczi aflat în proprietatea principelui Rákóczi I încă de la începutul secolului al XVI-lea. Casa Rákócziană cum este cunoscută în istoriografia locală s-a aflat pe fosta stradă Rákóczi (astăzi Piaţa ,,16 Februarie”). Castelul, unul din monumentele arhitectonice ale oraşului, avea în partea de nord, deasupra intrării, în formă de arc de cerc, blazonul familiei Báthory, (trei colţi de balaur aşezaţi pe scut), prima familie proprietară a castelului. Odată intrată în posesia familiei Rákóczi, casa a devenit una din principalele reşedinţe ale familiei princiare, în curtea sa întâlnindu-se cei mai mari nobili ai epocii care au influenţat cursul istoric al Transilvaniei.

Politica faţă de unitarieni şi luterani reflectă posibilităţile şi limitele politicii princiare. Deşi unitarianismul a făcut parte din religiile recepte, a fost perceput ca o blasfemie tolerată din raţiuni politice. La sfârşitul secolului al XVI-lea s-a răspândit sabatarianismul, o mişcare iudeo-creştină născută din teologia unitrinitariană care, deşi era respinsă de biserica unitariană, a oferit pretextul pentru măsurile împotriva sa. Persecuţia împotriva sabatarienilor a început sub Gabriel Báthory, dar primele măsuri efective au fost luate în timpul lui Gabriel Bethlen atunci când, în 1618, sunt constrânşi să se alăture unei religii recepte[2]. Măsurile împotriva lor au culminat sub Gheorghe Rákóczi I care, prin aşa numita Complanaţie de la Dej, din anul 1638, sub pretextul aplanării unui conflict apărut la Cluj între predicatorul comunităţii săseşti, Mathias Raw, şi nou alesul episcop Daniel Beke, pe care l-a acuzat de motivaţie sabariteană şi al rezolvării definitive a problemei sabaritene, a impus condiţii umilitoare bisericii unitariene. Aceasta a fost obligată, la Dej, să accepte doctrine străine unitarianismului, iar activitatea sa, inclusiv cenzura cărţilor, a fost supusă controlului dietei şi al principelui. Toate aceste măsuri au fost puse în practică  fără a fi discutate de sinod [3].

În cadrul întrunirii de la Dej, s-au luat hotărâri tragice pentru cei care au practicat sabatarianismul. Peste 100 de aşa numiţi sabatişti au fost închişi în biserica mare, care aparţinuse călugărilor ordinului Sfântul Augustin, incendiată în timpul generalului Basta şi pustie. Aceștia au fost legaţi în lanţuri şi duşi la muncă silnică prin cetăţi, până când se lepădau de credinţa lor. Pentru că au negat public esenţa divină a lui Iisus, Ioan Toroczkay, fiul episcopului Péchi Simon şi alţii au fost condamnaţi la moarte şi ucişi cu pietre în ,,Prund” (zonă cuprinsă între cele două ramificaţii ale Someşului). Acest tip de pedeapsă capitală era unul dezonorant pentru că se făcea prin intermediul ţiganilor oraşului. Cei condamnaţi la moarte erau oameni cunoscuţi în epocă: Ioan Toroczkay era un vestit argintar din Cluj[4], iar Simon Péchi, deşi fruntaş al sabatarianismului, sub presiunea contextului internaţional, îşi schimbase atitudinea, în plus, fusese unul din cancelarii principelui Gabriel Bethlen. Persecutarea sabatarienilor se pare totuşi că nu a fost motivată exclusiv din raţiuni religioase ci şi politice, deoarece adversarul lui Gheorghe Rákóczi I, Moise Szekely cel Tânăr, care a fost sprijinit de turci, era sabatarian .

Anul 1638, din punct de vedere confesional, a fost unul decisiv pentru oraşul Dej şi pentru locuitorii săi. Acum, toată populaţia unitariană din 1568, a trecut la calvinism, confesiunea principelui. Schimbarea produsă rapid pentru întreaga populaţie a oraşului poate fi uşor explicabilă dacă avem în vedere multitudinea de factori care a contribuit la aceasta. Dacă până în 1638, în biserica gotică din centrul oraşului oficiau liturghii toate confesiunile, la cerere, din acel an, nu se mai oficiază decât în rit calvin. Această biserică a fost renovată în acelaşi an, din banii donaţi de principe, dar şi de alţi credincioşi, cum ar fi Lapuhos Balint care îşi lasă casa din piatră bisericii, prin testament, Deési Fejér György lasă 150 de florini şi Széki Mártonné Erdös Judit care donează 50 de florini. Szigethy Bene Ferencz era numit în 1638 şeful parohiilor din Dej şi seniorul parohiilor din jurul Dejului, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1649. Gimnaziul unitarian înfiinţat de Hagymasi Kristof în anul 1568, a trecut, în 1638, sub patronajul bisericii reformate. Rectorul şcolii era preotul Bógáthi Fazakas Miklós,  iar printre profesori se afla şi un absolvent al cursurilor Universităţii de la Leyda. Dobay György a fost preot reformat înainte de anul trecerii populaţiei la calvinism, între anii 1635-1638. Biserica augustinilor a fost donată în anul 1638, de către principe, reformaţilor. Toţi aceşti factori au contribuit la impunerea situaţiei de biserică dominantă. Nemaiavând personal suficient, conducerea oraşului a cerut în anul 1640, episcopului Gelei Katona Istvan, să trimită un învăţător pentru şcoală. Întreţinerea învăţătorilor revenea statului, iar rectorul era plătit în plus, cu 500 de bulgări de sare şi primea masă de la preotul paroh[5].

Prezenţa familiei princiare la Dej a creat oraşului un cadru favorabil dezvoltării sale economice. Pe lângă vechile îndeletniciri meşteşugăreşti şi miniere, din secolul al XVII-lea, a crescut interesul pentru agricultură, viticultură, pomicultură şi creşterea animalelor. Pentru creşterea şi cultivarea pomilor fructiferi şi a viţei de vie erau folosite terenurile Nagymezo Dello şi Mandula. Se practica asocierea unor proprietari pentru a creşte productivitatea, aşa cum este cazul asociaţiei Viraghegy de pe Ujhegy care în 1640 cultiva flori .

Conducerea oraşului în timpul principelui Gheorghe Rákóczi I a fost exercitată de juzii Alvinczy András în anii 1630 şi în 1638; Somogyi Ambrus (diacon) în 1637; Vajda Mihály în 1642; Kassai Szigyártó András în 1643; Nyerges Mihály în 1645. Preocupările unora dintre ei pentru oraş, au fost zădărnicite de fenomene naturale care au provocat pierderi însemnate pentru dejeni. În 25 iulie 1642, din cauza unor fulgere s-a produs un incendiu care a mistuit turnul bisericii, a topit clopotele şi a produs prăbuşirea tavanului. Nemaiputând fi oprit la timp, incendiul a cuprins şi împrejurimile, arzând şi unele case din zonă.

Reconstrucţia bisericii după acest incendiu, a început imediat, în anul 1643, când a fost zidit turnul înalt de 71 m, de către meşterul Ioan Acs, din banii oraşului[6]. Fiul principelui, viitorul principe al Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, a donat clopotul bisericii, în acelaşi an. În anul 1647, la 30 decembrie, principele scria că a luat măsuri pentru refacerea bisericii. Lucrările finale au durat probabil până în anul 1650 când pe tavan, în partea dinspre turn, s-a aşezat următoarea inscripţie: ,,Emeric, Papai Pastor et Senior Aecclae Desien. 1650“. În această perioadă de şapte ani s-au făcut donaţii pentru refacerea bisericii atât din partea principelui şi a soţiei sale cât şi din partea orăşenilor[7].

Calvinismul promovat de către principe nu a avut succes deoarece înalta ortodoxie românească a opus rezistenţă, iar Gheorghe Rákóczi I a fost nevoit să accepte derogări impuse de alianţa cu domnitorii români care au susţinut ortodoxia Transilvaniei şi au patronat tipărirea unor cărţi pentru românii ardeleni, aşa cum a fost Răspunsul împotriva catehismului calvinesc întocmit de mitropolitul Varlaam al Moldovei în 1645. Pentru clerul ortodox şi pentru credincioşi, în anul 1643, a fost tipărită la Iaşi ,,Cartea românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari” cunoscută şi sub numele de Cazania lui Varlaam. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai însemnată lucrare a mitropolitului. Lucrarea a fost alcătuită şi îngrijită de Mitropolitul Varlaam în perioada domniei lui Vasile Lupu, fiind tipărită la Iaşi în anul 1643, la Tipografia domnească deschisă la Biserica Trei Ierarhi. Scrisă în limba română dar cu alfabet chirilic, Cazania a fost tipărită într-un tiraj de circa 1.000 de exemplare. Cazania a fost concepută ca un dar al domnitorului destinată întregului neam românesc de pretutindeni.

Cazania sau paucenia (cum mai era numită în epocă) a fost răspândită în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, numărându-se până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria culturii vechi româneşti. Monumentalitatea şi importanţa lucrării se reflectă prin circulaţia sa neîntreruptă de-a lungul timpului. Adresată întregii seminţii româneşti, Cazania a fost pentru vreme îndelungată mijloc excepţional de cultivare a unităţii naţionale, a limbii române şi a credinţei ortodoxe în condiţiile prozelitismului cultelor reformate printre românii ardeleni.

Caracterul ei misionar este dovedit de faptul că cele mai numeroase exemplare au circulat şi în Transilvania, unde toţi românii împărtăşeau ortodoxia în momentul apariţiei acestei lucrări. Cartea românească de învăţătură a lui Varlaam a ajuns nu numai în mâinile episcopilor şi preoţilor ci chiar a ţăranilor români. Cazania a avut un rol esenţial în dezvoltarea limbii române, generaţii întregi de preoţi şi dascăli au citit-o credincioşilor în biserici sau elevilor în şcolile confesionale.

Exemplarul păstrat la Muzeul Municipal Dej provine din satul Cetan care în secolul al XVII-lea aparţinea oraşului Dej şi era locuit exclusiv de români. Acest exemplar are o valoare suplimentară pentru că ne relatează povestea achiziţionării acestei cărţi valoroase de către o familie de ţărani români de lângă Dej. În anul 1644, Galea Dumitru din localitatea Cetan a cumpărat Cazania, tipărită în 1643, cu suma de 16 florini, o sumă uriaşă cu care se puteau cumpăra la vremea aceea patru boi mari şi buni de lucru[8]. Existenţa ei într-o casă românească dovedeşte stăruinţa românilor în ortodoxie şi în valorile acesteia. Totodată, ne dovedeşte dorinţa unei familii simple de a avea în casă o carte religioasă cu predici şi învăţături religioase, scrisă în limba română.

Acest exemplar, al unei cărţi considerate de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii drept ,,primul nostru povestitor, înfăţişând ţărăneşte chestiunile teologice” este una dintre comorile ascunse ale Muzeului Municipal din Dej. Venerabila Cazanie în vârstă de 378 de ani a fost donată muzeului dejean, în anii comunismului, de către un descendent din familia lui Galea Dumitru, primul proprietar al valoroasei lucrări.

Cazania lui Varlaam are 506 file ilustrate, numeroase gravuri care reprezintă scene biblice sau îngeri. Aspectul grafic este îmbogăţit de frontispiciile cu gravuri, iniţialele ornamentale şi aşa-numitele podoabe de final de capitol, care constau în chipuri de îngeri şi elemente decorative vegetale. Cerneala de culoare neagră este preparată dintr-un amestec de cerneală ferogalică cu cerneală tipografică, iar cea roşie este preparată pe bază de cinabru. Cartea începe cu un cuvânt adresat de domnitorul Vasile Lupu, la toată semenţia românească pretutinderea ce să află pravoslavnici într-aciasta liînbă cu toatâ inima cearem dela Domnul Dumnezău şi Izbăvitoriul nostru Iisus Hristos… dăruim şi noi acest dar limbii romăneşti, carte pre limba românească înteiu de laudă lui Dumnezău…. Urmează un cuvânt către cititor adresat de către mitropolitul Varlaam. Cazania este formată din două părţi: partea I cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea a II-a cuprinde 21 de cazanii pentru unele sărbători. Fiind scrisă într-un stil viu şi plin de culoare, cartea a contribuit la formarea limbii române literare. Cartea românească de învăţătură a lui Varlaam a cunoscut cea mai mare răspândire dintre cărţile vechi, ajungând nu numai la episcopi şi preoţi ci chiar la ţăranii români. Cea mai largă răspândire a cunoscut-o în Transilvania, unde s-au făcut copii sau au avut loc procese pentru a intra în posesia ei.

Domnitorul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam, oameni culţi şi animaţi de dorinţa de a sprijini promovarea culturii, cu ajutorul lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, au înfiinţat în anul 1642 o tipografie în chiliile Mănăstirii ,, Sf. Trei Ierarhi”, care a lucrat sub oblăduirea mitropolitului Varlaam. La îndemnul mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a întemeiat tot la „Sf. Trei Ierarhi“ prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Ierarhul Petru Movilă.

Mitropolitul Varlaam va rămâne o personalitate marcantă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Promotor al păcii, mitropolitul s-a străduit să cultive pacea între persoane, între Biserici, între popoare. Cu prilejul Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, a reuşit să tempereze tensiunile care existau în vremea sa între teologii greci – observatori exigenţi ai Tradiţiei – şi cei ruteni – care, din cauza vecinătăţilor geografice, au suferit unele influențe catolice – şi să realizeze o viziune teologică unitară. De asemenea, a reuşit să-i împace pe domnitorii români, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Ţării Româneşti, care provocaseră lupte între fiii aceluiaşi neam. În semn de pace, a reuşit să-i determine pe aceştia ca, fiecare în ţara celuilalt, să construiască câte o biserică. Astfel, Matei Basarab a ctitorit biserica de la Soveja, judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu a reconstruit din temelie Biserica Stelea din Târgovişte, strângând în acest fel legăturile între Ţările Române.

Biserica Ortodoxă Română cinsteşte la 30 august pe Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Sfântul Ierarh a fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2007, pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe şi a unităţii românilor.

[1] Ovidiu Ghitta, Biserica ortodoxă din Transilvania în Istoria Transilvaniei, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2005, vol. II, pp. 271-274.

[2] Szegedi Edit, Confesionalizarea în Istoria Transilvaniei, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2005, vol. II, pp. 255-256.

[3] Idem, Constituirea şi evoluţia principatului Transilvaniei (1541-1690), în Istoria Transilvaniei, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca 2005, vol. II, pp. 117.

[4] George Mânzat, Monografia orașului Dej, 1925, pp. 22-23.

[5]  Kádár József Szolnok Doboka Vármegyi monographiája (Monografia comitatului Solnoc-Dăbâca), vol. III, Dej, 1909, pp. 30, 120, 128.

[6] Gheorghe Mânzat, op. cit., p. 170.

[7] Kádár József, op. cit., pp. 115.

[8]Kiss Francisc, Date privind circulaţia Cazaniei lui Varlaam, în Steaua, nr. 11, 1968, pp. 122-128.