Ioan Todea despre răscoala și revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan

Cartea profesorului dr. Ioan I. Todea intitulată Transilvania – vatra neamului românesc. Horea – jertfa românilor ardeleni pentru țară, neam și credință în 1784-1785 a fost publicată de Casa de Editură Dokia din Cluj-Napoca în 2020. Merituosul demers de 564 de pagini structurat în douăsprezece capitole numerotate cu cifre romane mai cuprinde trei anexe și două planșe. Volumul a primit o Binecuvîntare[1] semnată de pr. Marian Sava, fiind însoțit și de o Postfață datorată conf. univ. dr. Aurel V. David.

În al său Cuvînt înainte autorul se destăinuie: Sînt fiu de moț și urmașul lui Horea, născut tot în Albac, dar în satul Dealul Lămășoi și, de mic, fie acasă, fie la școală, am auzit și am învățat despre faptele sale eroice. Deși au trecut 235 de ani de la Răscoala și Revoluția conduse de Horea, nu există nici azi localitate în Ardeal, Banat și-n alte zone ale țării, în care Horea să nu trăiască în sufletele oamenilor, ca simbol al luptei pentru dreptate; și el s-a jertfit pentru dreptate (p. 11).

Argumentelor acestora subiective pentru interesul arătat eroului medieval li se adaugă cele subliniate de părintele Marian Sava, de obicei ignorate pînă acum de istorici: Dacă neamul românesc s-a identificat cu ortodoxia, atunci jertfa lui Horea pentru neam însemna apărarea credinței neamului. Deci jertfindu-se pentru națiunea sa, Horea se jertfea și pentru credința neamului său; iar din neamul său făceau parte nu numai contemporanii, ci mai ales urmașii […] Așadar, asemenea martiriului Sfintei Ecaterina, frîntă și ea sub roată, în anul 305, în Alexandria Egiptului, martiriul lui Horea a fost pentru mărturisirea dreptei credințe; dar la aceasta se adaugă și dragostea de neam. (V. p. 8).

Privitor la erou, îmi permit mai întîi o observație onomastică: în lucrare există inconsecvența Nicula Vasile Urs / Vasile Nicula Ursu (cf. pp. 209, 538 etc.). Opinez că numele la botez al pruncului fiind Vasile iar numele tatălui fiind Nicula, ordinea firească este Vasile Nicula. În privința antroponimului Ursu / Urs, convenit de părinți a i se adăuga magic-tradițional, pentru a se preîntîmpina moartea acestui al doilea copil al familiei lui Teodor Nicula – căci îi murise deja primul băiat –, e preferabilă forma Ursu, mai frecventă în limba română, care, de altfel, apare grafiată chirilic cu „u“ final în două locuri chiar de mîna celui în cauză. Prin urmare, socotesc recomandabil antroponimul complet Vasile Nicula Ursu zis Horea.

Înainte însă de a mă referi la acest român care, mai devreme ori mai tîrziu, va fi canonizat, vreau să zăbovesc asupra capitolului I al lucrării intitulat Noi sîntem de aici. Strămoșii noștri. Argumente istorice din mileniul I al epocii creștine.

Așa cum am făcut-o și prin viu grai dinaintea autorului, în calitatea onorantă de corector al volumului, îmi afirm perspectiva diferită asupra originii românității. Sînt în deplin acord că dreptul istoric, dreptul primului venit, este cel dintîi argument care stă la baza adevărului conform căruia acest frumos teritoriu [al Transilvaniei – nota mea, M. F.] este al nostru, al românilor (cf. p. 25). Drept urmare, subscriu fără rezerve avertismentului: îi atenționăm pe șovini să nu incite la ură și autonomie teritorială, ci să trăiască cu noi în pace și în bună înțelegere! Este cu mult mai bine și pentru ei și pentru noi să conviețuim în pace și în armonie decît în ură și dezbinare. A exaspera, a încerca răbdarea românului constituie tactica celor care n-au învățat din istorie că s-ar putea ca, atunci cînd se termină răbdarea lui, să se zdruncine și destinul fericit al dușmanilor lui! (Idem). Dar – ciudat! –, deși citează sursele antice îndeobște cunoscute (Herodot, Cato Major), susținînd continuitatea viețuirii pe aceste meleaguri încă din paleolitic, menționînd chiar și extraordinara descoperire de la Tărtăria a celor trei tăblițe ce plasează scrisul cu o mie cinci sute de ani mai înainte de cel de la Sumer (cf. Vladimir I. Georghiev, Augustin Deac, Iordache Moldoveanu etc.); deși e de acord cu Augustin Deac și cu adevărul că: sub dominația romană a căzut doar o treime din teritoriul Daciei, de fapt numai zona ce ducea spre regiunea auriferă din centrul Transilvaniei împreună cu căile de acces prin Banat și Oltenia[2], istoricul nu renunță la marota romanizării, fără să se întrebe cum a fost posibil procesul din moment ce și G. D. Iscru menționează clar că, după 106, Dacia romană continuă să fie plină de geto-daci, cu limba lor pe care o vorbeau de peste un mileniu; cu Zeul lor adorat din vremuri imemoriale și cu întreaga lor spiritualitate; […] cu bordeiele și cu casele lor; […] cu portul și cu obiceiurile lor evidențiate pe Columnă și respectiv constatate prin cercetările etnografice, portul încă regăsindu-se pînă azi la țăranii români (sublinierile mele, M. F.)[3]. Citîndu-l chiar pe acest reputat profesor universitar, Ioan Todea îmi ușurează mult sarcina de a combate încă o dată[4] longeviva și păguboasa teorie a romanizării, așa încît nu-mi rămîne decît a cita opinia unui alt confrate profesor istoric, anume a regretatului meu prieten Petru Demetru Popescu: Oamenii locului, știindu-se aici de la „facerea lumii“ n-au știut mult timp ce manevre se fac peste capul lor, nici cum au căzut atîția cărturari ai timpului în plasa „reîndoctrinării“ și nici cum s-a încuibat în mintea multora teza falsă a „romanizării“ – și la noi și la alții. „Jos“ însă, oamenii locului și-au văzut de ale lor în vremuri mai mult grele decît ușoare, fertilizîndu-și „vatra“ cînd era vremea de muncă, cîntînd-o în ceasuri de răgaz și apărînd-o cînd venea urgia[5]. De asemenea, acesta citează și pe cercetătoarea Maria Crișan cu remarca din secolul al XIX-lea a unui savant neutru, Schlüler: Acești Valachi nu sînt nici romani (de la Roma), nici bulgari, nici gali (Wölsche) […], ei sînt Vlachi, descendenți ai marii și ancestralei familii a tracilor, a dacilor și a geților care și astăzi își au propria limbă și, în ciuda oprimărilor de tot felul, ei locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania și Ungaria în număr de milioane.[6] Trecînd peste cele două variante bine cunoscute ale denumirii locuitorilor dintotdeauna ai spațiului carpato-danubian valahi / vlahi, las cititorii să tragă concluziile potrivite în această controversată problemă trimițînd și la Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (2008) datorat lui Mihai Vinereanu, prin care se demonstrează că peste 60% dintre cuvintele pe care le folosim astăzi au origine traco-dacă validînd strălucit afirmația lingvistei catalane Carme Jiménez Huertas: Nu venim din latină! [7]

Din documentata și ampla lucrare sponsorizată meritoriu de primăriile comunelor Albac și Horea ale județului Alba, mă opresc în cele ce urmează asupra cîtorva aspecte obscure pe care, cu acribie, Ioan Todea le înfățișează cititorilor în lumina adevărului istoric.

Mișcările ample din 1784-1785 au dublu caracter, fapt ignorat de majoritatea specialiștilor, excepție făcînd Nicolae Densușianu în 1884, autorul lucrării Revoluțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria 1874-1785, anume de răscoală în prima etapă 2-10 noiembrie 1784 și de revoluție în etapa a doua, din 11 noiembrie (cînd a fost adresat Ultimatul lui Horea nobilimii asediate în Cetatea Devei și întregii nobilimi din Transilvania) pînă în 14 decembrie 1874.

De aceea, în conformitate cu adevărul istoric denumirea completă este răscoala și revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan.

Explicația intenționatei omisiuni constă în mistificarea generală a istoriei operată de teoreticienii marxism-leninismului privind supremația socială a „clasei muncitoare“, doar acesteia revenindu-i misiunea gîndirii, acțiunii revoluționare și, în consecință, doar ea avînd dreptul conducător în stat. În consecință, doar cumplita răsturnare socială din Rusia țaristă din 1917 avea dreptul de a se numi revoluție. În conformitate cu programul partidului comunist din 1975 „momentul 1784“ a fost etichetat răscoală și inerțial denumirea aceasta s-a perpetuat prin tratatele și manualele de istorie. Argumentele istoricului Ioan Todea de atribuire și a conceptului revoluție evenimentelor generate și conduse de Vasile Nicula Ursu, supranumit Horea (1730-1785), de Ion Oargă, poreclit Cloșca (1748-1785) și de Gheorghe Giurgiu, zis Crișan (1733-1785) sînt deplin convingătoare:

– obiectivele avute în vedere au fost majore: economice, sociale și naționale;

– Ultimatul lui Horea datat 11 noiembrie 1784 constituie programul mișcării;

– politic, se urmăreau extinderea mișcării în întreaga Transilvanie, înlăturarea „domniei maghiare“ și crearea unui stat românesc în cadrul „casei austriece“, condus și „administrat numai de funcționari de naționalitate română“;

– aplicarea doctrinei egalitariste pe teritoriul ocupat de miile de participanți prin răsplătirea unei părți a țăranilor cu pămînt și alte bunuri, prin „românizarea“ unei părți a maghiarimii, a evreimii și a germanilor (concret fiind vorba despre trecerea la ortodoxie și despre căsătorii mixte ale iobagilor români cu femeile acestor națiuni conlocuitoare);

– înlăturarea autorităților nobiliare (comiți, vicecomiți, juzi) și înlocuirea lor cu români (cf. pp. 206-207).

La aceste trăsături se pot adăuga măsurile reformatoare pe care a fost nevoit să le ia împăratul Iosif al II-lea în Transilvania după înfrîngerea revoluției: desființarea șerbiei (22 august 1785), demiterea generalului Preiss din fruntea trupelor imperiale din Transilvania și a guvernatorului Samuel Brukenthal etc.

Un alt aspect definitiv lămurit de istoricul Ioan Todea este și așa-zisa apartenență a lui Horea la masonerie întemeiată pe un toast din 23 februarie 1783 la agapa fraternă a lojii din Viena. Textul a fost tradus în limba română și a fost publicat de Ioan Chindriș fără antetul din care ar fi rezultat că autorul este secretarul lojei. În plus, abia în decembrie 1783 prezența lui Horea la Viena a fost semnalată, fapt la care se adaugă adevărul că nicio persoană din afara Ordinului masonic nu poate să se insinueze în interiorul unei loji în timpul ritualului și nici să participe la ritualul agapei organizat în lojă, reguli valabile atunci, ca și astăzi.[8] Prin urmare, nici vorbă ca Horea să fi fost mason.

În fine, mai menționez trei „semnături“ ale eroului autodidact ce deprinsese meșteșugul construirii de case al strămoșilor din Albac copilărind în dealul Fericetului.

Una este pe grinda principală a casei din Albac din crîngul Fericetului: „Nikula Ursu“, alta s-a descoperit într-un loc mai ferit, pe cupola ușor arcuită deasupra „cununii“ peretelui de nord al naosului […] scris cu litere chirilice „lucrat Ursu H“[9]. A treia este: 1782, luna sept. în 20 zile Horea, descoperită în 1975 pe o grindă ce se păstrează la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. A aparținut unei case țărănești din Mătișești, sat care aparține actualei comune Horea, fostă Arada.

În privința portretului fizic al lui Horea, în cronica anonimă de la Sibiu (apărută în 1785, pe care istoricii o atribuie lui Gessler) apare următorul text:

Privirea lui este întunecată și melancolică, cu ochi ageri și pătrunzători. O perpetuă seriozitate a tras mai multe brazde pe față decît pe fruntea sa. O barbă neagră și subțire îi umbrește și întunecă și mai mult fizionomia. Configurația capului este prelungită, fața ovală, cu o frunte marcantă, care nu este prea înaltă, însă nici îngustă, cu sprîncenele bine potrivite. Nasul ca de șoim este îngust, arcuit și deosebit de fin, la rădăcină foarte ascuțit. Gura bine proporționată are o linie spiritualizată. Profilul frumos cu bărbia ascuțită se potrivește foarte bine cu fruntea și mai cu seamă cu chipul său oval. Gîtul lung și drept este într-adevăr foarte frumos.

Întreaga lui ținută arată după principiile fizionomiei că figura aceasta nu poartă un cap comun. Ochii negri nu sînt prea mari, însă plini de foc, observînd tot și oprindu-se instantaneu. Părul este castaniu deschis, scurt și moale. La fel sînt și genele, sprîncenele și mustața. Horea este de statură mijlocie, mai mult zvelt. În general, toată osatura corpului său cu pieptul și umerii solizi și tari ne prezintă un bărbat plăcut și bine proporționat, care, cînd mergea sau sta, se ținea întotdeauna drept.[10]

Moral, eroul e bine conturat de Ioan Todea: era plecat spre pace, încît niciun omor sau jefuire nu i se poate atribui personal. Din documentele cercetate, el apare ca un fel de apărător al țăranilor pe la judecătoriile comunale din munții Abrudului. Ca toți oamenii mari, Horea s-a ridicat deasupra mărunțișurilor proprii și a militat în chip dezinteresat pentru ceilalți. Moții contemporani cu el au simțit iubirea lui generoasă revărsîndu-se asupra lor și de aceea i-au ascultat poruncile fără șovăire și l-au înconjurat cu dragoste nețărmurită. Horea a fost un conducător desăvîrșit și prin înțelegerea resorturilor adînci ale sufletului popular și ca atare a știut să se folosească de mitul „bunului împărat“ conceput de popor ca ostil nobilimii maghiare din Transilvania și să acționeze din umbră, pășind pe față doar în momentele cruciale (cf. pp. 216-217). După Ștefan Meteș, Friederich Schiller afirma despre celebrul român: Precum se vede, era făcut pentru a domni; acest lucru l-a[u] învederat el și faptele lui toată vremea cît și-a jucat rolul, că știa foarte bine porunci… După cum cu certitudine se spune și se știe, el nu era un om sec la cap și prost, ci era învățat, un mare maestru, cu multă iscusință și șiretenie. Vorbea perfect limba germană și a citit mulți scriitori germani, ale căror scrieri le-a și adîncit. Astfel, cu ocazia unei petreceri la Viena,  s-a plîns că nu-l înțelege bine pe Klopstock, fiind foarte greu de înțeles.[11] Completîndu-i poetic firea, Geo Bogza scria: Horea e omul de piatră în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. Profilul lui lăuntric e aidoma peisajului de afară: creste ascuțite, stînci, prăpăstii, material de granit.[12] Folclorul îi imortalizează calitățile vocale:

O fost Horia un ficior

Cu glas dulce și domol

Și cînta cu-atîta dor

Vrednicia moților,

Nedreptatea-n munții lor

 

Voia Horia-n munți să fie

Numa cînt și bucurie

Ca să-i scape de robie

Și de greaua sărăcie.

Și cu mintea compunea

Și cu gura că horea.[13]

În timpul răscoalei devenite revoluție avea 54 de ani. A mers curajos pe eșafod, după ce asistase la tragerea pe roată a prietenului Cloșca, iar ultimele lui cuvinte au fost: Ich sterbe fur die nation! / Mor pentru națiune!

Prietenul cel mai bun al lui Horea a fost Ion Oargă, zis Cloșca, iobag din Cărpiniș, sat aparținînd actualmente de Roșia Montană. Cronicarul Gessler reține: Cloșca apare ca un foarte deștept sfetnic al lui Horea. Acest țăran tînăr, abia trecut de treizeci de ani, în tratativele sale de armistițiu cu locotenent colonelul Schultz dă o dovadă admirabilă de maturitate. Din răspunsurile ce le-a dat ofițerului austriac doritor de a împăca lucrurile și din condițiile ce i-a pus pentru liniștirea răscoalei putem ușor să ne facem o idee despre inteligența și caracterul său superior. [Era] de statură mică și îndesată, cu fața plină, rotundă și arsă de soare; are nasul destul de mare, dar puțin cîrn, noduros și turtit, părul castaniu închis, mustața brună roșiatică, ochii mari mijlocii, dar cu puțină scînteiere într-înșiși, o privire mai mult interiorizată decît fascinatoare; are osatura puternică, o voce mai mult sonoră decît voalată, la mers și la stat are o ținută dreaptă; purta de obicei același port ca și Horea. Obișnuia însă să poarte uneori și un cojoc scurt valah, cu mîneci scurte cu blană de oaie în afară. Călărea un roib de munte. Purta căciulă de oaie obișnuită în acel ținut și cîteodată și un coif cu șireturi de aur (p. 222).  I se atribuie cuvintele: noi preferăm moartea unei vieți pe care o îndurăm. Noi vom muri fericiți că exemplul nostru va garanta urmașilor noștri drepturile umanității[14].

Orfanul rămas în grija bunicului preot Giurgiu din Străuți-Bulzești, Gheorghe Giurgiu poreclit Crișan, după oronimul ce străbătea locul său de origine, Crișul Alb, a fost al treilea conducător al răscoalei și revoluției. A dobîndit cunoștințe și deprinderi militare în regimentul contelui Francisc Gyulai și astfel a devenit adevăratul organizator și conducător al celor aproximativ 9000 de țărani alcătuitori ai așa-numitei oști a Zarandului – un șef de stat major cum am zice astăzi. Nicolae Densușianu scria despre el că era un om din popor, însă un bărbat isteț și foarte curajos, care în decursul revoluției reprezenta mai mult poziția și gîndirea poporului; era foarte sever față de nobilimea maghiară[15]. Cronicarul Gessler îl portretiza astfel: Figura sa e în toate privințele bine făcută. Avea o statură mijlocie, cu osatură solidă, puțin cam plin la corp, însă nu prea gras, ci întocmai cum se cere la o așa înălțime și osatură. O frunte cam înaltă, sprîncene negre stufoase ornate cu gene pline de aceeași culoare. Ochii negri destul de mari, cu multă scînteiere și privire ageră; o gură bine proporționată cu o barbă neagră stufoasă, o bărbie rotunjită și puțin despicată; un gît cam lung cu ținută dreaptă; un piept puternic între umeri, cam lat și alte asemenea însușiri, care ne arată un bărbat sănătos bine făcut. Culoarea lui brună umbrită de un păr negru des dădea chipului său o frumusețe bărbătească.[16]

Cînd a fost prins într-o casă din comuna Mogoș, prin trădarea unui preot și a doi oameni din Lupșa, în 2 și 5 făurar 1875 în interogatoriile sale detalia cauzele ridicării maselor: în timp de vară iobagii trebuiau să lucreze pentru nobili dintr-o duminică pînă în cealaltă, iar în celelalte timpuri ale anului în fiecare săptămînă cîte 4 zile și afară de aceasta să le mai dăm și dijme, așa încît noi numai apa nu aveam să o plătim. Și cu toții mărturisim sub jurămînt că la Paști și la Crăciun trebuia fiecare casă să le dea un colac, o lumînare și o găină și dacă vreun iobag avea doi porci, atunci domnul îi lua un porc și dacă nu avea porci, atunci de frică trebuia să cumpere unul cu bani și     să-l dea domnului său. Pe lîngă aceasta fiecare iobag ori avea vaci ori nu, trebuia să de domnului său în fiecare an cîte două cofe de unt, iar după ce ne-am plîns la guvern în privința aceasta în urmă cu 5 ani am primit răspuns să dăm numai cîte o cofă de unt. Pe deasupra, unii domni ne sileau să le aducem lemne chiar și în sfînta noastră zi de Crăciun, zicînd că ce le pasă lor de sărbătorile noastre. […] În plus iobagii fără pămînt trebuiau să plătească [fiecare] cîte 4-5 florini pe an, iar cei care aveau pămînt cîte 15-20 florini. Afară de dijma mieilor, iobagii mai trebuiau să dea domnilor lor a zecea parte din oi și din porci. În fine, a adăugat Crișan, ei au trebuit să înceapă „revoluțiunea“, fiindcă nobilii și funcționarii comitatelor nu voiau să comunice poporului rezoluțiile date de împărat[17]. De asemenea, el a mărturisit omorurile, pustiirile și prădarea caselor nobililor din Curechiu, Crișcior, Brad și Ribița. Contele Jankovich, citat de majoritatea istoricilor, în raportul său înaintat împăratului a scris: Crișan, al treilea corifeu, a prevestit sentința făcîndu-și singur o moarte violentă, anume dînsul și-a desfăcut o legătură de la opinci și s-a sugrumat cu legătura aceasta, iar ca să poată muri mai în grabă a scos o piatră din zid, a legat-o de o sfoară și atîta a sucit-o pînă și-a împiedicat respirația, apoi s-a culcat pe piatră cu fața la pămînt, ca să nu i se desfacă legătura.[18] Potrivit opiniei lui Mircea Dogaru, citată fără comentarii de Ioan Todea, Crișan a fost cel care a dat ordinul atacului Casei Aurului din Cîmpeni, pentru a procura în acest fel „pe seama Tezaurului fondurile necesare înzestrării și dotării oștirii revoluționare“. Cînd el  „s-a apropiat periculos în declarațiile sale de povestea aurului și de implicarea „fratelui“ Iosif al II-lea, a survenit „sinuciderea“de la 13 februarie. Nu apucase să recunoască decît că Lup Draia condusese atacul asupra Casei Aurului din ordinul său și că întreaga cantitate fusese… „înapoiată“! Cui? Nu cumva unui emisar al împăratuui? Ca urmare, autoritățile au fost nevoite să recurgă la asasinatul acoperit. Aceasta pentru a preîntîmpina viitoarea ipotetică ridicare a armatei române sau pentru înmormîntarea definitivă a poveștii aurului românilor care trimitea la pregătirea lojilor în vederea declanșării revoluției franceze. Autorul afirmă totodată că aurul n-a putut fi recuperat niciodată, „zvonurile convergînd în direcția plecării lui în Apus odată cu Salis“. (pp. 311-312).[19] Barbara ciopîrțire a trupului celui ucis în închisoare s-a făcut pe eșafodul de la Alba Iulia, pe 14 făurar 1785, ilustrînd clar gradul de „civilizație“ atins de nobilimea maghiară! Capul l-au înfipt în țeapă, iar țeapa au ridicat-o la intrarea în satul Vaca [unde se afla casa părintească a eroului și unde se află astăzi o casă memorială – nota mea, M. F.], peste vale de moara lui Dilă. Cele patru frînturi însîngerate ale trupului i le-au legat de cîte o roată, iar roțile le-au așezat la margine de drum, în patru locuri: la Bucium, unde era să fie prins Horea; la Abrud, unde intraseră biruitori căpitanii; la Cărpiniș, unde Crișan se mutase de mai bine de douăzeci de ani și la Mihăileni, unde au fost înfrînți răsculații [20] (p. 312).     

Moartea martirică a lui Cloșca și a lui Horea se va produce pe 26 făurar 1785, după ordinele „blîndului și luminatului“ împărat de la Viena, în prezența a circa 6000 de oameni, adunați tipic ungurește și după caracterul torționarilor, fără a le fi spus pentru ce: cîte șase din fiecare sat, trei bătrîni și trei tineri […] din comitatele Hunedoara, Alba, Sibiu și Cluj. Dintre ei 2515 erau țărani din 419 localități ale comitatului Hunedoara (p. 312). Am reținut că Preotul ortodox Nicolae Raț din Maierii Albei Iulia, care a dat osîndiților cea din urmă mîngîiere creștinească prin spovedanie și împărtășanie, a putut asista – după tradiție – numai la execuția lui Cloșca, iar cînd au început a-i frînge oasele lui Horea, a căzut leșinat la pămînt. În prealabil tot el le-a scris la amîndoi și testamentul (p. 315).

Locul martiriului numit în maghiară, germană și română bitofadomb / Gelen Berg / La spînzurătoare se află deasupra promontoriului Cornul podeiului, ce domină șesul Mureșului spre sud (cf. p. 313, unde autorul îl citează pe memorandistul Rubin Patița). Un mic monument s-a ridicat în 1959 pentru cinstirea memoriei lui Horea, Cloșca și Crișan […] în partea de nord a terasei „Dealul Furcilor“ și nu pe locul cel adevărat, deoarece acesta nu era cunoscut atunci (p. 314).

Și trupurile celor trași pe roată au fost sfîrtecate și apoi purtate în căruțe din localitate în localitate, în final fiind expuse, spre înfricoșarea populației, însoțiți peste tot de cuvintele călăilor maghiari: „Iată împăratul vostru“ [sic] (cf. p. 316). Capul lui Cloșca în 2 martie 1785 a fost văzut într-o țeapă de un martor ocular în piața din Deva (idem).

Capitolul al VII-lea al cărții este consacrat unui aspect desconsiderat de istoricii atei: Atitudinea preoțimii și a ierarhiei superioare bisericești față de răscoala și revoluția conduse de Horia (pp. 324-335). E cazul de a evidenția că, îndeosebi în prima ei parte, preoții ortodocși nu numai că au susținut mișcarea revoluționară condusă de Horea, dar mai mult, ei s-au contopit cu țăranii răsculați, cerînd, alături de ei, desființarea iobăgiei, drepturi naționale și rezolvarea gravelor probleme sociale și economice cu care se confruntau (p. 325). În acest sens, autorul subliniază că declanșarea Răscoalei țăranilor din 1784 […] n-ar fi reușit fără aportul nemijlocit al preoților ortodocși din Brad și a celor din apropierea acestui orășel de munte (p. 326). Mă limitez a enumera aici doar numele cîtorva astfel de fețe bisericești care merită a fi pomenite la Sfintele Liturghii de către cititorii acestor rînduri, alături de conducătorii efectivi al răscoalei și revoluției: Popa Vasile (din Pintic), Constandin Turcin (Popa Costan), Popa Petru (Rotogol), Popa Adam Frențiu (Ferentzi), Popa Lazăr, Popa Petru (din Corna), Popa Petru Dib, Popa Vasile (din Mogoș), Popa (din Lupșa), Popa (din Brad), Popa Gheorghe, Ștefan Hajdu, Popa Alexandru, Popa Ion Cleș, Samuilă Popovici, Mihail Popovici, Popa Jurju Lunconian, Danil Popovici, Ioanăș Căzan, Popa Ion (Ion Popa Crișănut), Todor, Simei, Irimie, Ioan (Iuon din Vingrad), Simeon Gavrilă, Gherasim Petru Ianca, Gligor, Lupu, Mihai, Anghel, Obreja, Dumitru, Vasile (din Cârcedea), Costan (din Decea), Ioan (din Bedeleu), Gheorghe Rusan, Ioan Sandru. Desigur, nu toți slujitorii altarului din epocă au fost trup și suflet alături de răsculați – cel mai cunoscut dintre trădători fiind episcopul ortodox de neam sîrb Ghedeon Nichitici din Sibiu. Alături de acesta, episcopii Petru Popovici din Arad și Ioan Bob din Blaj ori protopopul Abrudului Iosif Adamovici ș. a. au încercat prin diferite mijloace să înăbușe mișcarea.

Două fraze am datoria de a compune despre Ioan Inochentie Micu și despre tumultul de la Câmpeni, ca factori premergători ai amplelor mișcări revoluționare în fruntea cărora s-au aflat Horea, Cloșca și Crișan. Episcopul Bisericii Unite e autorul unei petiții datate 1743 și adresate împărătesei Maria Tereza în care e demnă de reținut afirmația: Cine are obligații trebuie să aibă și drepturi ca rezumat și reluare a solicitărilor sale anterioare, în calitate de membru al Dietei Transilvaniei, de a se înlătura iobăgia, de a se recunoaște românilor statutul de a patra națiune în stat, de a li se acorda dreptul la învățătură și dreptul de a practica toate meșteșugurile. Nesocotirea sfidătoare a acestor cereri îndreptățite au dus la acumularea nemulțumirilor românimii majoritare din Transilvania, așa încît apare justificat tumultul de la Câmpeni, din 24 florar 1782, ocazionat de o altă nedreptate: abuzul arendașilor armeni de a împiedica pe țăranii români din Râul Mare, Vidra, Câmpeni și Bistra de a-și comercializa mărfurile la tîrgul sezonier. Măsurile discriminatorii ale guvernanților au sporit tensiunea socială, așa încît s-a creat contextul favorabil izbucnirii răscoalei și a revoluției din 1874-1875.

Ioan Todea propune cititorilor și o incursiune literară în Capitolul XII Horea, Cloșca și Crișan în lirica populară și cultă de-a lungul anilor (pp. 432-476). Am inclus deja în articolul meu două strofe dedicate lui Horea. Voi prelua din această mică antologie și o creație auzită în 1920, datorată profesoarei Maria D᾽Alba care a adunat în arhiva ei folclorică și versurile culegătoarei Maria Costea, născută Corcheș, din satul Albac. Semnificațiile premonitorii canonizării ies clar în evidență:

În celulă cînd a stat

Horia nu s-o spăriat,

căci în vis i s-a ivit

chiar Iisus Cel răstignit

Care i-a spus: „Frate-al Meu

Tatăl nostru, Dumnezeu,

pe dușmani îi va stîrpi

după ce tu vei pieri,

că prin jertfa ta ție-e dat

să-ți speli neamul de păcat

schingiuirea ta pe roată,

din Alba va face-o Poartă

prin care chiar Dumnezeu

va ocroti neamul tău!“ (p. 444).

Fără morminte, eroii medievali își strigă pînă la noi martirajul și îmi fac datoria de creștin strigînd din acest final de articol:

Sfîntă Treime, Te rog, luminează grabnic mințile și înmoaie inimile celor de care depinde canonizarea acestor Trei martiri români – pildă peste veacuri a curajului și a iubirii de Dumnezeu și de neam!

De-acolo unde drepții se odihnesc, după voia lui Dumnezeu, voi, treime de eroi menită a fi pomenită în veci – Vasile Nicula, Ioane și Gheorghe – rugați-vă fierbinte în aceste vremuri de prigoană pentru Transilvania, Țara Românească, Moldova și pentru toți românii care mai trăiesc aici!

Mulțumind profesorului dr. Ioan I. Todea pentru foarte prețiosul dar editorial făcut din mila Proniei spre încurajare tocmai în perioada tulburată în care ne-a adus globalismul, ader la afirmațiile autorului: Istoria este o poveste din care, cu puțin efort, avem multe de învățat. Cine-și uită istoria ori o nesocotește, o va repeta, uneori însă cu prejudicii însemnate pentru el și societate; or, și mai grav, cine uită istoria își va pierde geografia și își ratează viitorul (p. 12).

Fie ca mesajul său să ajungă la mințile și inimile cît mai multor români!

27 florar 2021

[1] Precizez că și-n actualul articol ignor consecvent abaterile nefilologice ale oficialităților, adaptînd tacit și citatele la scrierea corectă în limba română (fără generalizarea lui „â“ median și a paradigmei eronate a verbului „a fi“).

[2] Cf. Augustin Deac, Istoria adevărului istoric. Moșii și strămoșii poporului român, vol. I, Giurgiu, Editura Tentant, 2001, p. 216.

[3] Cf. conf. prof. dr. G. D. Iscru, Geto-Dacii, națiunea matcă din Spațiul Carpato-Danubiano-Balcanic, București, Casa de editură și librărie „Nicolae Bălcescu“, București, 1995, p. 77.

[4] Așa cum au putut constata cititorii revistei că am opinat argumentat în articolele mele anterioare: https://limbaromana.org/revista/altcumva-despre-originea-romanilor/ , https://limbaromana.org/revista/capitolul-despre-formarea-limbii-romane-din-manuale-trebuie-regindit/, https://limbaromana.org/revista/un-erudit-si-lectiile-sale-gabriel-gheorghe/ etc.

[5] Prof. Petru Demetru Popescu, Strămoșii noștri reali – nemuritorii – geții, dacii, tracii, illirii, București, Casa de editură și librărie „Nicolae Bălcescu“, București, 2010, p. 206.

[6] Idem, p. 211.

[7] București, Editura Geto Dacii, 2016. La vremea protrivită, am întîmpinat demersul printr-un articol ce se poate consulta în numărul 7/2016 al „Revistei de Lingvistică și Cultură Românească“ sub titlul  Istoria trebuie rescrisă – noi pași către adevăr.

[8] Gheorghe Bichicean, Mitul despre Horea francmason, spulberat de documentul lojei vieneze „Zur Wahren Eintracht“, în „Evenimentul Istoric“, nr. 16, 24 mai – 20 iunie 2019, pp. 29-30.

[9] Valeriu Butură, Un monument al arhitecturii populare transilvănene. Biserica de lemn din Cizer, Cluj-Napoca, 1992, citat la p. 213.

[10] Octavian Beu, Răscoala lui Horea în arta epocii cu o sută cinci ilustrațiuni, București, Atelierele „Cartea Românească“, B.A.R., St. 2, 3006, pp. 17-18 (cf. nota autorului 22 inserată la p. 229).

[11] Ștefan Meteș, Lămuriri noi privitoare la Revoluția lui Horea, Sibiu, 1933 (cf. nota 41 de la p. 230).

[12] Geo Bogza, Țara de Piatră (1951), citat la p. 218.

[13] Cf. Cîntece și tradiții populare despre Horea și Avram Iancu, ediție îngrijită de Monica Anton și Ion Mărgineanu, București, Editura Minerva, 1985. Citat la p. 220.

[14] Mircea Dogaru, Necunoscuții „Horea“, „Cloșca“ și „Crișan“, București, Editura Glykom & Fortuna, 2003, p. 55 (cf. nota 49, p. 230).

[15] B.A.R., Arhiva Densușianu, VII, varia 1, fila 110 (cf. nota de la p. 230).

[16] Octavian Beu, op. cit., p. 21 (cf. nota 52, p. 230).

[17] Nicolae Densușianu, op. cit., pp. 272-273, 440 (cf. notele 59, p. 230 și 50, p. 323).

[18] Idem.

[19] Mircea Dogaru, op. cit., pp. 80-81 (cf. nota 52, p. 323).

[20] Vlaicu Bîrna, Cînd era Horia împărat, București, Editura Tineretului, 1962, p. 192, apud. Al. Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice, tom III, București, Tipografia Națională, 1864, p. 338 (cf. nota 53, p. 323).