Rugăciunea din inimă și rugăciunea din minte

De-a lungul vieții începînd din copilărie imaginile și cuvintele ne însoțesc cotidian gîndurile cu sau fără voie, într-un iureș de neoprit, de cînd ne trezim, pînă adormim; ba chiar și-n vis adeseori „vorbim“, „acționăm“, „gîndim“ etc. într-o existență pe care aș numi-o paralelă. Dar dacă ne încumetăm să facem o sumară autoanaliză, constatăm cu ușurință că, la mai mult de jumătate dintre aceste cuvinte – fie ele închegate în sintagme sau enunțuri, fie ele separate – am fi putut renunța fără nicio pagubă! Ba, dimpotrivă ele sînt un fel de balast împovărîndu-ne serios ascensiunea către îmbunătățire / perfecționare / îndumnezeire / mîntuire. Vorbirea fără rost e taxată popular prin ironii precum vorbim ca să n-adormim sau vorbim ca să ne-aflăm în treabă, ori, pseudopersonalizat, vorbi și nea Ion, că e și el om! Sub presiunea acestei realități demult descoperite empiric s-a ivit maxima tăcerea e de aur. Un pas mai departe l-au făcut unii călugări instituind legămîntul tăcerii. Acestea nu opresc însă creierul de a-și continua vorbirea lăuntrică, lupta trebuind continuată intim, prin eforturi stăruitoare.

Oceanul acesta de vocabule și de imagini în care plutim-înotăm, vrem-nu-vrem, pînă la sfîrșitul pămîntesc e alimentat de nenumărate fluvii de noi și noi imagini și cuvinte gîndite / rostite. Pe acest vast ocean rugăciunile alcătuiesc insule-tezaur ale celor mai evoluați dintre noi; unele sînt alcătuite din cuvinte rostite și/sau scrise mental – rugăciunile minții –, elaborate în singurătate sau în comunitate (în biserici, în mînăstiri etc.); altele izvorăsc din inimă, fiind mai puțin elaborate stilistico-gramatical, nelegate ori legate de respirație (după cum recomandă unii credincioși îmbunătățiți), inspirate de Sus – acestea sînt rugăciunile inimii, învelite în sentimente de iubire, de recunoștință, de admirație. Ideal de atins pentru creștinii rîvnitori este de a izbuti coborîrea rugăciunilor minții în inimi – contopiri ființial-ascendente, luminos-pulsatorii care tind firesc îndepărtarea treptată de întunericul demonic-mincinos pe Calea Adevărului întru Viața veșnică.

După conținut, rugăciunile sînt de laudă, de slavă, de mulțumire și de cerere, ori complex combinate – așa cum sînt de exemplu acatistele –, fiind atașate diferitelor momente ale zilelor și ale nopților, astfel încît, teoretic, ele pot acoperi întregul interval circadian. Practic însă, puțini stăpînesc deprinderea rugăciunilor neîncetate, majoritatea dintre noi, mirenii, lăsîndu-ne atrași mai mult ori mai puțin de cele lumești. În ceea ce mă privește, încerc stăruitor ca activitățile laice – mersul, spălatul, gătitul hranei, măturatul ș.a.m.d. – să le asociez unor rugăciuni simple: Doamne, Iisuse Hristoase, Te rog, miluiește-mă! Sau: Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Te rog, apără-mă! Ori: Sfinte Arhanghele Mihail al cărui nume îl port, Te rog, păzește-mă! Sfinte Îngere Păzitor dat de la Sfîntul Botez, Te rog, ocrotește-mă!

O nuanțare importantă aduc în încercarea de față prin mărturisitorul din temnițele comuniste pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: rugăciunea este un bun care aparține tuturor, nu doar preotului. Fiecare poate să se roage pentru celălalt și este bine ca atunci cînd te rogi pentru tine, să te rogi și pentru ceilalți, pentru că, dacă faci o rugăciune egoistă [subliniez uimit], ce ai cîștigat?Dacă faci un bine doar prietenului tău, ce ai cîștigat? Și păgînii fac la fel. Dacă te rogi numai pentru tine, ce ai cîștigat de la Dumnezeu? Atîta vreme cît nu te-ai rugat pentru aproapele tău și nu ai intervenit la Dumnezeu cu puterea rugăciunii tale pentru salvarea lui [nu ai avansat pe calea asemănării cu Tatăl Ceresc, cîntărind mereu] care este bun sau rău [adăugirile mele, M. F.]. Aici, numai Dumnezeu judecă, pentru că noi nu facem judecăți, noi numai ne rugăm.^[1]

Așadar, în ceea ce privește adresanții – Sfinta Treime, Maica Domnului, Sfinții Arhangheli, Sfinții Îngeri Păzitori primiți spre ocrotire de la Sfîntul Botez dimpreună cu Sfinții din calendar pomeniți după rînduiala ortodoxă –, cele mai bine primite sînt rugăciunile pentru semeni, „pentru aproapele“ – cum sună sintagma bisericească –, dar făcute nu doar din rațiune, fără ca bătăile inimii să însoțească termenii rugăciunilor și, mai important decît aceasta, fără ca faptele noastre să urmeze cuvintelor. Pilda samarineanului milostiv apare extraordinară prin ecourile ei în sufletele noastre copleșite adeseori de grijile înadins și atent programate de fiii și fiicele minciunii materialist-ateiste care dețin puterea în zilele noastre. Să te îngrijești de un străin tîlhărit de bandiți, să-i plătești găzduirea, să dovedești milă și dărnicie față de el, cum deducem din pilda evanghelică, pare o nebunie din perspectiva spiritelor meschine avare și războnice de care e sufocată lumea astăzi!

Locurile unde ne înălțăm rugăciunile au importanță. Am experimentat tulburător aceasta în pelerinajul făcut în Israel în 1999 sub directa îndrumare a duhovnicului meu pr. Ion Popescu. Fiorul mistic însoțindu-mă peste tot pe unde am mers, știind că pe acolo a călcat în urmă cu peste două milenii Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria, nu se poate transpune în cuvinte. Sfaturile unor trăitori converg ca rugăciunile să fie făcute într-un loc anume al locuinței, dinaintea icoanelor etc.

Referindu-mă la prezent, în timp ce liderul suveranist Călin Georgescu ne îndemna recent la rugăciuni afirmînd: Credinţa colectivă a românilor poate schimba cursul istoriei, teologul Vasile Bănescu specifica la postul de televiziune Digi: Rugăciunea nu e niciodată etnică şi colectivă, ci personală. Ea nu poate schimba decît persoana care se roagă, nu istoria şi umanitatea. Cineva observa eroarea celui din urmă dînd două exemple: Părintele Rafail Noica spunea că istoria se scrie la proscomidie, prin rugăciunile credincioșilor, la rugăciunea din timpul Sfintei Liturghii. De asemenea, Sfîntul Dumitru Stăniloae scria în Teologia dogmatică: „Istoria este o lucrare a lui Dumnezeu împreună cu oamenii. Prin rugăciune, oamenii participă activ la această lucrare, îndreptînd pașii istoriei către sensul lor ultim, mîntuirea“.

Cum ne îndeamnă să ne rugăm Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, potrivit evangheliștilor? Fericirile și Tatăl nostru sînt modele preluate de toate cărțile de rugăciune. Cel mai des rostită / gîndită / comentată este cea de-a doua, denumită și Rugăciunea Domnească.

Ca filolog și gînditor creștin căruia chiar îi pasă încotro evoluează limba românească, am semnalat erorile grave din textul acestei rugăciuni perpetuate din comoditate de majoritatea credincioșilor. Semnalele și explicațiile mele însoțitoare publicate au fost pînă în prezent ignorate, chiar și de aceia pe care – preoți sau mireni – îi cunosc personal. M-am întrebat: oare cred cumva aceștia că, dacă ei le trec cu vederea ridicînd din umeri și le perpetuează inerțial, lui Dumnezeu Îi plac aceste erori? Oare El le poate trece cu vederea la infinit? El, Care e Perfecțiunea și, așa cum o afirma Fiul Său Unul Născut și întrupat, este totodată Adevărul, Calea și Viața să nu vrea, oare, deschiderea urechilor, a ochilor și a minților credincioșilor care rostesc „sfințească-Se numele Tău“ – formă de conjunctiv cu valoare de viitor presupunînd ca mîine, ori cîndva, într-un viitor nedefinit să fie sfințit Numele Tatălui, fără a realiza că este deja sfînt numele Celui Ce Se autodefinește Eu sînt Cel Ce sînt, aceasta însemnînd că El există într-un prezent triființial perpetuu, excluzînd viitorul dezirabil exprimat de acest conjunctiv?

Mai departe, cum să-I cerem lui Dumnezeu, Care ne-a creat după chipul și întru asemănarea Sa, „să nu ne ducă în ispită“, cînd e știut că doar diavolul e supranumit amăgitorul, ispititorul și că el, nicidecum Tatăl Ceresc a trimis illo tempore șarpele s-o ispitească pe Eva în rai și că el, diavolul, continuă să ne ispitească pe fiecare aproape cotidian?

Împărtășindu-i unui prieten interogația aceasta, am primit de la el două link-uri^[2] în care Ioan-Florin Florescu, preot misionar în Scoția și Islanda, a postat la 17.11.2018 articolul și nu ne duce pe noi să ne pună dracu᾽ (sic!) din care reproduc:

Cuvînt cu cuvînt exact asta a spus Iisus (=Evanghelia) – „și nu ne duce pe noi în ispită / încercare“ – și nu încape, din punct de vedere gramatical-semantic, nicio interpretare. E o propoziție la fel de simplă ca „Ana are mere“. E cu totul altceva însă că versetul în discuție pune o problemă hermeneutică din punct de vedere teologic: ne poate duce Dumnezeu în „ispită“? Ce vor să spună aceste cuvinte? Tocmai la aspectul hermeneutic m-am referit și eu! Iau aminte și la recomandarea din finalul articolului, adresată episcopilor catolici care au propus deja schimbarea expresiei în cauză prin „și nu ne părăsi în timp de ispită“: […] pînă să schimbe textul Rugăciunii Domnești poate ar fi mai bine să aprofundeze ce spune Sfîntul Pavel în 1 Cor 10.13: „Dumnezeu nu va îngădui să fiți ispitiți / încercați peste puterile voastre, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda“. Asta-i însă cu totul altceva! Ispititorul vizat de apostol este cel îndeobște cunoscut: potrivnicul.

Observînd că autorul a evitat răspunsul la întrebarea pe care chiar el a formulat-o: Ce vor să spună aceste cuvinte? – ceea ce înseamnă că, pentru moment, era incapabil să se convingă pe sine, darămite pe alții! – am trecut să cercetez al doilea articol al său, anume încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită“ (sic!) postat pe același blog pe 22.11.2018, din care copiez:

În limba română veche (de unde a fost moștenit în traducerile de azi ale Evangheliei), cuvîntul ispită însemna „încercare, căutare, cercetare, probă, exercițiu și numai în funcție de context primea conotații pozitive sau negative. A ispiti însemna a pune la încercare, a proba, a cerceta […] Uitați, așadar, că ispitele (dacă rămînem la acest cuvînt vechi) sînt neapărat rele. Ispitele nu sînt doar „tentații“, „seducții“, „păcate“, „pofte“ etc., ci orice încercare a credinței, a dragostei, a răbdării, a înțelepciunii, a caracterului și așa mai departe. Ele pot fi bune sau rele, în funcție de intenția lor.

E limpede atunci: „vina“ neînțelegerii o poartă… evoluția limbii! Dar de ce n-am avea dreptul de a interveni semantic, pe măsura acestei evoluții? De ce-am rămîne împietriți în vechea limbă și n-am ține seama de înnoirile ei, de schimbările firești oricărui organism viu? Oare Biblia și rugăciunile rînduite să fie adresate creștinilor de-acum cinci-șase sute de ani, nu nouă, celor trăitori în mileniul al treilea?

Autorul e convins că „ispitele“ au rol pedagogic, deși, paradoxal, e de acord că Domnul  n-are nevoie să „probeze“ nimic deoarece „El Însuși cunoaște ce este în om“ (Ioan 2,25). De neînțeles atunci îmi pare pledoaria lui stăruitoare pentru acest gen de „ispite“, nebăgînd de seamă că se contrazice: Toate aceste încercări, experiențe (căci peirasmós^[3] are și acest sens), au un rol pedagogic și sînt pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual […] Rolul încercărilor – insistă el mai departe – este de a-i ajuta pe cei credincioși să se verifice dacă Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat, dacă sînt gata să-L asculte necondiționat, dacă Îi respectă poruncile, dacă se tem de El, dacă au credință ș.a.m.d. În continuare, precizarea scripturistică Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, căci fiecare este ispitit cînd este tras și momit de însăși pofta sa, apoi pofta, zămislind, naște păcatul, iar păcatul odată săvîrșit aduce moartea (Iacob 1, 13) e tălmăcită inacceptabil din punctul meu de vedere, anume: Îi cerem lui Dumnezeu „să nu ne ducă în ispită“ din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre, ca în replica acelui tată care spune cu lacrimi în ochi înaintea Mîntuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele“ (Marcu 9, 24). Altfel spus, cred Doamne, dar nu pune la încercare credința mea, Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sînt slab, dar primește-mă așa cum sînt și „nu mă duce în ispită / nu mă pune la încercare“. Dar oare, dacă ar fi așa, ar mai fi vorba despre „înțelegere și asumarea neputințelor“, altfel exprimat despre autocunoaștere reală la creștinul care se teme de adevăr, de realitate, de el însuși? Aceasta îmi aduce aminte de o replică cinematografică infantilă: „minte-mă, dar minte-mă frumos!“ Transcriu și concluzia, cu care de aceasta dată sînt parțial de acord, mai exact cu ultimul enunț: o adaptare de genul „și nu ne lăsa pe noi / nu ne părăsi în vreme de ispită“ este o abatere de la sensul biblic, o simplificare comodă, banală, care elimină tensiunea căutării mîntuirii în întîlnirea noastră cu Dumnezeu. Dacă ar fi ceva de schimbat în versetul respectiv, este cel mult înlocuirea cuvîntului ispită cu încercare. Uzul actual al cuvîntului a impus exclusiv sensul negativ (de aici și dificultatea înțelegerii versetului) iar explicațiile pe care le pot primi credincioșii prin cateheză sau predică se pare că nu sînt suficiente. La o traducere literală e greu de ajuns, dar o soluție ar putea fi: „și nu ne pune pe noi la încercare“.

Personal, cînd mă rog formulez în continuare și nu mă lăsa dus în ispită fără a vedea în aceasta vreo abatere hermeneutică, fiindcă, oricare ar fi originea ipoteticii ispite cotidiene, ea nu-mi folosește, nu-i văd rostul pedagogic, dimpotrivă: mă întîrzie de la obligațiile mele, îmi consumă energia, îmi abate parcursul firesc.

În finalul Rugăciunii Domnești se obișnuiește o confirmare agramată: „Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor“. Aici s-ar afla mai întîi un așa-numit acord prin atracție (!), dar realitatea e că subiectul multiplu împărăția, puterea și slava implică acordul la plural al verbului a fi, iar al doilea dezacord e al articolelor posesive, care ar trebui și ele puse la plural! Eliminînd și reluările pleonastice „noastră“, „nouă“ din restul textului, înlocuind învechitul „greșiților“ cu sintagma potrivită celor care ne greșesc și optînd fie pentru „pururea“, fie pentru arhaica tautologie „în vecii vecilor“ (căci folosite împreună alcătuiesc un alt pleonasm), corectată Rugăciunea Domnească  devine, cînd e rostită împreună cu alții:

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfînt este numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea cea spre ființă dă-ne-o astăzi și ne iartă greșelile precum și noi iertăm celor ce ne greșesc și nu ne lăsa duși în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Ale Tale sînt împărăția, puterea și slava, ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfîntului Duh, acum și pururea. Amin.

Cînd e rostită „în cămara cea tainică a sufletului“ ea devine:

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfînt este numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea cea spre ființă dă-mi-o astăzi și-mi iartă greșelile precum și eu iert celor ce-mi greșesc și nu mă lăsa dus în ispită, ci mă izbăvește de cel rău. Ale Tale sînt împărăția, puterea și slava, ale Tatălui, ale Fiului și-ale Sfîntului Duh, acum și pururea. Amin.

Am avut bucuria filologică de a asculta din altar pe un preot dintr-o biserică din cartierul Berceni răspunzînd enoriașilor ce rostiseră la unison Rugăciunea Domnească prin:  Ale Tale sînt împărăția, puterea și slava, ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfîntului Duh, acum și pururea. Amin. Ei bine, vă asigur că nu s-a cutremurat nici catapeteasma, nici candelabrul; nu s-a stins dezaprobator nicio lumînare la această îndreptare gramaticală firească; deci se poate cînd există voință și, mai ales, cînd studiile gimnaziale și liceale s-au făcut cu temeinicie!

Între rugăciunile dimineții a șasea folosește un derivat verbal al aceluiași cuvînt vechi, anume „ispitești“, lui Dumnezeu atribuindu-I-se, pe lîngă cunoașterea tainelor oamenilor și posibilitatea aceasta. De această dată, orice sinonim s-ar invoca – „cercetezi“, „verifici“, „încerci“, „probezi“ etc. –, cererea  nu a se justifică: dacă deja Creatorul „inimile și rărunchii le știe cu adevărat“, despre ce rost pedagogic ar mai putea fi vorba? În această alcătuire mai apare și o tendință de supralicitare a stării proprii credinciosului, socotite cu falsă smerenie iremediabil decăzute, care contravine cercetărilor mai noi pluridisciplinare în urma cărora ceea ce i se atribuie negativ ADN-ului propriu sau al semenilor dăunează grav sănătății și evoluției spirituale^[4]. Înlocuind și îndreptînd și celelalte erori, rugăciunea devine:

Doamne, Atotțiitorule, Dumnezeul Puterilor și al tuturor trupurilor, Care între cele de sus locuiești și spre cele de jos privești; Cel Ce cunoști inimile, rărunchii și tainele oamenilor le știi cu adevărat; Lumină fără de început și pururea fiitoare, în care nu este mutare sau umbră de schimbare: Însuți, Împărate fără de moarte, Te rog, primește rugăciunile noastre / mele pe care le aducem / aduc în acest ceas îndrăznind pentru mulțimea milelor Tale. Te rog, iartă-ne / iartă-mi  greșelile pe care le-am săvîrșit înaintea Ta cu cuvîntul, cu fapta, cu știință ori din neștiință. Te rog, curăță-ne / curăță-mă de toate întinăciunile trupești și sufletești, făcîndu-ne / făcîndu-mă casă cinstitului și Sfîntului Tău Duh și ne / îmi dăruiește cu inimă veghetoare și curată să trecem / trec toată noaptea acestei vieți, așteptînd luminata și sfînta zi a Unuia-Născut Fiului Tău, a Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, cînd va veni pe pămînt cu slavă să judece pe toți și să plătească fiecăruia după faptele lui, ca să nu fim aflați / fiu aflat zăcînd și dormitînd, ci priveghind și sculați / sculat întru lucrarea poruncilor Lui și să fim / fiu gata a intra în bucuria și cămara slavei Lui celei dumnezeiești, unde este glasul cel neîncetat al celor ce Te laudă și nespusa dulceață a celor ce văd pururea frumusețea cea nespusă a slavei Tale. Tu ești lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești toate și pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin! 

Aceeași alcătuire există și-n a treia dintre rugăciunile concepute de Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Doamne, nu mă duce pe mine în ispită“. Corect formulată, ea devine:

Doamne, Iisuse Hristoase, Te rog, nu mă lăsa dus în ispită.

Adaosurile mele au rostul de a preciza adresantul și de a-L ruga, altminteri adresarea capătă prin imperativ o jenantă nuanță poruncitoare. Argumentez prima precizare fiindcă – apropo de Evanghelie – acolo substantivul la vocativ doamne / Doamne, fiind echivalentul actualului domnule, apare și cu referire la grădinarul din cimitir.

Un alt text des folosit drept rugăciune zilnică este Psalmul lui David din Vechiul Testament. Știut fiind că Iisus Hristos a venit să împlinească legile iudaice, oare n-ar trebui să eliminăm în prezent cererile păcătosului rege care i-a sedus soția credinciosului Urie iar pe el l-a trimis la moarte sigură? Acestea, într-adevăr, constituie fărădelegi! La ele se referă psalmistul cu amar regret! Desigur, exemplara umilință, dorința sinceră de pocăință exprimate convingător în această compunere au și valoare poetică, dar numai aceia dintre noi care am săvîrșit fapte abominabile asemănătoare putem cere lui Dumnezeu „șterge fărădelegea mea“. Mai departe, detalii precum „vărsarea sîngelui“, „arderile de tot“ ale vițeilor pe altare nu mai au niciun rost, din moment ce jertfa nesîngeroasă a euharistiei creștine le-a înlocuit de peste două milenii. Ce-ar mai rămîne actual, valabil din străvechiul psalm pentru omul secolului al XXI-lea? Creștinîndu-l și modernizîndu-l stilistic-gramatical, lăsînd pe alți inși ai planetei să se roage pentru Sion și pentru Ierusalim, unde le sînt locurile natale, iar noi, românii, să ne rugăm pentru țara noastră și pentru așezările în care locuim, el ar deveni nu doar un frumos text literar ci și un exemplu de rugăciune:

Te rog, miluiește-mă, Dumnezeule Întreit în Persoane – Tată, Fiule Unule Născut și Duhule Sfinte –, după marea-Ți milă și după mulțimea îndurărilor Tale! Te rog, spală-mă întru totul de greșelile mele și de păcatele mele mă curăță, căci altminteri greșelile și păcatele rămîn înaintea mea pururea. Dacă Ție Unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, ești îndreptățit întru cuvintele tale să biruiești cînd vei judeca. Întru fărădelegi comuniste/neomarxiste m-a născut maica/mama. Adevărul ai iubit, cele nearătate și ascunse ale înțelepciunii Tale mi le-ai arătat. Te rog, stropește-mă spre a mă curăța; Te rog, spală-mă și mai mult decît zăpada mă voi albi. Auzului meu, Te rog, dă-i bucurie și veselie; astfel se vor bucura oasele cele smerite. Întoarce-Ți fața, Te rog, de la păcatele mele și toate greșelile mele șterge-le. Te rog, inimă curată și Duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda, Te rog, de la fața Ta și Duhul Tău Cel Sfînt nu-L lua de la mine. Te rog, dă-mi bucuria mîntuirii Tale și cu Duh stăpînitor mă întărește. Voi învăța pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce, dacă va fi voia Ta. Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta, Doamne, Iisuse Hristoase și buzele mele Te rog să mi le deschizi spre a vesti lauda Ta. Jertfa adusă lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrîntă și smerită nu o va urgisi. Te rog, fă bine, Doamne Iisuse Hristoase, după voia Ta, României și să se zidească orașele și satele Tale iubite. Atunci vei binevoi jertfa fără de sînge săvîrșită liturgic în altarele Bisericilor. Amin.

Dintre rugăciunile zilnice nu lipsește creștinului trăitor cea închinată Maicii Domnului – Preacurata Fecioară Maria. Am citit opinia cuiva, pe un site oarecare, că a fost îngrozit auzind o voce preoțească folosind sintagma Mama lui Iisus Hristos. Mărturisesc a nu-i împărtăși sentimentele: de cînd sinonimele constituie surse de îngrozire pentru românii trăitori în acest mileniu? În schimb, adresîndu-mă Preasfintei Fecioare – ca de altfel niciunuia dintre Sfinți, ori chiar Sfintei Treimi – nu pot rosti „Te mărim“ în loc de Te slăvim, în acest caz nemaifiind vorba de sinonimie. Pentru un simplu muritor ca mine e imposibil, ba chiar sfidător dacă nu chiar blasfemiator „a mări“ vreun Sfînt deja mărit, încununat de Dumnezeu! Pot însă a slăvi, a preaslăvi, a venera pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos și, de asemenea, pe Tatăl, pe Fiul, pe Sfîntul Duh și pe oricare dintre Sfinții Ierarhi, pe Mucenicii și pe Mucenițele din calendar. Din acest motiv, scriu și rostesc în încheiarea cunoscutei rugăciuni cuvenite Sfintei Fecioare Te slăvim în cadrul bisericesc, cînd se cuvine folosit pluralul și Te slăvesc cînd mă aflu doar eu dinaintea icoanei. În plus, într-o discuție purtată cu duhovnicul meu i-am mărturisit că evit atributul învechit și oarecum ambiguu din expresia „Născătoare de Dumnezeu“. Adjectivul desemnează o însușire femeiască pe care am auzit-o prea des luată în derîdere în copilăria mea de la periferia Bucureștilor în compunerea năstrușnicelor înjurături în care erau specializați bețivanii cartierului! În plus, mi se pare firesc să precizez despre a Cui Maică este vorba: desigur, nu a Dumnezeului Treimic, ci doar a Fiului lui Dumnezeu Tatăl, Care la vremea potrivită a trimis Duhul Sfînt în vederea zămislirii lui Iisus Hristos cu acordul Fecioarei ce-a întemeiat creștinismul: „Fie mie!“ Rugăciunea dragă minții și inimii mele devine în colectivitate:

Cuvine-se cu adevărat să Te fericim, Maica Fiului lui Dumnezeu, Cea pururea fericită și preanevinovată. Ceea Ce ești mai cinstită decît heruvimii și mai mărită fără de asemănare decît serafimii, Care fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvîntul ai născut. Pe Tine, Cea cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu, Te slăvim.

În intimitate, rugăciunea o rostesc astfel:

Cuvine-se cu adevărat să Te fericesc, Maica Fiului lui Dumnezeu, Cea pururea fericită și preanevinovată. Ceea ce ești mai cinstită decît heruvimii și mai mărită fără de asemănare decît serafimii, Care fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvîntul ai născut. Pe Tine, Cea cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu, Te slăvesc.

Binecunoscută și mai ales în timpul Postului Mare rostită este rugăciunea alcătuită de Sfîntul Efrem Sirul, în trei stări, cu metanii și închinăciuni. Din neglijența traducătorilor de odinioară și, după opinia, mea fără motive întemeiate se perpetuează și astăzi un dezacord în număr, fiind vorba de cîte patru duhuri aflate în opoziție, așa încît singularul nu-și are rostul! Reamintesc că în rugăciunile mele nu uit să folosesc adaosul Iisuse Hristoase pe lîngă Doamne sau, Tată Ceresc cînd este cazul și să formulez Te rog, pentru că altfel simt prea îndrăznețe imperativul verbelor – nu se cade să poruncim ca unor inferiori ori egali ai noștri Persoanelor Sfintei Treimi, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos ori Sfinților! Corectată, inclusiv cu eliminarea pleonasmului prin repetarea pronumelui posesiv, rugăciunea este:

Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpînul vieții mele, duhurile trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire și al grăirii în deșert, Te rog, nu mi le da!

Iar duhurile curăției, al gîndului smerit, al răbdării și al dragostei, Te rog, dăruiește-mi-le!

Așa Doamne, Iisuse Hristoase, Împărate, Te rog dăruiește-mi să-mi văd greșelile și să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat ești în veci! Amin!

Dumnezeule, Te rog, milostiv fii mie, păcătosului!

Dumnezeule, Te rog, curățește-mă pe mine, păcătosul!

Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, Te rog, mîntuiește-mă!

Fără de număr am greșit, Doamne, Iisuse Hristoase, Te rog, iartă-mă!

Definitivînd acest eseu în fasta perioadă a începutului de an, cînd Boboteaza a încununat minunata salbă de sărbători creștin-ortodoxe, nu-mi pot ascunde zîmbetele mirate față de pleonasmul din enunțul Iordanul s-a întors înapoi rostit / cîntat la slujbele specifice de cîteva ori! I-am arătat greșeala cu un prilej anterior unuia dintre cei care intonează la strana Bisericii Sfinții Trei Ierarhi de care aparțin, așa încît anul acesta de fiecare dată cînd i-a venit rîndul a evitat eroarea fără nicio pagubă hermeneutic-teologică! A fost o plăcere să-l ascult și l-am felicitat după slujbă, bucurîndu-ne împreună de mica dar importanta izbîndă filologică! Dacă se conștientizează feluritele greșeli de limbă din cărțile de rugăciuni și există suficient bagaj școlar acumulat de cei care le folosesc, dar mai ales dacă este iubită limba română, toate pot intra în armonia dorită și de Dumnezeu!

Știința de carte este plăcută lui Dumnezeu Cel manifest ca omniprezență și omnipotență Triființiale și El nu respinge progresul, perfecționarea ce sînt specifice pentru tot ceea ce în univers nu stagnează, nu rămîne încremenit, ruginit. Dacă, observînd cu atenție lumea actuală, constatăm diversificarea amețitoare a metodelor și uneltelor demonice de înrobire și dezumanizare, cum ar putea Tatăl Creator să accepte inerția, rămînerea celor care-L iubesc și-L mărturisesc la forme arhaice de limbaj, la rugăciuni desuete, la respingerea tehnologiei? Rugăciunea cotidiană, care ideal ar fi să coboare din pagina cărții de rugăciuni, adică din minte, în inimă nu poate rămîne agramată, desuetă, citită ori memorată și papagalicesc reprodusă. Sînt convins că Dumnezeu – Inteligența Creatoare Supremă – nu ne vrea roboți programabili atîtea ore din zi și din noapte, să psalmodiem și să batem metanii. Progresul nu e repudiat de Dumnezeu, Care e Perfecțiunea prin definiție, ba chiar e facilitat de El – dovadă fiind inspirația dată unor aleși ai Săi, cărora le descoperă la timpul cuvenit cutare ori cutare formulă chimică, medicală, matematică, ori infailibile legi cuantice, sociale, economice ș.a.m.d. Formularea comună descoperirile științei denotă faptul că acestea erau pînă la vremea potrivită acoperite, camuflate, ascunse, așa cum, după voia divină erau ținuți să nu vadă / înțeleagă ochii însoțitorilor lui Iisus Cel înviat pe drumul spre Emaus. Toată știința preexistă în Dumnezeu; nu trebuie decît să fie descoperită prin voia Sa.

Să ne rugăm, așadar, să ne dea Dumnezeu sănătate, luminarea minților și a inimilor pentru aflarea grabnică a Adevărului pe Calea întru Viață – de bună seamă, aceasta e calea mîntuirii, despre care le vorbea Sfinților Apostoli și ucenici ai Săi – și puterea mărturisirii acestui Adevăr.

 

București, 6-7 gerar 2026

^[1] Extras din Revista Atitudini Nr. 87.

^[2]  V. https://share.google/C4gVmgpf2VMg1KJRu și https://share.google/IsSIGh8Mn7VB9apTH

^[3] Cuvîntul grecesc corespunzător.

^[4] Cuvintele tale creează o undă sonoră. Unda acționează asupra ADN-ului. ADN-ul își schimbă structura conform informației primite. Dacă informația e distrugătoare, ADN-ul se degradează. Dacă e vindecătoare, ADN-ul se reface.

Din aceasta decurg cîteva reguli simple, între care a cincea  este: elimină complet din viață blestemele și înjurăturile. Mai ales către tine și către cei dragi. Ține minte cifra: 30.000 roentgen. Fiecare cuvînt grosolan lovește celulele cu această forță. Nu e exagerare. E „fapt“ măsurat științific (cf. Anatol Basarab, Protecția ADN-lui – o necestate vitală. Ipoteza credibilă a lui Piotr Goriaev, https://mihaifloarea.wordpress.com/2026/01/10/noul-euxin-nr-73/ În speță, „gurile noastre cele întinate“ cum a scris alcătuitorul rugăciunii nu e admisibil. La fel, epitete autoatribuite precum „ticălosul“, „netrebnicul“, „leneșul“ ș.a.m.d. din alte rugăciuni s-ar cuveni evitate, căci Dumnezeu cunoaște toate defectele și calitățile noastre, iar modalitatea aceasta de a ne pune cenușă-n cap, cum se spune în popor, poate înșela vigilența unor semeni care ne-ar evalua, însă nicidecum pe a Celor de Sus!