| | |

Prin ochii călătorului: țările române în secolul al XIX-lea (I)

Apărut ca gen literar în perioada Renașterii, memorialul de călătorie era, mai degrabă, preocuparea călătorilor „de meserie”, adică a negustorilor, navigatorilor, exploratorilor. Paradigma romantică schimbă ceva în acest domeniu: încep să călătorească și alte categorii de oameni, care își notează impresiile fie în jurnale, fie în scrisori către cei de acasă.

Mi-am propus să parcurg câteva drumuri alături de călătorii străini care au vizitat țările române în secolul al XIX-lea, pentru a reconstitui atmosfera epocii, trăsăturile gazdelor, elemente de gastronomie, relațiile dintre oameni, starea economică a țării.

Primele popasuri le voi realiza prin intermediul lui Adrien Louis Cochelet, agent și consul al Franței în Țările Române, în perioada 1834–1839. Jurnalul de călătorie datează din 1835 și urmărește traseul parcurs: Câineni, Mănăstirea Argeșului, Pitești, București, Călărași, Brăila, Iași. Evident, fiind vorba de un diplomat francez, reacția celorlalți reflectă atitudinea față de o autoritate, de un reprezentant al unei mari puteri.

Primul aspect care mi-a atras atenția este recunoașterea ospitalității ca trăsătură definitorie a românilor. În cea dintâi stație de poștă, i se oferă un prânz; la Mănăstirea Argeșului, este primit „cu mari onoruri”, întâmpinat cu dulceață și un pahar cu apă rece, apoi servit cu „orez, rasol de găină și niște păstrăvi extraordinari”; cina de la Pitești este considerată „minunată”, „servită impecabil”; la Iași, prânzul este „excelent pregătit”, „servit impecabil și cu mare lux, după moda europeană”. Sintagmele la care recurge autorul pentru a eticheta felul în care este găzduit sunt apreciative: „o primire călduroasă”, „primirea îndatoritoare”, „cu multă bunăvoință”, „onoruri necunoscute în alte țări din Europa”, „politețea românească se arată în tot ce are mai plăcut și mai ospitalier”.

Am reținut, de asemenea, orientarea filofranceză reflectată, în special, în educația tinerilor: „tânărul ofițer valah vorbea bine franceza”, „un arhimandrit vorbea bine franțuzește”, fiica prefectului din Pitești „a făcut oficiul de interpret”, membrii divanului se exprimă „într-o frumoasă limbă franceză”, prințul domnitor din Moldova este educat de un francez și „se exprimă perfect”.  La Iași, se inaugurează, în prezența consulului Franței, un mic teatru francez. Atât în București cât și în Iași existau pensioane franceze pentru fete și băieți. Autorul reține totuși tendința celor bogați de a-și educa odraslele acasă, cu dascăli consacrați, ori de a le trimite la universitățile din străinătate.

Reiese, din ceea ce relatează consulul francez, că românii iubesc protocolul și îl respectă. Dacă vizita are caracter oficial, totul se pregătește cu migală. La Mănăstirea Argeșului, călugării așteaptă rânduiți în curtea mănăstirii, în timp ce trăsura trasă de 20 de boi înaintează agale. La București, consulul primește delegația miniștrilor și a peste 200 de nobili.

Bucureștiul este perceput ca un spațiu al contrastelor: „Te puteai crede într-o mare capitală europeană, dacă n-ar fi fost atât de șocant contrastul dintre lux și mizerie”. Frapează imaginea trăsăturilor vieneze, cu femei elegante, îmbrăcate după moda pariziană, cu tineri în vestimentație „europeană”, în timp ce străzile sunt murdare, prost pavate sau pardosite cu scânduri și trunchiuri de brad.  Altfel se reflectă Iașiul în ochii călătorului: cartiere foarte curate, biserici impresionante, palatele celor bogați, librării.

Călătoria se realizează cu dificultate: la Câineni, consulul plătește 12 cai de poștă, dar, în locul acestora, poștalionul este tras de 20 de boi! Călătorul notează că pornește din Câineni la ora cinci după-masa și ajunge la Mănăstirea Argeșului a doua zi, la prânz.

Se conturează și o altă lume pe care călătorul o vede din trăsura confortabilă: „Casele pe care le zăream arareori erau într-o stare mizerabilă și adesea primeau lumină printr-o deschizătură astupată cu hârtie unsă cu grăsime”.

Referirile la vestimentație sunt fragmentare, dar reușesc să contureze o imagine a societății. Marii boieri poartă „vechiul și impunătorul costum valah”, în timp ce toți ceilalți membri ai divanului sunt sincronizați cu moda europeană: „încântătoare haine împodobite cu aur și argint”. Femeile din elita bucureșteană sunt îmbrăcate elegant, în stil parizian. Bărbații din satele tradiționale poartă haine din „postav brun”.

Câteva concluzii de impun în urma acestei re-călătorii pe urmele lui Adrien Louis Cochelet. Autorul scrutează noua lume pentru a regăsi ceea ce a rămas acasă, prin urmare, nu îl preocupă diferențele dintre culturi, ci asemănările. Primează orgoliul celui care descoperă că societatea franceză este oglindită de cea din Iași sau din București, că limba proprie este vorbită de ceilalți. Dată fiind funcția pe care o deține, însemnările de călătorie surprind fragmentar atmosfera vremii, accentuând raporturile la nivel înalt, protocolul, atmosfera din familiile nobile.