Principalele evenimente istorice ale României relatate de ziarul Neamul Românesc
Izbucnirea, în vara anului 1914, a celei dintâi conflagrații mondiale nu putea fi trecută în tăcere de ziarul Neamul Românesc. Cu clarviziunea caracteristică, Nicolae Iorga atrăgea atenția asupra caracterului distrugător pe care războiul de-abia început îl avea asupra statelor lumii: “Va fi unul din cele mai mari ale istoriei omenirii prin măreția oștilor – 20 milioane omenești -, pornite pe măcel și dare de foc, prin perfecția mijloacelor de distrugere, prin învățătura tacticienilor și strategiilor, prin imensele pagube pe care le va aduce culturii umane. Dar supt raportul ideilor, acest masacru odios va fi unul dintre acele acte de ură idioată, care s-a săvârșit vreodată pe fața pământului, o dovadă de atroce a păcatelor pe care le poate săvârși această lume fără Dumnezeu și fără ideal“.
La Vălenii de Munte vor fi tipărite, până în 1940, și alte publicații literare sau științifice aflate sub conducerea istoricului: ’’Cuget Clar’’, ’’Cuget Clar’’ (Noul ’’Sămănător’’), ’’Revista Istorică’’, ’’Bulletin de la Section Historique de l’Academie Roumaine’’, ’’Bulletin de l’Institut pour l’etude de l’Europe sud-orientale’’, ’’Revue Historique de Sud-est europeen’’, ’’Melanges de l’Ecole Roumain en France’’.
Dintre toate aceste publicații periodice, în acțiunea cu caracter național având că țel final unirea politico-statală a românilor, cea mai importantă – pentru ecoul său în rândul populației – a fost ’’Neamul Românesc’’. Deși se anunțase, încă în numărul din 4 aprilie 1908, ca toată corespondența ziarului se va trimite la Vălenii de Munte, ’’unde se aseaza direcția, redacția și administrația’’, totuși cum am mai menționat – pe frontispiciul publicației va mai apărea un timp indicația ’’București’’; i se va adăuga, însă și locul imprimării, ’’Tipografia <> Vălenii de Munte’’, începând cu numărul din 30 mai 1908. Faptul acesta a contribuit la intrarea Vălenilor în conștiința publicului care, în majoritate, nici nu auzise până atunci de mica localitate. Ziarul era din ce în ce mai mult citit, atât în Romania, cât și în teritoriile ocupate; i se trimiteau spre publicare tot mai multe materiale. Corespondența primită de Nicolae Iorga, păstrată azi, în cea mai mare parte, la Academia Română, oglindea ecoul cu totul deosebit al articolelor publicate. Aceasta și pentru că promova o idee foarte populară, aceea a solidarității naționale; pentru că spunea adevăruri de care alte publicații se fereau; aveau un caracter polemic pronunțat, deși într-un limbaj civilizat. Nicolae Iorga impusese în mod explicit, această linie. În numărul din 9 mai 1908, unul dintre primele apărute la Vălenii de Munte, el declara încă odată că ziarul ’’E închinat mărturisirii adevărului, dezvalirii rănilor deschise care sângeră, înfruntării fară sfială falsă sau meșteșugită, a celor răi strânși în legiuni ale politicianismului orb și lacom, îndemnării și, daca se poate, strângerii laolaltă, pentru binele acestei Țari și a Neamului acestuia, a tuturor cari sânt cu adevărat oameni de cinste, oameni de muncă, oameni de credință și jertfă’’.
O imagine generală a activității editoriale a Tipografiei ’’Neamul Românesc’’ de la Vălenii de Munte se poate realiza pe baza anunțurilor periodice de apariții inserate în ziarul ’’Neamul Românesc’’. În primele șapte luni se tipăriseră peste 30 de volume, cele mai multe în cadrul unor colecții: Biblioteca naționalistă, Biblioteca de poeți a ’’Neamului Românesc’’ ,Scriitori noi, Biblioteca de teatru a ’’Neamului Românesc’’, Biblioteca de folclor a ’’Neamului Românesc’’, Biblioteca Ligii Culturale. Din cele peste 30, 12 aparțineau lui Nicolae Iorga: “Istoria românilor“,“Istoria Evului Mediu“,“Istoria Bisericii Românești“,“Cultura națională și politica națională“,“Un martir străin al păcatelor noastre“,“Vecinii noștri“,“A cui e Dunărea“,“Originile naționalismului roman“,“Trecutul unei reședințe regale“,“La un vechiu văd de vrăjmășie intre romani“,“Îndreptățirea celor ce stăpânesc“,“Unirea Principatelor“.
În anii primului război mondial, ziarul Neamul Românesc, s-a impus ca una dintre cele mai de seamă gazete, Nicolae Iorga propunându-și să facă din ea un ziar care să vorbească în adevăr sufletelor și de cele bune și de cele rele, infiltrând, forțând credința în victoria neapărată, oricât de târziu, cu oricât de multe jertfe. (Nicolae Iorga, “Sub trei regi“, București, 1932, p. 213). În timpul războiului, tirajele s-au dovedit insuficiente și ziarul său era așteptat cu nerăbdare și repede epuizat.
În condițiile grele ale refugiului la Iași, devenit, ad-hoc, capitala țării, suprapopulat și bântuit de molime și lipsuri, ziarul Neamul Românesc apărea ca o rază de soare, unde articolele scrise cu toată căldura unui suflet mare și cu toată înțelepciunea unei minți pătrunzătoare și clarvăzătoare, deveniseră o hrană indispensabilă, dătătoare de speranță.
Cu o adâncă întelegere a evenimentelor, Nicolae Iorga avea să sublinieze, încă în decembrie 1916, că unul din marile daruri sufletești, ale acestui război crâncen, va fi reîntregirea istorică a popoarelor, prin aceasta înțelegând acea “întoarecere la împărtășirea cu trecutul, acea tovărășie necontenită, văzută de aproape, cu strămoșii, prin care sunt chemate – și răspund la apel – nu numai toate puterile de astăzi ale fiecărui neam, dar și tot ceea până în fundul veacurilor poate fi un mijloc de îmbărbatare și îndemn“. (“Reîntregirea istorică“, XI, nr. 144, 22 decembrie 1916, p.1).
Articolele de fond scrise de Nicolae Iorga accentuează calități de excepție ale savantului: demnitate, patriotism, înțelepciune și erudiție literar-istorică, dragostea necondiționață pentru semenii săi. O dată solicitările pentru abonamente erau însoțite de justificări, precum: de citirea acestei reviste nu mă pot dispensa, dupa cum nu mă pot dispensa de hrană pentru susținerea vieții sau la sate revista nu a fost citită, a fost devorată.
Era un omagiu adus inițiatorului și directorului, marelui istoric Nicolae Iorga, a cărui uriașă personalitate răzbate din fiecare pagină. El a știut să imprime ziarului său un suflu nou, o conduită aparte, să ajungă direct prin subiectele alese, la sufletul fiecărui român. A știut să-și aleagă colaboratori dintre personalitățile marcante ale culturii românești (A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Cezar Petrescu, Ion Agârbiceanu, Constantin Rădulescu-Motru, Victor Ion Popa, Pamfil Șeicaru, Onisifor Ghibu, Emil Gârleanu ș.a.), dar mai cu seamă a știut să-și construiască ziarul așa încât să nu se abată de la obiectivul său inițial: destăinuirea tuturor nedreptăților, pedepsirea tuturor păcatelor, proclamarea tuturor lipsurilor și sârguinței cinstite, găsirea unei îndreptări care să ne asigure o viață vrednică. Urmărind să depășească statutul de simplu cotidian, “Neamul Românesc“ a publicat în paginile sale și unele conferințe de larg interes rostite cu diferite ocazii: dezveliri de monumente, inaugurarea cursurilor unor instituții de învățământ, comemorarea momentelor de seamă din trecutul nostru național, aniversarea unor personalități ale culturii românești, diverse conferințe ținute de mare savant la Radio București, reunite, ulterior, într-un volumde sine stătător (sfaturi pe întuneric). În felul acesta, “Neamul Românesc“ s-a transformat dintr-un ziar obișnuit într-o adevărată cronică, în care consemnările lapidare se împleteau armonios cu evocările istorice, rămânând astfel fidel instituțiilor anunțate încă în primul său număr: “Am ajuns la vârsta când trebuie să plecăm în toate de la cunoștințe de noi înșine, de la cea mai deplină și serioasă cunoștință a tuturor puterilor și slăbiciunilor noastre. A venit vremea să lucrăm numai cu puterile noastre, oriunde le avem; a venit vremea să țintim numai către scopurile noastre bine cercetate și alese…Voim să trăim din lucrul nostru pentru a întemeia bine căminul nostru cel mic, vatra noastră cea îngustă…Noi trebuie să ne întrebăm, să ne sfătuim, să ne înțelegem, clipă de clipă, pentru a ni se afla rostul cel adevărat și a nu ne îndepărta de la dânsul. De aceea iese această tipăritură, menită tuturor, tuturor celor buni și de ispravă, și chiar și celor ce șovăiesc încă, și chiar și celor care sunt în stare a se întoarce. Ea vine fiindcă trebuie să vină. Vom vedea dacă mulți cugetă tot astfel. Dacă nu – vom cădea, dar nu ne vom socoti învinși. La cel dintâi prilej ne vom ridica din nou și vom încerca astfel până la sfârșitul zilelor noastre – fie și între hohotele de râs și loviturile de pietre ale celor ce nu înțeleg că am venit pentru binele lor – ceea ce știm că este datoria noastră“. Această profesiune de credință a călăuzit an de an, număr de număr, ziarul Neamul Românesc și pe directorul său.
Istoric și dascăl deopotrivă, dar mai presus de toate un mare român și patriot, Nicolae Iorga a urmărit să transmită cititorilor ziarului său – de la cei aflați în pragul adolescenței până la cei aflați peste anii au nins florile albe ale grijilor și necazurilor – cele mai înălțătoare simțăminte de dragoste pentru trecutul de jertfe și biruințe ale poporului român, mândria de a aparține unei nații demne, credința într-o lume mai dreaptă și mai bună făurită prin lupta și munca tuturor fiilor acestui pământ, dorința de a trăi demni, uniți și în bună înțelegere cu toate națiile. În acest caz, formația de istoric a lui Nicolae Iorga ni se dezvăluie în întregimea ei. Fără ostentație, el reînvie în pagina de ziar evenimente de mult apuse, personalități trecute de decenii sau secole în lumea umbrelor, lăsându-și cititorii să tragă singuri concluziile și învățămintele marii lecții oferite de istorie. Oamenii care sunt la un moment dat națiunea au un îndreptar, unul care, totdeauna sigur, tradiția. ”E drumul care s-a dovedit sigur, care, trăit în mijlocul primejdiilor, prin adâncul pădurilor, în asprimea stâncilor, pe priporul prăpăstiilor s-a adâncit zi de zi prin tot ce a trecut de-a lungul lui”; avea să noteze Nicolae Iorga în articolul atât de sugestiv intitulat ”Glorioasa noastră sarcină istorică”. Pentru marele istoric, faptele strămoșilor sunt un permanent izvor de învățăminte pentru generațiile prezente și viitoare. ”Mergem pe cărări grele, fără perspectivă uneori, și atâtea nopți ne-au prins pe cale. Este însă ceva care ne ține, care ne mângâie și ne îndeamnă. Și acel ceva pe care căutăm cu chinuri sufletești în clipele de îndoială pentru a reveni la hotărârea noastră noastră îndată ce îl găsim din nou sunt urmele, pași de luptători, arme rupte, oase care s-au înfipt în pământul frământat – pe care le-au lăsat strămoșii noștri, care și-au îndeplinit misiunea”. Având în permanență exemplul înaintașilor, ”noi însă rezistăm, și mai mult decât atâta, luăm o parte din vlaga ce a rămas în noi pentru a restabili unde putem, la mai mari decât noi, cumințenia zguduită de frigurile nebuniei. Și când facem asta – conchide Nicolae Iorga – știm că ai noștri cei vechi nu o dată au stat în calea apostolilor de credințe deșarte și bezmeticilor bâiguitori de gânduri. Îndeplinirea astfel – oricât ne-ar costa azi pentru a fi din belșug răsplătiți mâine – glorioasa noastră sarcină”.
Ziarul Neamul Românesc rămâne pentru totdeauna exemplul unei dăruiri unice. Timp de 35 de ani, fondatorul său, savantul N. Iorga a trudit zi de zi pentru apariția lui atât în condiții de pace, cât și de război, în redacțiile de la Vălenii de Munte și București, și la Iași, în timpul războiului. Indiferent de condiții, a urmărit în permanență obiectivele fixate încă de la înființare; de a fi un mijloc de informare și educare a tinerilor, a celor maturi, o oglindă fidelă a evoluției socitetății românești, o armă de luptă și de îmbărbătare, un ziar al conștiinței naționale.
De la început ziarul Neamul Românesc – transformat apoi în cotidian – își propunea să vorbească deschis despre lucrurile cele mari ale neamului, despre nevoile sale adânci, despre suferințele lui vechi și sfinte, despre țintele lui înalte și grele de ajuns. Inițiatorul lui ținea să precizeze: ”Am ajuns la vârsta când trebuie să plecăm în toate de la cunoștințe de noi înșine, de la cea mai deplină și serioasă cunoștință a tuturor puterilor și slăbiciunilor noastre. A venit vremea să țintim numai către scopurile noaste bine cercetate și alese”. Nicolae Iorga și-a gândit ziarul, după cum însuși avea să consemneze în amintiri pe înțelesul necărturarului, adică al celor mulți, dorind să trezească iubire pentru strivita temelie a neamului și să-i cheme pe toți la datoria națională. Se dorea o publicitate pentru și despre poporul român.
În cei 135 de ani de apariție, ziarul a înregistrat principalele evenimente care se derulau, și-a îmbărbătat în momentele grele, cititorii, a povățuit pe tineri și i-a mustrat pe maturi, a tras cu fermitate un puternic semnal de alarma în momentele de primejdie pentru țară, a oferit pagini de înălțător patriotism și de istorie, într-un cuvânt a fost o oglindă vie a conștiinței românești. Și așa a fost perceput încă de la înființare. Mărturie stau mesajele primite, dar și numeroasele știri, articole sau diverse alte materiale sosite la redacție pentru a fi incluse în paginile noii publicații. Reușind să învingă numeroasele obstacole ivite de-a lungul anilor legate de finanțare, de condițiile de lucru, mai ales în perioada refugiului, de cenzura devenită, într-o anumită perioadă, deosebit de aspră, suplinind deseori lipsa personalului (de la redactori la corectori), Nicolae Iorga și-a dovedit din plin vocația de gazetar. ”N-am omis niciodată să recunoaștem ca d. Iorga este un mare și strălucit ziarist și că ziarul d-sale, cu tot cu formatul mic și tirajul nu prea considerabil, este unul dintre cele mai importante organe de publicitate închinat luminării publicului în atâtea domenii culturale” – se afirma pe bună dreptate, în mesajul pe care ziarul Adevărul l-a adresat gazetei Neamul Românesc la împlinirea a trei decenii de la apariție. Cu același prilej ziarul Viitorul scria: ”În gazetărie, domnul Iorga a strălucit prin arta sa specială de a concentra un moment special, o problemă politică, o chestiune de cultură…Esența acestei gazete stă în personalitatea conducătorului”.
La niciun an de la apariție, Neamul Românesc, prin vocea fermă a lui Nicolae Iorga, a luat atitudine față de marea ridicare a țăranilor din 1907, în paginile ziarului său, marele istoric publică cu nemărginită indignare față de represiunea sângeroasă care a pus capăt răscoalei, după cum avea să noteze în amintirile sale, articolul incendiar intitulat atât de sugestiv Dumnezeu să-i ierte, un blăstăm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni apoi, răspândindu-se larg, de mâini nevăzute, împreuna cu Nicolae Iorga, “Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost ”Noi vrem pământ” de Coșbuc, unul dintre strigătele unei teribile revolte, care a cuprins țara de la un capăt la altul. După ce deplângea uciderea unor țărani răsculați, spunând creștinescul “Dumnezeu să-i ierte! … pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înșelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, pentru viața lor de suferințe, pentru clipa de disperare când s-au ridicat, Nicolae Iorga continua: În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii și pe făcătorii de rele. Să fie în casa lor atâta belșug ca în bordeiele celor cari au murit, atâta fericire în viața lor câtă a fost în viața celor ce s-au zvârcolit de gloanțe, să fie atâta cinste și atâta demnitate câtă li s-a lăsat celor sărmani ce s-au dus ca niște pârâși veșnici înaintea scaunului judecăților celor mari, să mântuie ca dânșii, vărsându-și sângele inimii în țărână și pe urma lor să rămâie ca pe urma împușcaților“. Se adunase în aceste rânduri toată simpatia lui pentru clasa cea mai asuprită, pe care nu o vedea ridicată decât printr-o rapidă și corectă formă agrară, dar mai ales ura împotriva celor ce profitaseră din plin de pe urma exploatării nemiloase a muncii țăranilor și a metodelor atât de inumane și de reprimare a răscoalei. El ținea să sublinieze că Viitorul României nu se poate răzima – după cum nu se poate răzima viitorul nici unei țări – decât pe mulțumirea celei mai mari părți dintre locuitorii acestui pământ, că idealul național nu putea fi atins fără soluționarea grabnică a problemei agrare, fără ridicarea culturală a întregului popor, fără conștientizarea locului acestuia între celelalte națiuni ale lumii.
De aceea, a urmărit ca prin evocarea unor momente importante ale istoriei poporului român să transmită cititorilor nu numai respectul pentru faptele înaintașilor dar și credința într-o lume mai bună, făurită prin munca tuturor. Mergem pe cărări grele, fără perspectivă uneori, și atâtea nopți ne-au prins pe cale. Este însă ceva care ne ține, care ne mângâie și ne îndeamnă. Și acel ceva pe care-l căutăm cu chinuri sufletești în clipele îndoială pentru a reveni la hotărârea noastră îndată ce-l găsim din nou sunt urmele, pași de luptători, arme rupte, oase care s-au înfipt în pământul frământat – pe care le-au lăsat strămoșii noștri, care și-au îndeplinit misiunea. Cetind istoria românilor pentru sine și pentru cei mulți, Nicolae Iorga ținea să reamintească zguduitoarea lecție a istoriei când, “în vremuri de restriște, poporul român părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor a rămas neclintit cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar când s-a frânt o clipă, ca să lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și iată, suntem tot acasă“. Îndemnul din finalul articolului – “treceți la învățătura strămoșilor!“ – era menit a sensibiliza toate conștiințele curate ale țării, a deștepta mândria de a fi români, urmași ai unor iluștri înaintași, care au pus mai presus de orice iubirea pentru patria străbună, pentru limba și tradițiile moștenite de la generațiile trecute și transmise întregi și pure celor viitoare. Sub pana de gazetar al lui Nicolae Iorga reînviau eroi-martiri ai neamului românesc: Horea, Cloșca și Crișan “care au cutezat să se ridice împotriva domnilor străini și să ceară, în numele dreptății și al muncii, țara pentru dânșii“; Avram Iancu, cel care “a fost de la început până la sfârșit un mare nebun generos al disperării neamului său“; reînviau de asemenea, și evenimente importante din trecutul de lupte și jertfe ale poporului român: marea adunare de pe Câmpia Libertății din Blaj 3/15 mai 1848, când, în fața celor 40000 de oameni adunați din toate colțurile pământului românesc, Simion Bărnuțiu “li vorbea…de dreptul lor de a fi priviți pe moșia lor ca un neam politic, ca o națiune constituțională deopotrivă cu ceilalți locuitori ai țării“. Războiul de independență din 1877-1878, purtat “pentru o cauză dreaptă, de libertate, de religie“, când “cu ochii la vulturul țării, ostașii tineri își ofereau bucuroși viața, scriindu-și patria și aprobând cauza pentru care mureau“, mergând “la moarte ca la horă, cu încordarea tuturor puterilor fizice, dar cu frumoasa voioșie în suflet“. Nicolae Iorga, nu întâmplător, a insistat și asupra unui alt eveniment de seamă al trecutului poporului românesc: Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859, făcută “de noi, de capul nostru, pe răspunderea noastră și cu primejdia noastră“, proces rezultat “din unirea sufletelor românești, din pregătirea lor pentru aceeași creștere, prin aceeși priveliște de viață publică, prin aceeași literature și aceiași presă“, care “trebuia să fie numai un început pentru îndeplinirea celui mai mare firesc ideal al românilor: viața lor împreună, fără deosebire de hotare, având tot ceia li se cuvine de drept, dar fără să încalce drepturile nimănui“. Creatorii Unirii “ne pot da învățături de acela care pe pământ se câștigă mai greu decât în lumea lor de iertare și înfrățire. Cea mai scumpă va fi aceea că numai prin ruperea zăgazurilor prin care poftele unuia se apără de ale celuilalt sau ale unei cete de ale cetelor celorlalte, ne putem apropia de a doua unire, spre care tindem dacă mai este inimă în noi“. La 24 ianuarie 1859 “această unire s-a înfăptuit spontan și firesc, mai întâi prin întovărășirea definitivă a celor două principate, Muntenia și Moldova, a căror interese, obiceiuri de viață și amănunte de viață o cereau mai mult decât s-a înfățișat vreodată la vreun popor. Nicăieri nu a apărut mai natural unirea aceluiași popor ca acesta al românilor din diferitele provincii de pe aceleași plaiuri. Toți voievozii mari ai principatelor românești, care s-a înfăptuit mai întâi sub Mihai Viteazul, apoi a devenit permanent prin Alexandru Cuza“.
Exemplele oferite de înaintași reprezentau, deci, tot atâtea modele pentru contemporani, în fața cărora stăteau provocări dintre cele mai mari. “Poate noi suntem generația care va hotărî viitorul acestui neam – noi sau copiii noștri, pe care-i putem foma. Să luăm aminte deci la aceste învățături“, avea să scrie Nicolae Iorga în paginile Neamului Românesc.
Ziarul a devenit, în scurt timp, o adevărată tribună pentru realizarea idealului suprem: desăvârșirea unității naționale, căci “nu poate fi nimic mai scump pentru un neam decât realizarea unității naționale. Pentru că această dorință să nu rămâie însă numai pe hârtie – afirma el – trebuie cea mai deplină pregătire materială și morală, trebuie închiderea noastră harnică între marginile acestui vis – și nu numai ale lui…și atunci, în ceasul cel mare – care poate să nu vie și pentru noi – un popor întreg se va ridica și-și va face datoria fără strigăte și glasuri mari, ca lucrul cel mai firesc de pe lume“.
Începerea primului război mondial, în vara anului 1914, i-a oferit lui Nicolae Iorga prilejul de a atrage atenția asupra caracterului distrugător pe care un asemenea conflict avea să-l aibă pentru toate popoarele lumii. În asemenea împrejurări, el recomanda neutralitatea, care nu însemna, așa dupa cum afirmase și cu un alt prilej, o abdicare: “Ca un popor de omenie, cu liniște, arma la picior“, scria el, sperând că “Ceasul nostru va veni, dar numai atunci când asupra ambițiilor zdrobite ideea senină va veni să cumpănească dreptățile naționale care azi nu se văd deasupra măcelului“. Cu acestea spuse, el accentua: “Un stat întemeiat de un singur popor, pe bază exclusiv națională, pătruns în toate rosturile și alcătuirile lui de un singur spirit național, având ca îndreptățire ființa și dezvoltarea unei națiuni, trebuie să aibă o politică națională, chiar dacă nu cuprinde între hotarele sale pe toți membrii săi, ba mai mult, el trebuie să aibă cu atât mai mult o politică națională, interesându-i pe toți membrii ei, urmărindu-i pas cu pas, ajutându-i la orice împrejurări, cu cât au rămas mai mulți frați în afara granițelor statului național“. Din perspectiva sa, războiul trebuia să fie, așadar, unul al “voinței naționale“, momentul intrării țării în război urmând a fi puternic pregătit. Și în aceste împrejurări Neamul Românesc a avut un rol important, ziarul trebuind “să vorbească în adevăr sufletelor și de cele bune și de cele rele, infiltrând, forțând credința în Victoria neapărată, oricât de târziu, cu oricât de multe jertfe“.
România a declarat război Austro-Ungariei în noaptea de 14/27 spre 15/28 august, alăturându-se astfel țărilor Antantei pentru eliberarea teritoriilor românești care se mai găseau sub stăpânirea dublei monarhii și unirea lor cu patria-mamă. Sosise, așadar “Ceasul pe care-l așteptăm de peste două veacuri, pentru care am trait întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit… ceasul în care cerem și noi lumii ceea ce alte neamuri, mai fericite, au cerut de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre“.
Este momentul în care ziarul Neamul Românesc, “așteptat cu nerăbdare și repede epuizat“ devine “organul de căpetenie al rezistenței românești“, fiind considerat drept “singura foaie ce apare astăzi în numele conștiinței naționale luptătoare“,“singura gazetă de îmbărbătare și sănătoasă îndrumare a sufletelor noastre pe front sau în largul țării“. Ziarul său, pe ale căror file “au curs lacrimi și sânge“,“răzbătea în tranșee și dădea soldaților mângâiere și îndemn“, vărsând în suflete balsamul încrederii celei nouă“. Din acest motiv, Nicolae Iorgaa încercat să explice pe înțelesul celor mai mulți realul caracter al participării României la războiul mondial, accentuând în acest fel idealul național care trebuia să însuflețească pe români în acele clipe crâncene. “N-am pornit la război de sila nimănui și nici din lăcomie pentru ce nu ni se cuvenea…Noi n-am cerut nimic decât libertatea populației românești celei mai autentice, mai sănătoase și mai doritoare de a forma același corp politic cu noi“. Această idee este sugerată și în articolul sugestiv intitulat “Onoarea“:“Luptăm înainte cât se poate, unde se poate; luptăm pentru dreptul nostrum, pentru viitorul nostru, pentru frații noștri, pentru copiii și urmașii lor. Dar, înainte de toate, pentru onoarea noastră“. Conștiința că “ai jertfit tot ce ai pentru a îndeplini o mare operă de dreptate și că prin orice suferință ți-ai păstrat onoarea întreagă, chiar de nu te-ar fi ajutat nimeni întru aceasta – afirma el – e un înălțător sentiment, care e fecund“.
Nicolae Iorga a menționat în paginile ziarului său unele dintre momentele campaniei, puternic semnificate: “pătrunderea armatei prin trecătorile Carpaților în Transilvania, când “n-a fost suflet românesc care să nu se simtă mai puternic și mai mândru la această veste. Și nu ne-am bucurat ca de o cucerire dincolo de tradiția noastră, de amintirile noastre, de dreptul firesc și absolut“ și intrarea trupelor în Brașov și Sibiu, unde “fâlfâirea celui dintâi tricolor înfățișează tot ce sufletul atâtor rânduri de oameni au înălțat cu tăcută evlavie către acest ideal“, căci “unul dintre marile daruri sufletești ale acestui război crâncen va fi reîntregirea istorică a popoarelor“,“acea întoarcere la împărtășirea cu trecutul, acea tovărășie necontenită, văzută de aproape, cu strămoșii, prin care sunt chemate – și răspund la apel – nu numai toate puterilede astăzi ale fiecărui neam, dar și tot ceea ce până în fundul veacurilor poate fi un mijloc de îmbărbătare și îndemn“. Va mai reveni asupra acestei idei și atunci când România obținea primele victorii din Transilvania și de la Olt, dar și înfrângerile din Dobrogea și Muntenia, când deznădejdea cuprinsese pe cei rămași acasă, mulți dintre ei fugari, dar chiar și pe cei de pe front. Tuturor le reamintea “justețea cauzei pentru care lupta România“: “câștigarea pământurilor locuite de neamul românesc“, îndemnându-i în același timp ca “la capătul anului de cumplită încercare să nu ne uităm în jos, la câmpiile pline de oasele celor care ne-au fost dragi. Sus să ne uităm, la acel potir care zilnic se umple de sânge mai mult și de mai multe lacrămi. Nimic nu vom avea decât prin ceea ce am putut să punem într-însul, dar din ceia ce se află și se va mai afla în cuprinsul lui, nimic nu va fi pierdut pentru viitorul acestui neam“. În perioada de maximă încercare, când evenimentele se derulau cu o mare rapiditate și cu un dramatism inimaginabil pentru poporul român, Neamul Românesc a constituit, astfel, un puternic sprijin: “Venise în sfârșit ceasul ca fiecare rând era urmărit cu frângere de inimi, pentru a se lua de acolo și știrile și îndrumările care nu se puteau găsi aiurea… – după cum însuși declara. Aveam mulțumirea, singura mulțumire de a-i simți organul de căpetenie al rezistenței morale, fără care ar fi fost poate mai puțin utile și imensele suferințe ale celor de pe front“. În tranșee, ziarul “este citit cu atâta bucurie, fiind tălmăcit soldaților de către ofițeri, care găseau aici “toată siguranța, toată liniștea și mângâierea sufletească“. Ziarul, al cărui tiraj sporise, era citit de oamenii din toate colțurile țării. Numerele apărute în iarna 1916/1917 s-au distribuit împreună cu binecunoscutul discurs al lui Nicolae Iorga rostit la Iași, în ședința Camerei Deputaților din 14/27 decembrie.
Nicolae Iorga a fost mereu în mod constant preocupat de-a lungul anilor de a reflecta în paginile ziarului său cele mai importante evenimente, de a explica sensurile și mai ales consecințele. În sensul acesta, i-au fost de ajutor cunoștințele vaste în domeniul istoriei naționale și universale care se împleteau armonios cu darul său pedagogic, astfel încât mesajul să ajungă cât mai concis la mintea și sufletul cititorilor. În perioada în care se simțea la orizont apariția unui nou conflict mondial, mult mai distrugător, începeau campanii de revizuire a tratatelor de pace și escaladare a înarmărilor, iar cu această ocazie, Nicolae Iorga s-a simțit dator să atenționeze cititorii: “Acuma nimeni nu se mai sfiește să vorbească de război, de războiul care, pe o chestie sau alta, poate să izbucnească, motivul pentru declanșarea lui existând în hotărârea învinșilor, a tuturor învinșilor, de a trece peste tratatele care li s-au impus și care li se pare un nesuferit rău pentru vitalitatea cari li s-a sporit“. Jocul cu amenințările de război era considerat drept “cel mai mizerabil joc de diplomație și presă, de discursuri electorale și de proclamații“.“Cine predică războiul ca o dovadă de vitalitate – scria marele istoric – face un mare păcat, înveninând sufletele cu o doctrină pe atât de răufătoare pe cât de falsă. Dar numai popoarele pe pragul pierii, cele nevrednice de a trăi, își prețuiesc așa e mult plăcerea și huzurul încât să fie gata a ceda totul, stăpânire și demnitate, numai ca să nu se supuie riscului unei înfruntări a armelor dușmane. El milita, în același timp, și “Contra urii popoarelor“,“o cumplită psihoză în ceea ce privește viitorul, chiar și cel mai apropiat“.
Ziarul “Neamul Românesc“ s-a dovedit a fi foarte răspândit odată cu începerea celui de-al doilea război mondial și a atras atenția asupra pericolului înarmărilor, prin spusele lui Nicolae Iorga: “Avem astfel de mijloace de distrugere cum nu le-a cunoscut nici o altă epocă din istoria omenirii“, considerând că “vom ajunge a blăstăma știința care le-a pus la dispoziția oamenilor fără inimă…orașe sunt făcute una cu pământul…Munca a mii și mii de luptători se cufundă în adâncuri“. În fața unui asemenea eveniment fără precedent în istoria civilizației omenești, când “niciodată n-a fost între popoarele care formează umanitatea…o ură așa de cumplită ca aceea de astăzi“, Nicolae Iorga făcea apel la rațiune, la “bunul simț al milioanelor de oameni muncitori și onești, cari știu că un neam se ridică prin munca sa iubitoare, iar nu prin simplul gest de amenințare față de alții“.
De asemenea Nicolae Iorga a luat atitudine împotriva ideologiei naziste și a tuturor formelor ei de manifestare: “Acolo am ajuns acuma în viața politică; la lupta cu pumnul, cu ciomagul sau cu pușca, la atentate și la vărsările de sânge de pe strade“, constata cu amărăciune marele istoric.
Asemenea crime aveau să se întâmple și pe teritoriul țării noastre, care au atras atenția lui Nicolae Iorga și, implicit, a ziarului său. Asfel, consemna “Omorul de la Sinaia“ din 1933, de fapt un “asasinat odios“ căruia i-a căzut victim primul ministrul al țării Ion G. Duca și uciderea în 1939 a celuilalt prim-ministru al țării, Armand Călinescu, fiind “jertfa unor fanatici care-l urmăreau de mult cu o vendetă de sânge“.
În aceste condiții date, în care România, slăbită în interior, devenise vulnerabilă în fața oricăror atacuri externe, Nicolae Iorga se adresa în primul rând tineretului, îndemnându-l la “iubirea de nație și servirea ei devotată cu orice preț, în același timp o formă proprie, nerobită nimănui, a esenței naționale“. Apelul făcut de istoric lansat la 7 august 1940 în paginile ziarului său era parcă prevestitor pentru România, care trebuia să își apere independența țării și integritatea teritorială. Atunci când “se văd hotare atacate, spârcuite, distruse, înghițite, când regimul protecțiilor și ocupațiilor a reapărut în legăturile dintre state…, noi avem de apărat hotarele noastre cum sunt, cum cer realitățile, dar și necesitățile naționale, devenite astăzi un principiu, pe care noi nu l-am proclamat și avem de păstrat independența noastră absolute contra oricăror intrusiuni și contra oricărui sfat“.
În ciuda tututor eforturilor politice și diplomatice depuse, la 30 august 1940, prin dictatul de la Viena, partea de nord-vest a Transilvaniei era ruptă de restul țării. Acest eveniment a fost comentat în ziarul Neamul Românesc, iar Nicolae Iorga consemna cu tristețe: “știu că împotriva nației se pot lua și se iau măsurile cele mai necruțătoare, de care a ajuns lumea să nu mai indigneze, nici chiar să mire. Cu sau fără voia lui, un grup național, poate fi ridicat prin așezarea unde e înrădăcinat de secole și din gospodăria care reprezintă agonisința a zeci de generații, pentru a fi aruncat în altă climă și în alte condiții, care îl pot duce chiar la pierire…Dar niciuna dintre aceste măsuri nu ajunge la întreg rezultatul pe care-l urmăresc“. Chiar și în aceste momente tragice, Nicolae Iorga nu și-a pierdut încrederea în puterea de revitalizare a poporului român, așa cum reiese dintr-un articol publicat în Neamul Românesc, căci “vitează și deșteaptă cum e, nația românească se va înfășura din nou în tricolorul tuturor speranțelor“, fiind convins că “nu se poate umili pentru totdeauna și nu se poate nimici de nimeni de-a lungul sutelor de ani“. Națiunea, continua el, “întinde statul în ceasurile bune, ea, în ceasurile rele, îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă răsărire, în afară, ca arborele care-și închide vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară“.
Bibliografie:
- Reîntregirea istorică, XI, nr. 144, 22 decembrie 1916;
- Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost;
- Țurlea Petre, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte