Reflecții despre cale și drum
Unul dintre termenii care îmi deschid permanent întrebări în minte este cale. Există, desigur, în limba română și echivalentul său semantic – drum – dar, la o simplă privire spre contextele de utilizare, nu poți să nu remarci diferența ontologică dintre termeni. Drumul este relaționat, chiar și în expresii sau în locuțiuni, cu trimiteri spre concret. Astfel, există hoți, tâlhari, bandiți la drumul mare, dar nu la calea mare. Poți aduna pe cineva de pe drumuri, nu și de pe cale, la fel cum poți lăsa pe cineva pe drumuri. Mai rare sunt situațiile în care cei doi termeni sunt utilizați în variație liberă: a-și căuta de drum/ de cale, a apuca pe alt drum/ altă cale, a se da din drumul/ din calea cuiva.
Granițele sensurilor se lărgesc atunci când limbajul nostru recurge la cuvântul cale. Dacă vrem să marcăm ieșirea din sfera comunului, spunem că acel lucru/ ființă e din cale-afară de frumos/ urât/ scump/ ieftin. Socotim cu cale să procedăm într-un anumit fel. Nu plănuim, ci punem la cale de cele mai multe ori. Ne exprimăm dezacordul față de tergiversări sau de situații neclare, rostind ce mai calea-valea! Până și respirația parcurge o cale, nu un drum, căci este esențială pentru existența noastră! Găsirea unui spațiu comun de înțelegere cu celălalt stă sub semnul lui a o scoate la cale. Limitele și zonele nesigure, la fel ca schimbarea direcției țin de același registru: a face cale-întoarsă, a i se face cuiva calea cruce, a i se închide cuiva calea în codru.
În lucrarea „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”, Ernest Bernea remarcă faptul că, pentru omul din popor, între cele două noțiuni există nuanțe pe care gândirea noastră abstractizată nu le surprinde: „cale înseamnă și altceva decât legătura spațială dintre două puncte, și anume mijlocul prin care poți ajunge la un scop… Se spune, bunăoară aceasta e calea spre cer sau calea spre bine, dar nu se poate spune în aceste cazuri calea către casă sau calea către sat; pentru aceste situații, se utilizează cuvântul drum.” (Bernea 1997: 43).
Scrierile mai vechi relevă această diferență ontologică dintre termeni. În Istoria hieroglifică, Dimitrie Cantemir recurge la termenul cale ori de câte ori cuvântul se desprinde de contingent: așa să fie cu cale, cu cale socotesc a fi, la calea dreptății, socotiră cu cale a fi, orice cu cale și cu cuviință a fi ar socoti, calea delungată în odihna mângâiată își schimbă, Unui lucru fără cale cale dând, multe fără cale a urma pot, complotul pus la cale, calea lineștii s-ar afla, pe calea trădării. În schimb, termenul drum este utilizat în contexte legate de concret: drumul la suirea în cetate, drumul a fietecare planetă, astupară și tot drumul de pe fața pământului, pe drumu-și purcesă.
Letopisețul lui Grigore Ureche reflectă aceleași diferențe: ce fiindu în calea răotăților, una alțiia nu va să dea cale, zicea că cu cale merge, nici fără cale războiu să facă, au dat cale turcilor și s-au apucat de tătari, îi învinuia c-au venit fără cale, fără cale și fără știre au venitu asupra lui, l-au luat leșii de la moldoveni fără cale, că să vede că-i fără cale ca să nu pomenim și să nu scriem, au deșchis calea și altora, să nu zică că este fără cale, nu socotiia că cere cu cale, nu-și putură afla cale curată, i-au ținut calea. Puține sunt contextele de recurență a cuvântului drum: copacii întinați pre lângă drum, de acolo luund drumul, au luat drumul spre Suceava, la Cappadochia a ținea drumul, să treacă pre drumul Brașovului, intrând, întradâncu, fără drum, au mersu pre alocui fără drum, să ia drumul spre Țarigrad. Dacă în cazul cuvântului cale, predomină utilizările conotative, termenul echivalent se regăsește cu sensul propriu.
În loc de concluzii
Făptura cuvintelor ascunde taine pe care cu greu le putem desluși. Țesute în expresii și locuțiuni, sensurile se dezmărginesc. Sinonime în contexte obișnuite de funcționare, drum și cale, se diferențiază prin cantitatea și calitatea sensurilor.
Bibliografie:
Bernea, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura „Humanitas”, 1997.
Cantemir, Dimitrie, Istoria hieroglifică, Editura „Junimea”, Iași, 1988.
Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955.