Limba moldovenească, o himeră menită să-i dezbine pe români
În anul 1993 Petre P. Moldovan publica volumul Moldovenii în istorie, replică împotriva faptului că „în mediul informativ european circulă reprezentări de-a dreptul deşănţate despre conceptul etnic moldoveni şi denumirea limbii romanice vorbite de ei“[i]. Preocupată să-şi susţină în continuare cauza, aceeaşi persoană, dar cu numele său real, Vasile Stati, publica, după zece ani, un dicţionar în a cărui prefaţă îşi exprima credinţa că prin noua operă „reconfirmă şi statorniceşte definitiv parametrii istorici, etnoculturali ai limbii naţionale a poporului moldovenesc, demascînd esenţa expansiv-naţionalistă a diferiţilor rebotezatori şi falsificatori ai valorilor fundamentale moldoveneşti[ii].
Am gîndit atunci că astfel de „opere“ nu ar trebui să fie luate în seamă; simpla lor luare în discuţie le-ar face un serviciu scoţîndu-le din anonimat şi lansîndu-le în circuitul ideilor. Aveam în vedere că dicţionarul însuşi devenea o probă a falsului promovat. Prefaţa, scrisă de un colegiu redacţional într-o impecabilă limbă română, proba inutilitatea dicţionarului: „Transformările radicale care s-au produs de vreo 12 ani în Republica Moldova au afectat profund toate sferele de activitate ale obştii moldoveneşti: economică, politică, social-culturală. Desigur, atare schimbări cruciale nu puteau să nu-şi afle oglindire în vocabularul uzual moldovenesc, în limba vie, care este cel mai sensibil barometru al vieţii sociale sub aspect social-istoric şi etnopsihologic. Schimbarea nu numai a denumirilor de instituţii, organizaţii, firme, ci şi a vectorilor de activitate a acestora, procesele de privatizare, împroprietărirea, capitalizarea, democratizarea şi pluralismul politic, deschiderea largă a Moldovei către lumea europeană, întîi către România au îmbogăţit vocabularul actual moldovenesc cu numeroase noţiuni, forme şi sensuri, care pînă în 1990 nu erau cunoscute“[iii]. Am renunţat însă la poziţie, asumîndu-mi riscul amintit.
Luările de poziţie ale lingviştilor şi ale oamenilor de cultură din Republica Moldova sau din alte părţi nu au fost luate în seamă. Chiar şi doi dintre preşedinţii statului s-au pronunţat pe această temă. Preşedintele Mircea Snegur a prezentat în Parlament mesajul Limba română este numele corect al limbii noastre, solicitînd ca în Constituţie numele limbii oficiale să fie înscris limba română şi explicînd de ce: „Vă invit, domnilor deputaţi, să răsfoiţi textele stenogramelor şi alocuţiunilor dumneavoastră de acum patru-cinci ani. Vă asigur, veţi descoperi cu plăcere că noi toţi, cu greu, dar totuşi, din an în an, învăţăm a vorbi şi a scrie mai corect. Aceasta s-a putut întîmpla doar datorită evoluţiei spre bine a mediului lingvistic din viaţa noastră cotidiană şi nu fără însuşirea şi respectarea normelor limbii române“[iv]. Ideea era reluată de preşedintele Petru Lucinschi, după care limba moldovenească şi limba română sînt „două denumiri ale uneia şi aceleiaşi limbi, ale limbii noastre materne – un adevăr clar pentru toată lumea şi pe care aproape nimeni [s.n.] dintre noi nu o mai contestă[v].
Cu trecerea timpului numărul celor care cereau reîntoarcerea Basarabiei în graniţele patriei-mamă a crescut şi valul lor trebuia contracarat, iar pentru aceasta trebuia susţinută ideea că moldovenii nu sînt români şi limba moldovenească este cu altă realitate decît limba română. De cîte ori văd afirmaţiile „moldoveniştilor“ şi argumentele aduse, bazate pe faptul că limba de la est de Prut s-a numit totdeauna moldovenească, nu română îmi revine în minte observaţia bucovineanului Al. Hurmuzachi, făcută acum vreo 170 de ani: „Dacă la numirea limbii noastre este neîndestulătoriu cuvîntul de românească, apoi, pentru a fi consecinte, ar trebui […] să zicem moldo-valaho-transilvano-bucovino-basarabo-banată-românească“[vi].
Pentru apărarea „cauzei moldoveneşti“, a fost creat în 2011 site-ul www.moldovenii.md, al cărui scop declarat la înfiinţare nu poate fi contestat de nimeni: „studierea, înţelegerea şi promovarea istoriei adevărate şi valorilor culturii şi civilizaţiei Moldovei“. S-a creat chiar o Mişcare Populară „Salvăm Moldova“ – Народное Движение „Спасём Молдову“, asociaţie naţională a organizaţiilor obşteşti şi persoane particulare, fondată în 2016, de ofiţeri de rezervă ai structurilor de forţă din Moldova, reprezentanţi ai organizaţiilor obşteşti patriotice şi ai structurilor comunitare din Moldova. Comunicatele asociaţiei se fac în limba română (moldovenească!) şi limba rusă. Ar mai fi de amintit şi publicaţia „Comunistul“, cu varianta în limba rusă, „Комунист“, ca şi portalul NOIMD, care, în principiu, urmăresc acelaşi scop.
Modul în care este prezentată istoria Moldovei aminteşte de Curs-ul de istorie a Moldovei, publicat în 1949 de A. Lazarev, N. Mohov, I. Grosul. E suficient să cităm cîteva titluri ale textelor semnate de apărătorii moldovenismului: Tragicul an 1918: lecţii de acum un secol, „tema zilei“ de 12 ianuarie 2019 din „Comunistul“; Moldovenii şi „Unirea“ romînească[vii]; Cînd s-a născocit naţiunea romînă; Despre „behăiala romînească“; Notă istorică: cum trădătorii rupeau în bucăţi marele principat al Moldovei[viii]; Moldova, stat capturat. Lecţii neînsuşite; Sfatul Ţării a trădat poporul moldovenesc etc., apărute pe site-ul Mişcării Populare „Salvăm Moldova“, sub semnătură individuală sau colectivă[ix].
De cele mai multe ori se invocă evenimente reale sau secvenţe reale ale unor evenimente, interpretate într-o manieră personală. Aşa se ajunge la subtitlul Eliberarea. Unirea Moldovei cu Rusia, pentru a afirma: „în 1812 Rusia pentru prima dată, după 1484, a eliberat şi a unit Moldova[x] de Răsărit, poreclită de.ruşi ‹Basarabia›. Au fost slobozite de turci Hotinul şi împrejurimile, Benderul şi împrejurimile, de tătari — Bugeacul[xi]“. Autorul, Vasile Stati, preşedintele Mişcării Patriotice Pro Moldova, uită să precizeze cu cine a unit Rusia atunci Moldova de Răsărit, denumire inexistentă mai înainte[xii], cum se face că uită un lucru esenţial: cea mai mare parte a teritoriului capturat (tot îi place acest cuvînt lui V. Stati) nu aparţinuse nici turcilor, nici tătarilor, ci moldovenilor, iar numele Basarabia, care iniţial denumea doar teritoriul de lîngă Marea Neagră, era extins la întreg teritoriul anexat.
Adevărata măsură a înaltei ţinute a textelor moldoveniste o dă însă T. Semeniuc, cu articolul (sau studiul!) Demnitate Națională: Limba Moldovenească, publicat pe 2 şi 3 ianuarie 2019 pe portalul NOIMD. Nu vrem să fim bănuiţi de rea-credinţă în interpretarea informaţiilor, de aceea redăm în continuare textul exact aşa cum a apărut, excepţie făcînd unele sublinieri prin grafică. Avem în vedere că se discută despre un lucru foarte serios, demnitatea unui popor, iar autorul are pretenţia că „Materialul prezentat [citiţi, vă rog, prezintă!], în mod cronologic, consecutiv, pentru prima oară în istoriografia universală, mai multe dovezi și legități factologice“.
Pe cîntarul sociologic e pusă existenţa denumirilor: „popor moldovenesc” şi „Moldova”: a fi ori a pieri odată şi pentru totdeauna, popor care a fost recunoscut în istorie drept unul dintre cele mai vechi de pe Continentul european, strămoșii cărora au creat, în nordul Munților Carpați, limba și alfabetul latin.
Aceștia au fost euro-atlanții, care la migrarea lor, au și răspîndit acest alfabet, ce se folosește și astăzi pretutindeni. Pe parcursul istoriei, acești creatori ai limbii și alfabetului latin au fost daţi uitării în negura neștiinței, devenind jertfă a invidiei faţă de măreția lor.
Strămoașa limbilor
Conceptul de demnitate națională dobîndește un înțeles profund în lumina materialelor selectate din text, care pentru prima dată în istoriografia mondială fac posibilă prezentarea consecventă și cronologică a dovezilor și legităţilor apariţiei poporului moldovenesc, corespunzătoare datelor factuale prezentate de peruvianul Daniel Ruzo în cartea „The Cambridge History of India” 1922, în care afirma că: ”Carpații sînt centrul celei mai vechi culturi cunoscute a euro-atlanților, care au și dat naștere limbii sanscrite, care conține nucleul latinității tuturor limbilor europene și a acelora central-asiatice, de unde au și ajuns să se numească neolatine, precum: daco-moldoveneasca, italiana, celto-franceza, iberico-spaniola, germana, engleza, elena-greaca, slava, persana, indo-aramaica și nicidecum indo-europene. Iată că şi Tacitus Publius Cornelius (56 e.n. -117 e.n.), istoric lingvist italiano-german, în lucrarea ”Anale istorico-lingvistice”, scria: ”Cu 6-7 mii de ani în urmă așa-zisa limbă indo-europeană nu exista, nici în Africa și nici pe litoralul Mării Mediterane, cu atît mai mult, nu exista nici pe continentul european, persista numai latina vulgară în jurul Munților Carpați, iar odată cu apariția sanscritei-latine (scrierii latine) a euro-atlanților, ea a devenit nucleul latinității tuturor limbilor continentului european și a popoarelor central-asiatice”.
Iată de ce, Felix Colson în cartea sa ”Nationalité et régénération des paysans moldo-valaques”, Paris, 1862, afirmă: ”Dacii erau de origine euro-atlantă”, iar limba lor nu era altceva, decît un idiom al limbii comune sanscrite-latine, care la migrarea marii majorități a euro-atlanților, la retragerea apelor Marelui Potop Mondial (3000-1200 ani în urmă), care s-a format la scufundarea Atlantidei lor în Marea Neagră, au răspîndit-o în cele patru părți ale lumii, iar cei rămași acasă, au îngrijit copii, bolnavii și bătrînii, motiv pentru care li s-a spus „dădăci”, mai pe scurt – daci.
În anul 1872, la Conferința Lingvistică Internațională de la Paris, W. Jones, confirmă cele descrise: ”Sanscrita-latină a fost și este matca tuturor limbilor europene și a acelora central-asiatice, răspîndită de euro-atlanți, purtători ai acesteia, din nordul Munților Carpați, în cele patru părți ale lumii, cînd și s-au format odată cu triburile locale, limbile neolatine și nicidecum cele indo-europene”.
Drept confirmare a migrării limbii sanscrite-latine în cele patru părți ale lumii, convingeţi-vă că în denumirile majorității statelor lumii există silaba componentă ”lan”: At-lan-ti-da și se repetă în continuare în Dac-lan-a, E-lan-a – Grecia, Tyrrhe-lan-a – Italia, Celt-lan-a – Franța, Iber-lan-a – Spania, O-lan-da, F-lan-dra, Fi-lan-da, Got-lan-da-Suedia, Is-lan-da, Ir-lan-da, Groen-lan-da, Neder-lan-da, Eng-lan-da – Anglia, Gero-lan-da-Germania, Tai-lan-da, Ze-e-lan-da, Roxo-lan-Rusia, Vo-lan-a – Ucraina, Ind-lan-s – India, Armen-lan-s – Armenia, Iran-lan-s – Iran, Cimer-lan-s – Cicnea, Tochi-lan-s – Afganistan, Cuen-lan-s – China.
Deci, civilizația majoritară a luat naștere din nordul Munților Carpați de la euro-atlanți, dacii fiind confrații lor, care și sînt strămoșii moldovenilor. Atunci și latinitatea a luat naștere de la sanscrita euro-atlanților, pe care au și răspîndit-o în toate cele patru părți ale lumii, inclusiv și în Italia de azi (Tyrrhenia). Astfel, numai de aceea au și ajuns toate limbile europene să se numească neolatine și nicidecum – romanice.
Acestea toate sînt confirmate în lucrarea ”Antichitate și istoria lumii”, scrisă de Magda Stat și Cristian Vornicul, publicată în Enciclopedia Niculescu. București, 2007, unde la pagina 157 autorii afirmă: ”În anii 1200, în. Hr., latinii din nordul Munților Carpați și de la Dunărea de mijloc au invadat Peninsula Italică. Pe cînd Napoleon Săvescu, în cartea sa ”Noi nu suntem urmașii Romei”, București, 1999, afirmă: ”Latinii din nordul Munților Carpați au invadat Peninsula Italică în anii 3000 în Hr., deci cu 1800 ani mai înainte decît descrie Magda Stan. Ceilalți euro-atlanți, spune W. Child, în lucrările ”The History of Civilization” și ”The Aryans”, New York, 1993, euro-atlanții ajunși în Asia Centrală au primit nume de arieni, oameni nobili, albi, giganți, cu ochi albaștri, veniți din ținutul european.
Aurelian Silvestru, în cartea sa ”Noi și biografia omenirii”, Chișinău, 1998, la pagina 37 dă aceleași date ca și colegul său, O. R. Gurney, în cartea sa ”The Hittites”, Moscova, 2002, în care afirmă: ”Peste secole și secole, o parte din euro-atlanții, veniți în Asia Centrală fiind conjugați cu persoane din triburile locale au și format trei noi componente tribale: sumerieni, semiți și moesi, de la care a apărut o componentă tribală nouă cu denumirea comună de traci (fraci-adică frați), care au migrat cu timpul în Asia Mică și Balcani, de la care s-a format, apoi, o nouă ramură – hitiţi (grecii i-au numit geți), care s-au şi statornicit pe teritoriul Turciei de azi, de unde au fost izgoniţi în Balcani. Și astăzi în Turcia se află un oraș, fosta capitală a hitiţilor, care poartă denumirea de Hattusha. Referitor la toate aceste afirmaţii ale lui Max Miller, lingvistul germano-englez afirmă în cartea sa: ”Istoria literaturii antice sanscrite-latine”, Berlin, 1868, pag.557: ”În Rig Veda (sanscrita-latină), vom avea în fața noastră mai multe antichități decît în toate inscripțiile egiptenilor. Rig Veda descrie, prin intermediul sanscritei – ”religia hindusă”.
Romanizarea imaginară
Pentru a face lumină în privinţa posibilităţii romanizării dacilor predunăreni și a formării așa-ziselor limbi romanice, comparați ocuparea romană într-un răstimp de numai 165 de ani (106-271) pe o suprafață de 14% din tot teritoriul Daciei, cu datele ocupației tuturor popoarelor subjugate de Imperiul Roman și numai atunci o să vă fie clară această tendință a poporului valah spre așa-zisa romanizare, care n-a existat în tot Imperiul şi care a apărut la ei numai pentru a ascunde adevărata lor proveniență de cumano-romali, care au invadat teritoriul dacilor în anul 1055 e.n., cînd au și asimilat limba latină a localnicilor.
Malta ocupată aproximativ în anul 338 î.e.n. eliberată în anul 476 e. n = 814 ani sub ocupaţie
Sardinia ocupată aproximativ în anul 228 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 704 sub ocupaţie
Sicilia ocupată în anul 227 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 703 ani sub ocupaţie Spania ocupată în anul 197 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 673 ani sub ocupaţie ocupată
Spania ocupată în anul 197 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 673 ani sub ocupaţie ocupată
Macedonia ocupată în anul 148 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 624 ani sub ocupaţie Grecia ocupată în anul 146 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 622 ani sub ocupaţie
Africa ocupată în anul 146 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 622 ani sub ocupaţie
Asia ocupată în anul 129 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 605 ani sub ocupaţie
Galia ocupată în anul 120 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 596 ani sub ocupaţie Siria ocupată în anul 063 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 539 ani sub ocupaţie
Palestina ocup. 063 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 539 ani sub ocupaţie
Britania ocup. 052 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 528 ani sub ocupaţie
Germania ocup. 052 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 528 sub ocupaţie
Iliria ocup. 049 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 525 ani sub ocupaţie
Egipt ocup. 030 î.e.n. eliberată în anul 476 e.n. = 506 ani sub ocupaţie
Dacia ocup. 106 î.e.n. eliberată în anul 271 e.n. = 165 ani sub ocupaţie
În condiţiile a sute de ani de ocupație a popoarelor de pe întregul teritoriu al Imperiului Roman n-a existat niciun fel de romanizare, măcar pe Peninsula Italică, nici măcar în stare embrionară, de altfel, în prezent, la ei n-ar exista sute și sute de dialecte latine, formate de la limba latină, care a fost adusă de latinii, veniți aici din nordul Munților Carpați mii de ani înainte ca Roma să devină realitate istorică pe acest pămînt. În acest caz cum putem vorbi oare de posibila romanizare în Dacia predunăreană, ce alcătuia numai și numai 14% din întregul teritoriu al dacilor și că aceea a durat numai 165 de ani, ceea ce este incomparabil cu durata ocupației, descrise anterior, a celorlalte popoare din întregul ”Imperiu Roman?
Prin urmare, o asemenea romanizare, despre care vorbesc pînă în prezent lingvofariseii istorici bucureșteni ai absurdului, a fost să fie o dorință fabuloasă imposibilă, fapt dovedit de istoriografia generală și în special cea lingvistică, de către iluștrii săi oameni ai științelor academice, cum ar fi: Franz Balat, Iacob Green, Pierre de la Ramée, Alexandr Baudouin de Courtenay, August Schleicher, Ferdinand de Saussure, Alexandr Vostokov, Friedrich Furtunatov, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Russo, Vasile Alecsandri, Alexandru Donici, A. Armbruster, L. Babeș, N. Corlăteanu, C. Daicoviciu, V. Bahnaru, S. Berejanu, A. Bernstein, L. Blaga, H. Corbu, N. Săvescu, D. Simionescu, Al. Philippide, Al. Boldur, Gr. Brăteanu, V. Spinei, L. Boia, A. Decei etc.
Și astăzi această deducere este confirmată de realitatea istorică, care determină că toate popoarele țărilor, care au fost subjugate cîndva de Imperiul Roman, cum au vorbit fiecare limba sa de origini, indiferent de termenul ocupației romane, așa și continuă să o vorbească și a o scrie, cu aceeași grafie sanscrită-latină, întemeiată de euro-atlanți și adusă de ei pe tot continentul european, inclusiv și în Italia, deoarece Romulus nu a inventat-o, cu atît mai mult, că, de la denumiri nu se nasc limbi, acestea se nasc din graiul popoarelor.
De aceea, nu pot exista limbi romanice, se știe exact, că limba latină a fost adusă în antichitatea timpurie de euro-atlanți (pelasgi) latini și pe Peninsula Italică, cînd s-au şi format o mulțime de dialecte latine cu triburile locale la migrarea lor din nordul Munților Carpați pe continentul european. În realitate și astăzi pe continentul european există numai și numai limbi neolatine, care au la bază în proporţie de 70-80-85% fondul limbii latine!!!.
Demonstrat științific
Sub acest aspect arheologic, istoric și lingvistic, a fost dedus și dovedit, că Țara Moldovei a fost întemeiată, în anul 1230, deci cu o sută de ani mai înainte decît Valahia (1330). Ceea ce dovedeşte că fiecare din aceste țări au avut calea lor proprie, deoarece sînt absolut diferite una de alta, inclusiv lingvistic, fiindcă limba lor romală provine de la cea turanică, pe cînd limba latină a fost creată de euro-atlanți, care sînt confrații dacilor, aceștia fiind strămoșii moldovenilor.
Studiile efectuate pentru prima oară în istoriografia generală și cea lingvistică, permit concluzionarea faptului istoric, care determină ca la Prima Conferință Internațională lingvistică de la Florența, care a avut loc, în anul 1290, limba moldovenească cu grafia latină a fost proclamată – limba Țării Moldovei, care a fost constituită încă în anul 1230, la Conferința Internațională de la Constantinopol, cînd i-a și fost înmînată Prima stemă heraldică de stat – primului domn Ștefan I ”Cheia de Aur” de la mormântul lui Hristos, – pentru participarea lui la apărarea Sfîntului mormînt de păgânii creștinismului. Această stemă heraldică ”Cheia de Aur” de la mormîntul Sfînt a lui Hristos este așezată orizontal pe platoul bazal al scutului gotic. În ancora ei, se află crucea ortodoxismului, de la care pornesc vertical și lateral două brațe lungi, ce ajung pînă la piedestalul ”Cheii de Aur”, pentru a o apăra de păgîni și de agresiunea dușmănoasă a catolicismului. Pentru aceeași faptă credincioasă primul domn Ștefan a Moldovei a fost rebotezat în noul nume Theodor, bisericește se traduce ”Darul lui Dumnezeu”, care aşa şi a rămas pe vecii. Oare aceasta nu-i dovadă a demnităţii naționale?
Proveniența denumirii statului Moldova și limba ei moldovenești, cu grafia latină a fost dovedită științific. Toate acestea sînt confirmate arheologic de o placă de argilă arsă, datată ca fiind din antichitatea timpurie, descoperită în ținutul vechii capitale a Moldovei noastre ”Baia”, pe care sînt fixate cuvintele latine ”Civitas Moldaciens”. Vezi cartea lui Victor Spinei ”Unele considerații la descoperirile arheologice din Moldova, secolele XI-XIV. Iași, 1970, pag.160-163, 605-607. Tot această placă este descrisă și în lucrările lui A. Silvestru. Chișinău 1998: ”Tunelul furiei”, „Triumful conjuraților”, Noi și istoria omenirii” (Chișinău, 1998).
Acest episod este o mărturie istorică a luptei lui Burebista pentru integritatea Daciei cu celții (în prezent: popor francez). Acești barbari, fiind bătuți și mînați spre apus pe continentului european, povesteau: ”După cîteva încercări de a-i cuceri pe daci, i-am declarat ca fiind apărători înverșunați ai ”Civitas Moldaciens”, ceea ce în traducere înseamnă ”Cetatea muntoasă nebiruită a dacilor”. Prima parte a cuvîntului ”Civitas”, din limba latină se traduce ”Cetate”, partea a doua ”Moldaciens” este compusă din două noțiuni ”Mol” și ”daciens”. Prima parte ”Mol” și azi în limba franceză (provenită și ea din limba latină a euro-atlanților ce și conține 80-85% cuvinte latine) înseamnă ”ridicătură, înălțime, dig, munte. Partea a doua ”daciens” se traduce a ”dacilor”.
Denumirea ”Civitas Moldaciens”, răspîndită de celții antici peste tot pe continentul european era însoţită de povestiri despre manifestarea eroismului și vitejiei dacilor, reprezentînd exprimarea marii stime, dar și a cinstii pe care o purtau faţă de strămoşii noştri pentru demnitatea națională. Avînd la baza demnității naționale această falnică denumire pronunțată în propria lor limbă latină, urmașii dacilor, în timpul pericolelor năvălirilor tataro-mongole, aceasta a devenit lozinca unirii a tuturor cnezatelor (triburilor) într-un stat, pe care în anul 1230, l-au numit ”Moldava”, care tocmai conține cuvintele în cauză ”Civitas Moldaciens”, enunţate în antichitatea timpurie de ”celți”, avînd semnificaţia ”Cetatea Muntoasă a dacilor”, denumire care însumează memoria străbunilor despre adevărata lor provenință, dar și aceea a poporului moldovenesc, care și sînt urmașii lor la origini, astfel s-a format înțelepciunea conștientă despre denumirea propriului popor, dar și privind denumirea țării lor. Iar limba lor latină, dacii, strămoșii moldovenilor, au dorit ca ea să fie în unison cu denumirea Țării Moldova, proclamînd-o – limba moldovenească, ca pe vecii așa să fie.
Această faptă istorică descrisă, contravine, totalmente, legendei fabuloase existente în expunerea prescrisă emisarului ungar Dragoș, de magia lingvofariseilor absurdului mistificatorilor istoricilor bucureșteni, care au și nimicit, fiecare din ei în parte, la timpul lor, toate documentele reale ce descriau data întemeierii și proclamării Țării Moldova și a limbii ei moldovenești, cînd și limba lor latină a trebuit să fie în unison cu denumirea noului lor stat Moldova. Ei, cu toţii urmărind în acest caz un singur scop păgîn, de a ascunde provenință reală a valahilor, așa-zișilor români de la cumano-romali, care au invadat teritoriul dacilor, în anul 1055 e.n., venind din Nordul Indiei și a Persiei, cu tot cu limba lor romală-necărturară, care a și rămas aceeași pînă în prezent. Vezi lucrările: ”Cumania, Valaho-Cumania, Valaho-Bulgaria, scrise de N. Iorga, O. Densușeanu, N. Drăgan, C. Gurescu, Al. Boldur, I. Ferenez, Geza Kuun, Al. Philippide, V. Spinei, G. Jitaru, M. Costăchescu etc.
Cumanii au invadat (în anul 1055 e.n.) teritoriul dacilor, iar ca să supraviețuiască în noul anturaj european, au fost nevoiți să învețe (acapareze) limba latină a dacilor, pe care o aveau formarea statalității lor ( în anul 1230), aceasta fiind în unison cu denumirea noului stat Moldova, au și numit-o limba moldovenească, pe care strămoșii cumanilor, i-au făcut să se refugieze (în anul 1125) spre Dunăre, ducînd cu ei și limba latină preluată de la daci, care se numea şi astfel trebuia să rămînă să se numească – moldovenească, pe care și azi o vorbesc valaho-romalo-rumînii, care mai au și propria lor limbă necărturară – romală, pe care o vorbesc habitual.
Deci, romalii nu pot proveni de la așa-zișii romani, ei au a lor pură origine din antichitate cu rădăcini turanice. În anul 1484, scrie I. Gheție- ”Sultanul Baiazid dădea negustorilor un ”Salvaconduct” (libera trecere) pe teritoriul valah”, și nu român. În această privință, acest lingvist și istoric român Ion Gheție, în lucrarea ”Contribuții filologice și lingvistice afirmă: ”Chiar dacă s-a dovedit, în cele descrise, că nu era vorba de limba română, important este de reținut că se știa de existența limbii valahe a valahilor. Mihai Viteazu (1593-1601) emiţînd legiuire pentru un așezămînt din Valahia, scria: ”Fiecare țăran pe a cui moșie se va afla în ziua publicării acestei legi, să rămînă rumân veșnic”. În articolul ”Ochire istorică asupra sclaviei” scris de Mihail Kogălniceanu, în 1853, drept prefață la cartea ”Coliba lui Moș Toma” de H. Beecher Stowe, găsim explicație asupra originii cuvîntului rumîn – șerbie la valahi, iobăgie la ardeleni, rumînie la munteni, la moldoveni –vecinie. Iată de unde se trag rădăcinile „înfumuratului” românism (rumînism). Această chestiune e atinsă și în discursul rostit de fostul președinte al Academiei Române, M. Kogălniceanu, la ședința solemnă din aprilie 1891 cu ocazia de 25 ani a acestei instituții, cînd afirma: ”Tomuri întregi ar trebui spre a arăta cum romanii au găsit în zona predunăreană o populație zdravănă a dacilor, care au luptat pentru libertatea sa și a țării lor, iar cumanii drept răsplată a lungilor lupte cu alte triburi barbare, din cursul veacurilor, sub domnii lor cei mai valoroși cumani, au fost prefăcuți în robi, sub numele de ”rumîni”. Necătînd, că în anii 1746 și 1749, adunările de Sobor au desființat ”rumînia”, deci șerbia, ei au continuat de a mai fi priviți ca țigani și de a fi vînduți, tatăl la unul, mama la altul, fiul la al treilea, iar fiica la al patrulea cumpărător. Astfel, numele glorios al romanilor ajunse în Valahia a se face sinonim ”rumîn însemnînd șerb și nu român”.
[De aici începe textul publicat pe 3 ianuarie 2019].
Mai multă latină ca la italieni
Din cele expuse e foarte ușor de a înțelege de ce Valahia era cunoscută ca Țara Rumânească ori Rumelia, deoarece pe parcursul vremurilor locuitorii ei erau numiți rumâni (şerbi) chiar și atunci, cînd numai în anul 1828 Heliade Rădulescu a scris cartea ”Gramatica limbii valahe”.
De ce oare Mihail Kogălniceanu își însoțește studiul său ”Moldova și Muntenia” cu subtitlul, care varsă și mai multă lumină asupra temei date: ”Limba și literatura română sau valahă”? De ce nu ”Limba și literatura moldovenească sau rumână”? De atîta că Moldova nu purta numele de Țară Rumânească ca Valahia! M. Kogălniceanu, în nota sa la Letopisețele Țării Moldovei, în anul 1872 recunoaște: ”Cînd am publicat edițiunea din 1852, eram departe a ști că cronicele Moldovei a lui Grigore Ureche (1592-1647), Costineștilor (1632-1691) și a lui Ion Neculce (1672-1745) erau traduse din limba moldovenească în limba franceză. Am sub ochii mei o copie scoasă (1729) de pe manuscrisul original, ce se află la Biblioteca Națională din Paris, ”Carte de istorie”, ce cuprinde viețile domnilor Moldovei și a altor suverani vecini, alcătuită în limba moldovenească de Miron Costin. O altă carte ”Elemente aritmetice” a apărut la Iași, în anul 1795, îngrijită de episcopul Amfilohie Hotinul, scrisă în limba moldovenească. Zădarnice vor fi eforturile, pentru a găsi letopisețe valahe, cronici, în care să se pomenească, pe acele timpuri, de limbă română. Ele nu-s pentru că nu exista limba română, existau rumânii valahi 5,5 milioane, 10,5 milioane moldoveni, 2 milioane maghiari, 1,5 ml. bulgari, 800 de mii ruși, 900 mii ucraineni etc., unde-s în acest caz românii?”, fapt confirmat autorii citaţi, dar și de cei ce vor urma.
Sub acest aspect Dimitrie Cantemir, în cartea sa ”Descrierea Moldovei” (1716), în capitolul IV, cu denumirea ”limba moldovenească”, descrie destul de lămurit și afirmativ că: ”Mulți socot, că limba moldovenească a alterat și are proveniență pur latină, fără vreun amestec cu vreo altă limbă. Însă sînt și alții care socotesc că limba moldovenească izvorăște din cea italiană. Pentru ca dreptatea să apară mai amplu în fața cititorului, voi expune argumentele tuturora fără părtinire.
Aceia care susțin că limba latină a fost mama adevărată și bună a limbii moldovenești își fundamentează opinia lor prin următoarele dovezi: în primul rînd, limba latină se vorbea în Dacia cu mult timp înainte de năvălirea barbară a romanilor în zona predunăreană. Prin urmare, locuitorii Daciei nu și-au putut altera limba lor dintr-o limbă care nu exista, deoarece limba așa-zisă ”romană” îi alterată în urma năvălirilor pe Peninsula Italică a latinilor, sabinilor, etruscilor, samniților, longobarzilor, vandalilor, goților și la formarea Imperiului Roman, de la numele Romulus, iar locuitorii ei au numit-o italiană, și nu romană. Nici unul din scriitori, lingviști nu spun nicăieri că acești coloniști s-ar fi întors vreo dată undeva în alte părți ale lumii vaste.
În al doilea rînd, moldovenii n-au avut niciodată rădăcini italienești și nu s-au numit italieni, aceștia extinzîndu-se și peste alte teritorii, cînd capitala Imperiului era Roma, care era comună și pentru toți cetățenii ocupați de către imperiu, dar nicidecum și pentru dacii liberi (de ocupația romană în zona orientală a Munților Carpați). Strămoșii moldovenilor, nicidecum nu și-au putut asimila limba lor latină de la o oarecare limbă romană, care nu exista, deoarece ea era prescrisă de la numele Romulus, care a întemeiat Cetatea Roma, la 21.04. 0753 în e.n., dar nicidecum de la limba care o vorbea întemeietorul cetății, la care au participat mai multe triburi, inclusiv și latinii veniți pe Peninsula Italică din nordul Munților Carpați, cu mii de ani înainte de a fi prezent și Romulus, fapt confirmat de italienii înşişi, care au numt limba lor italiană, și nu romană.
În al treilea rînd, argumentul cel mai puternic, care demonstrează că în limba moldovenească pînă în prezent sînt în circulaţie o mulțime de cuvinte latine, pe care italienii nici nu le cunosc, şi dimpotrivă în limba moldovenească nu sînt nici un fel de denumiri și cuvinte, care ar fi venit de la goți, vandali, longobarzi…etc., cum sînt în cea italiană. Pentru ca să fie mai explicit pentru cititori, aducem drept dovadă o mulțime de cuvinte latine, care arată corespunderea și diferența în pronunțarea lor:
Cuvîntul latin ”Civitas” în l. italiană se pronunță – ”Citta”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Cetate”;
Cuvîntul latin ”Incipio”, în l. italiană se pronunță – ”Cominicio”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Încep”;
Cuvîntul latin ”Albus”, în l. italiană se pronunță –”Bianco”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Alb”;
Cuvîntul latin ”Dominus” în l. italiană se pronunță –”Signore”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Domn”;
Cuvîntul latin ”Mensa”, în l. italiană se pronunță – ”Tavola”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Masă”
Cuvîntul latin ”Verbum”, în l. italiană se pronunță – ”Parola”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Vorba”;
Cuvîntul latin ”Caput”, în l. italiană se pronunță – ”Testa”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Cap”
Cuvîntul latin ”Venatio”, în l. italiană se pronunță – ”Caccia”, la moldoveni, același cuvînt latin se pronunță – ”Vînătoare”
După ce am prezentat argumentele, e mai apropiată de adevăr, nu echivoc, temîndu-mă că dragostea mea pentru țara mea să nu-mi tulbure ochii și să-mi întunece vederile în fața unor lucruri, descoperite și de alții. În acest caz mă limitez în cele descrise și la părerea expusă de eminentul om al științelor lingvistice universale Cavatis, care afirmă cinstit: ”Uimitor este faptul, că în limba moldovenească mai multe cuvinte latine, decît în cea italiană, cu toate că italienii , pe unde cîndva se întindea Imperiul Roman, care aveau în vorbirea lor și cuvinte neolatine, aduse și ele în antichitatea timpurie de latinii, veniți din nordul pe Peninsula Italică. Deci, latina neolatine”.
Pe toate, spune în continuare Dimitrie Cantemir: ” locuitorii Valahiei și a Transilvaniei vorbesc și ei i limbă moldovenească, însă pronunțarea cuvintelor e mai rigidă, încît în majoritatea lor au o expresie în expunere, evident stîlcită, mai introdus ceva cuvinte complet necunoscute moldovenilor și prin aceasta ei recunosc că limba moldovenească este mai pură decît pronunțarea ei în expunerea lor acaparată, chiar dacă există antipatie dintre moldoveni și valahi, c ce le și încurcă deschis despre această realitate istorică a diverselor
Cum se știe, limba cuțo-vlahilor locuiesc spre hotarul Macedoniei, Albaniei și Greciei, incomparabil e mai alterată decît a celorlalți valahi din alte regiuni țării. Ei toți, încurcă, într-un mod cu totul misterios, limba pe care o vorbesc, avînd în ea acaparate și alte cuvinte străine, deseori din limba greacă, macedoneană și albaneză, ei ce-s mai aproape descrise, introduc în limba lor , bucăți de cuvinte curat g ori ale, concomitent, lexiunea limbii moldovenești, mai evident ale și a verbelor, acaparate și ele de strămoșii lor cumano-valahi, chiar la început (în anul 1055) cale europeană, de la daco- carpatine. Se spune că, dacă s-ar întîmpla, că acești trei reprezentanți ai zonelor respective descrise mai sus, să fie,
Citind pe Eminescu
Moldovenii, au fost necontenit, înconjurați din trei părți de popoare catolice, astfel fiind supuși direct sau indirect permanent acțiunilor barbare de subjugare voinței catolice. Pentru păstrarea propriei demnități naționale, spune Alexandru cel Bun: ”Am fost nevoiți sa schimbam alfabetul latin pe cel slavon, pentru a înlătura influența catolică”. D. M. Dragnev.”Moldova în epoca feudalismului”, Chișinău, 1978.
Același lucru ncelariei a lui Ștefan Cel Mare, e V. Spinei: Moldova în sec. XI-XIV. Chișinău, 1994. , citim pe marginea unei cărți religioase, se în limba slavonă: ”În anul 1347, luna iulie, a 13-lea zile t Dragoș capul domnului Moldovei Ștefan II, fiul lui Teodor-Voevod întemeietorul Țării Moldova (1230) și a fost înmormîntat în eamț, în a luna a 16-cea zile”. Ce pildă mai trebuie adusă, pentru a confirma acțiunile catolicismului agresiv asupra creștinismului ortodox.
În așa fel, catolicul și emisarul ungar Dragoș, în anul 1359, a nimicit toate documentele istorice de înființare, în anul 1230, a Țării Moldova și a originii poporului ei, i mai , catolicul Dragoș, a fost acela care într-un spațiu pustiu a întemeiat aceasta țară, preistorie și
Astăzi se știe cum această politică barbară a catolicismului s rnt și asupra lui Al. Ion Cuza vodă, a origini, ă turanică la valaho-romali și euro-atlanto-dacă la moldoveni, apoi i impus să distrugă mănăstirile și bisericile creștine ortodoxe. , la 11 februarie, 1866 a fost alungat cu forța din propria țară. C. Ciurescu. Opere V-II. București, 1938; Vladislav Grosu. Moldova (1821-1866). Chișinău, 2014.
Același barbarism repetat și în anul 1918, cînd aceiași valaho-romalo-rumâni, o Moldova dintre Prut și Nistru și aici au nimicit toate documentele și cărțile istorico-literare ce conțineau dovezi despre storie a Țării M, cu scopul de a preface acest ținut în propria moștenire și d a distruge creștinismul ortodox. La ce N scria: ”Moldova dintre Prut și Nistru, nu e a român, deoarece românii nu au luptat, nu au fost biruiți și nu li s-a smuls prin tratat semnat de ei o parte de teritoriu, pentru că România, pur și simplu, nu exista în anul 1812, concomitent și acea Românie, care era jumătate de Moldovă, nu se gîndea nimeni că o astfel de ar fi cu putință”, fost împușcat de a lui Codreanu, pentru istoric.
În această privință, academicianul Gălin în cartea sa ”Viața și activitatea lui Mihai Eminescu”, Mihai Eminescu spunea: ”Numai și numai în limba proprie”, în cazul dat cea moldovenească, de la toate generațiile , s cu laptele mamei în conștiința și sufletul fiecărui om, el și își va pricepe inima sa pe deplin, deoarece, „în limbă se reflectă chiar și caracterul poporului (popoarelor)” și cu aceasta, el ar zice, totuși, oricum, „prin ea așa voiesc eu să fiu, oare s-ar naște altfel atîtea limbi?”
Limba moldovenească, spune Eminescu, este limba , care a și născut-o ca o chestiune primordială în procesul de instruire și în cel de educație a generațiilor tinere a moldovenilor. Limba-i acel instrument principal la moldoveni prin care devin accesibile cunoștințele, altoite sentimentele și calitățile nobile moldovenilor. O limbă schimonosită, spune poetul, nu poate să poată însuși cunoștințele e programul național colilor, fapt ce aduce inevitabil la dezvoltarea dezorientării pe întregul timp al vieții lor, ce nu întîrzie să lase în sufletul grave și dureroase”.
Mihai Eminescu era un adept al unei literaturi cu caracter civic național în care, oricare conținut al ei, trebuie să cuprindă, pe lîngă actul intelectual al observației, conceperii și elemente din viața poporului, pe . În opunere cu acei poeți din trecut, spune poetul: „sînt simțiri reci, harfe zdrobitoare, mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, măști use bine pe-un caracter inimic”. şi se cumpără. Oare odată cu trecutul s stins credința, sinceritatea, patriotismul acestui neam moldovenesc, s-a stins oare și ? Deoarece, prezentul e fals și împopoțat și . Dacă scriitorii, poeții trecutului moldovenilor erau pierduți în gînduri sfinte, convorbeau cu idealuri și luptau pentru libertate, năzuințe și dreptate socială a acestei națiuni moldovenești, contemporanii, cei ce „cîrpesc cerul cu stele, iar marea o mânjesc cu valuri, căci al nostru îi sur și rece, marea noastră îi de îngheț”. Privirea lor e „ ce nimic nu mai visează”.
Oare, ce tablouri le mai vin în capurile , unde mintea nu mai are loc, căci simțirea o simulează, privesc reci la lumea noastră ce și ea așteaptă un rost în această viață trecătoare.
Poetule, scriitorule, că ești învățătorul neamului tău moldovenesc. Prin a ești dator cu toată puterea rațiunii, conștiinței tale să luminezi neamul tău moldovenesc, puritatea strămoșilor antichității istoria uneia dintre cele mai vechi ”.
Avînd această conștiință națională, în anul 1875, spinoasa cale a lui Mihai Eminescu l-a făcut să se întretaie cu cea a lui Ion Creangă, în calitate de revizor școlar, cînd a și făcut cunoștință cu noul abecedar scris de noul său prieten ”Metoda nouă de citire și scriere”, bazate pe sistemul fonetic al limbii moldovenești. În raportul înaintat Educației despre esența noului abecedar, Mihai Eminescu, scrie: ”Lecțiunile din aceste două părți sînt metodic orînduite de a pleca de la ușor la mai greu și cuprind exerciții de ajuns pentru ca elevii să se deprindă de la început a rosti și a scrie cuvinte clare, cum se cade și se cuvine a fi pentru un elev”.
Revizorul școlar Mihai Eminescu încalcă înalta dispoziție și recomandă învățătorilor abecedarul scris de Ion Creangă, menționînd pe documentul ministerial: ”Se poate admis însă și abecedarul scris și de domnul Constantinescu, cu toate că abecedarul scris de I. Creangă se poate admite și de a recomanda nu numai elevilor, ci și la mulți dintre cei maturi. După acest manual, precizează Eminescu, se știe, la Paris se învață limba cea moldovenească, vorbită și scrisă de strămoșii moldovenilor, operele cărora și astăzi studiază istoriografia lingvistică universală”.
Oare, în : ”limba r și punctum, cu trei semne de exclamare”? Desigur că nu. Deoarece s-a zbătuse, în fel și chip, ca să asupririi și nimicirii limbii moldovenești.moldovenilor, operele cărora și astăzi studiază istoriografia lingvistică universală”. Oare, în : ”limba r și punctum, cu trei semne de exclamare”? Desigur că nu. Deoarece s-a zbătuse, în fel și chip, ca să asupririi și nimicirii limbii moldovenești.
La 1.VI.1876, ministrul de truire a noului ern liberal devine G. Chițu, care și postul de revizor școlar pe Mihai Eminescu. Aflînd despre această faptă murdară, Mihai Eminescu cu durere sufletească , exclamă: ”Canalia liberală a nimicit în conținutul înțelepciunii mele ideile ce mi le făcuse pentru prezentul apropiat și cel îndepărtat, nd în această luptă inegală, am rămas fără o poziție materială asigurată. Purtînd lovitura morală ca o rană, care nu se vindecă, la ce, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavînd nici un scop și nici un ideal în această viață deșartă, dureroasă și amară. O singură fericire ar renaște în conștiința mea, dacă aș putea ascunde în memoria și sufletul meu barbarismul sălbatic al valahilor-români ce-l aplică asupra poporului meu moldovenesc”.
Deci, politica liberală a cumano-valaho-română este oldovei noastre, deoarece ea este orientată și în patimile misterioase și distrugătoare asupra tuturor moldovenilor țării noastre.la toate, Mihai Eminescu, le spune: ”Spațiul spiritual în Moldova va fi moldovenesc, ori nu va fi deloc
- la slăbiciunea demnității noastre naționale. Moldovenii mei, veșnic își vor vorbi și își vor numi graiul matern – moldovenesc, chiar dacă vor fi rebotezați în tanzanieni. Ca sa nu fii numit tanzanian, vorbește cu moldovenii tăi numai moldovenește. Pe cînd, o oarecare altă orientare dusă de la unitatea sa moldovenească, la moldovenii mei, spune poetul, presupun o gogire permanentă a instabilității și a premiselor de conflict etnic-național cu urmări tragice și imprevizibile. La aceste toate, este foarte prețios, dacă ai capacitatea să înțelegi, prețul demnității naționale și vrei ca să fie ea stimată de fiecare neam a lumii vaste, atunci e necesar să păstrezi şi să cinsteşti originea rădăcinilor moldoveneşti, care au apărut în conștiința ta națională odată cu laptele mamei tale, fiind alături de ea și de tatăl tău, care prin sîngele lor ai primit și tu nume și de alături de ea și de tatăl tău, care prin sîngele lor ai primit și tu nume și de neam, pentru a-l putea transmite și generațiilor următoare a neamului tău”.
La ce, Mihai Eminescu, spune: ”Eu, fiu al poporului meu moldovenesc, veșnic și necontenit am vorbit limba mea maternă moldovenească, deoarece e limba maternă a întregului meu popor moldovenesc, dăruită și mie de părinții mei ce-s născuți ca Civitas Moldaciens”. Așa sa fie pe vecii la toți moldovenii mei și punctum, cu trei semne de exclamare!!! De aceea, amuțește, orbește, fii gata încercare, dar mîna trădătoare nu ridica împotriva Moldovei tale, deoarece vei fi blestemat și în ramurile rădăcinilor tale, pe vecii așa să fie, din care, astfel de oameni trădători să nu se mai nască iar în al nostru nume”.
Necătînd la aceste toate, chiar şi în aceste împrejurări, o parte din intelectualii localnici fiind momiţi de beneficii, întreprind intenţionat acțiuni împotriva demnităţii naționale moldoveneşticu, manifestînd atitudine extra exagerată față de mediul din care ei singuri au provenit, demonstrînd-o printr-o închipuita aflare în vîrful piramidei sociale. Acest lucru poate fi observat destul de clar şi uşor, cînd ei pronunță unele neologisme, cuvinte străine împrumutate, considerîndu-se judecători supremi ai patriotismului şi ai istoriei moldovenești. Ademeniți de profitul material și moral străin, ei singuri au devenit prada ușoară a mrejelor magiei absurdului antinațional a unioniștilor necărturari.
Acest adevăr amar și-a găsit în modestele creionări ale subiectelor abordate, parțial, numai în lumina unui spațiu de ziar tipografic și electronic.
În literatură istorică predomină ideea că statul Moldova a fost formată numai în anul 1359 și fără să aibă o preistorie națională cu realitățile ei obiective. -74: «Istoria urmărește descoperirea adevărului și explicarea lui cauzată, fără de adaptarea , oricine n-ar fi el pentru societate”. În continuare, la acest subiect,Bogdan Petriceicu Hașdeu, în lucrarea sa ”Strat ” oglindită în A Academiei Române, secția literatură istorică, T.XIV,1892,pag.226, descrie realitatea istorică: «Eu unul, dacă aș ști că românii sînt țigani, părea foarte rău și totuși nu sfii nici o secundă de a spune adevărul în fața tuturora, tot așa, cînd s-ar cere să se schimbe proprietățile triunghiului”.
Deci, e timpul, ca și Eminescu, să tragem și noi învățături ca să nu ne ponosim propriul nume, cîntat de graiul limbii moldovenești, de glasul voiniciei cules din îngălbenitele foi cronicărești, ca să nu aducem la stare de ocară și să tăvălim pe ulițe cîntarea gloriei neamului nostru cel străbun, exprimat în doine și balade, desăvîrșite prin cîntata muzică latină în cultura vieții omenești, pe care în ceruri și ei vor s-o asculte, deoarece în această lume vastă mai dulce și duioasă ca a noastră limbă moldovenească, pur și simplu nu-i!!!.
De aceea, pe tot întinsul necuprins al omenirii vaste limba noastră străveche nu poate purta două nume, căci în împletirea ei veşnică a ”Civitas Moldaciens” și ocrotită de veșnicul ei scut ”Moldova”, din vechime cunoscut, unde și limba moldovenească s-a născut, care pe vecii a stat să fie și coroana demnității noastre, vorbirea căreia e sînul veșnic al Moldovei noastre, cu care crescuți noi toți am fost și sudați în șirul neamului daco-euro-atlant şi cu mare sfințenie numele ni l-am păstrat, în lupte cu vărsări de sînge mari, iar în muncă cu sudoare amară. Suportîndu-le pe toate, ei toți, cu mîndrie mare purtau cu glorie pe frunte coroana Moldovei lor, amintindu-le la toți, că ea va sclipi necontenit pe acest sfînt și nemuritor pămînt, chiar cînd vrăjmașii ei ne răzlețesc prin diferite nume, cu un singur scop păgîn, ca să uităm de propriul nume și de graiul nostru sfînt.
E timpul să tragem învățăminte
Armonioasă noastră, Moldovă, iubită ai și tu tot dreptul să fii fericită în . Iar dacă nu vei ști de ce în grădina ta înflorește floarea, degeaba soarta vei ruga să fie milostivă asupra ta. De aceea, mergi Măria ta cu dibăcie, în toată vîltoarea ta, încît numele tău pe vecii pomenit să fie, cum cîndva era, demnitatea ta ca o coroană pe cap strălucea, cînd încă Ștefan vodă a Moldovei acest faimos și nemuritor pămînt , lăsîndu-ne și : ”Să stați strajă la hotare, să păziți acest pămînt ce asemănare nu mai are, , prin limba ta moldovenească care pe vecii să vă fie coroana demnității voastre, veșnic al Moldovei noastre, iar la întrunirile meselor a omenirii vaste, ei, fagul dulce al limbii tale moldovenești pe care Mihai Eminescu a cîntat-o toată viața lui esență a Moldovei sale!!!
Materialul prezentat, în mod cronologic, consecutiv, pentru prima oară în istoriografia universală, mai multe dovezi și legități factologice,
1.Civilizația europeană a luat naștere din Munții Carpați, de la euro-atlanți, dacii fiind confrații lor direcți, pe cînd tracii („fracii”) erau o ramură a lor provenită peste secole, ca și celelalte ramuri ale lor, ce au plecat din nucleul părintesc, la retragerea apelor Potopului Mondial, format la scufundarea Atlantidei lor în Marea Neagră;
2.Latinitatea a luat naștere de la sanscrita euro-atlanților, pe care au și răspîndit-o la migrarea lor în cele patru părți ale lumii, inclusiv în Italia și India, de aceea există limbile neolatine și nicidecum cele romanice, deoarece limbile se nasc nu de la nume (Romalus), ci de la graiuri;
3.Am prezentat deducerile și dovezile științifico-istorice, de unde provine denumirea Statului Moldova, numit în luptă de celți (popor francez) Civitas Moldaciens, care în traducere înseamnă Cetatea muntoasă a dacilor – Moldova. Această denumire, care e fixată pe o placă de argilă arsă nu corespunde legendei fabuloase a mistificatorilor, istoricilor bucureșteni, în ce priveşte denumirea țării noastre;
4.Arheologic și istoricește, am prezentat deducerile și dovezile științifico-istorice precum că Țara Moldova a fost întemeiată, în anul 1230, cînd dacii și-au adus denumirea limbii latine în unison cu denumirea țării lor, fixate în lume cu o sută de ani înaintea Țării Valahe, ceea ce demonstrează două căi și origini, absolut diferite;
5.Studiile efectuate ne permit să afirmăm că în anul 1290, la Prima Conferință Internațională din Florența, limba moldovenească cu grafia latină a fost confirmată ca limbă a Statului Moldovenesc, care a fost constituit la Conferința Internațională de la Constantinopol încă în anul 1230, cu înmînarea primei Steme Heraldice de Stat ”Cheia de Aur” de la mormântul Sfînt a lui Hristos, acoperită de crucea ortodoxismului;
6.Rezultatele analizei materialelor aduse, au permis, pentru prima oară, în istoria Țării Moldovei, de a argumenta originea și funcționarea limbii moldovenești, care și confirmă existenţa uneia dintre cele mai vechi națiuni ale Europei, cu numele de moldoveni.
7.Materialele prezentate au stabilit particularități reale și specifice în dezvoltarea Statalității Moldovenești, care au menirea de a populariza personalitățile științifice și politice ale vremurilor, prezentate mai sus, pentru a valorifica adecvat unitatea lor ideologică de neam la formarea demnității naționale a poporului moldovenesc, ca a uneia dintre cele mai vechi națiuni a continentului european cu un așa nume;
8.Faptele descrise sînt confirmate prin date din arhivele: poloneze, germane, engleze, franceze, italiene, greceşti, bulgare, ucrainene, ruse, ungare, americane și indiene.
Din moment ce autorul textului, T. Semeniuc, este citat de Stepanov Gheorghe în textul De ce moldovenii au înlocuit alfabetul latin prin cel sla
von, publicat pe acelaşi portal, putem deduce că e cunoscut cercului respectiv.
Trebuie să recunoaştem că susţinătorii moldovenismului dispun de o nemaipomenită organizare, de mijloace dintre cele mai diverse de propagare a ideilor şi, mai presus de toate, nu au nici un fel de reţinere în a şi le spune. Pentru cine avea vreo îndoială că O. Densusianu nu se înşela cînd afirma că amatorii pot compromite o ideie (admiţînd că s-ar putea susţine cu argumente ştiinţifice ideea existenţei limbii moldoveneşti!), textul acesta prezintă dovada incontestabilă. Important e să fie
Modalitatea de lucru, nu numai din acest text, aminteşte de aria calomniei din Bărbierul din Sevilla: „Încet,încetişor, ici şi colo, pe şoptite, şuierând, se prefiră, se strecoară. În urechile mulţimii pătrunde cu viclenie, capetele şi minţile le tulbură şi le-nfierbîntă. Ieşind pe gură, zvonul creşte, prinde putere puţin cîte puţin, zboară din loc în loc. Pare tunet, ba furtună ce în inima pădurii şuieră, bolboroseşte şi de frică te îngheaţă. La sfârşit izbucneşte cu furie, se răspândeşte, se-nmulţeşte, iscînd o explozie … ca lovitura unui tun … ca lovitura unui tun! Un cutremur, o tornadă, un tumult general ce răsună în lumea largă. Iar nenorocitul calomniat, terminat şi desfiinţat, în dispreţul general, de-i norocos, sufletul şi-l va da“! Pentru a-i ridica pe moldoveni, trebuie să fie compromişi românii.
De altfel, efectul acestei manipulări îl prezenta preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur, ca: „încercarea unor forţe de a ridica la rangul de ideologie de stat o ideologie antinaţională, antimoldovenească, care derivă direct din vechea politică de deznaţionalizare şi de menţinerea lor la un nivel scăzut de dezvoltare culturală şi spirituală“[xiii].
Se poate înţelege lupta unora dintre cetăţenii Republicii Moldova pentru menţinerea statului moldovenesc. Chiar preşedintele Mircea Snegur, a cărui opinie în privinţa numelui limbii oficiale a statului am văzut-o, s-a pronunţat pentru păstrarea statului Republica Moldova, independent, folosind argumente politice. Nu cred în viabilitatea acestui proiect, chiar dacă mă numesc Moldoveanu. Dar falsificarea istoriei românilor în general şi a moldovenilor în particular poate provoca derută socială în rîndul românilor de le este de Prut. Neîncrederea într-un trecut tulbure nu e de natură să creeze încredere în viitor, imprevizibil, mai ales dacă nu e în relaţie cu trecutul; prezentul este doar momentul în care viitorul devine trecut.
Suceava, ianuarie 2019
[i] Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Editura Poligraf.Service, Chişinău, 1993, p. 8.
[ii] Vasile Stati, Dicţionar moldovenesc-românesc, Tipografia Centrală, Chişinău, 2003, p. 9.
[iii] Ibidem, p. 3. Pentru critica dicţionarului vezi Gheorghe Moldoveanu, Limba moldovenească este o fraudă ştiinţifică, în Idem, A fi naţional sau a nu fi; Editura PIM, Iaşi, 2013.
Se spune că atunci cînd s-a pus problema traducerii operelor lui Sadoveanu în limba moldovenească, acesta s-ar fi mîniat foarte: „Auzi, mişeii, să mă traducă pe mine în limba mea!“
[iv] Mircea Snegur, Limba română este numele corect al limbii noastre, în „Limba română“, Chişinău, 1995, nr. 3, p. 49.
[v] Petru Lucinschi, Timpul va sugera soluţii mai potrivite, în „Limba română“, Chişinău, 1996, nr. 1, p. 17.
[vi] În „Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui…“, Cernăuţi, 1889, p. 164.
[vii] Cuvîntul român este scris de regulă cu î.
[viii] Este vorba despre Unirea de la 1859, nu despre ocuparea Moldovei dintre Prut şi Nistru, la 1812, cum ar fi tentaţi unii să creadă, după titlu.
[ix] Pe site-ul www.moldovenii.md se publica la 7 aprilie 2011 textul Despre limba moldovenească, semnat Echipa proiectului www.moldovenii.md., pe seama căruia reţinem afirmaţia că, din dorinţa apropierii de limbile occidentale, „a fost (și mai este) modificată și gramatica [românească n.n.], care de-a lungul istoriei a fost identică cu cea slavă“. În timpul studenţiei, profesorul de slavă veche ne atrăgea atenţia asupra apropierii dintre limba română şi salva veche prin terminaţia μъ de la persoana I plural şi s-a arătat foarte surprins cînd am spus că ar putea fi doar hazardul. Aveam să aflu la cursul de europenistică de după aceea că apropierea este reală, susţinută însă nu doar asertiv.
[x] Autorul are dreptate cînd spune că Rusia pentru prima dată elibera acest teritoriu; au urmat şi altele.
[xi] Hotinul a fost parte a Moldovei de la înfiinţarea statului moldovenesc, pînă la 1711, cînd a fost ocupat de turci, ca sancţiune împotriva Moldovei, care, aliată a Rusiei, pierduse războiul. Bugeacul, teritoriul dintre Prut şi Nistru, de la nordul Mării Negre, corespunzînd în linii mari cu al Basarabiei istorice, a fost cedat de Moldova la 1484 turcilor, care l-au încorporat paşalîcului de la Silistra. La 1538 Petru Rareş a refuzat să plătească turcilor cuvenit; drept represalii aceştia au ocupat teritoriul de la nordul Bugeacului, pînă la cetatea Tighina, creînd raiaua Bender (noul nume, turcesc, al cetăţii), încadrată Bugeacului.
[xii] Istoric, Moldova se împărţea în Ţara de Sus, şi Ţara de Jos, după cu totul alte criterii decît ale lui V. Stati.
[xiii] Mircea Snegur, Oficializarea glotonimului „limba moldovenescă“ este o acţiune falimentară, în „Limba română“, Chişinău, 1996, nr. 1. P. 20.