Deși creștinismul ortodox n-a prigonit nicicînd pe nimeni, a stîrnit mereu furtuni de ură, violență și crime care nu-și pot afla alte explicații decît furia potrivnicului care a pariat nebunește, illo tempore, pe victoria asupra Creatorului, dar care, iarăși și iarăși, își vede zădărnicite planurile de dominare absolută asupra lumii. Numărul uriaș de Sfinți și Mucenici – cei mai mulți neîncăpuți în calendare – stă mărturie pentru această luptă uriașă, ce se va sfîrși doar cînd va fi vrerea Proniei Cerești.

La trecerea unui sfert de veac de la Revoluția din Decembrie 1989, judecînd prin grila „corectitudinii politice“ de care se abuzează nonșalant ori de cîte ori este vorba de istoria recentă, consider că îndemnul creștin al lui Mircea Vulcănescu „Să nu ne răzbunați!“ ar trebui pus mai apăsat în relație cu un enunț imperativ-negativ: Dar nici să nu-i uitați! Dacă îndemnul atribuit mărețului om de cultură n-ar fi completat de cel pe care, cu îngăduința dv., l-am formulat acum, după mai bine de două decenii de studiere atentă a memorialisticii, zadarnică ar fi viața noastră! Lipsită de libertatea descoperirii adevărului istoric – de la străvechii traco-daco-geți la mărturisitorii din temnițele comuniste ale veacului al XX-lea, întregul curs al istoriei românilor ar trebui rescris! – generația noastră de intelectuali și-ar rata menirea. Sigur că obligația de a reveni asupra jertfei înaintașilor animați de patriotism și de credință (în special din perioada 1936-1989) este a tuturor, dar apasă îndeosebi asupra intelectualilor, dintre care oamenii Școlii mi se par a fi cei întîi chemați la aceasta.

În acest sens, e remarcabil că, în anul 2014, dedicat Sfinților Martiri Brâncoveni, două edituri – una din București, Rost, cu sprijinul Fundației Sfinții Închisorilor, ce are sediul în Pitești, cealaltă din Făgăraș, Agaton – și-au reunit eforturile întru neuitare dînd la iveală Cartea mărturisitorilor și Martiri și mărturisitori români din secolul XX.

Autorii lor, publicistul Răzvan Codrescu și preotul Fabian Seiche, au pus dinaintea noastră două volume format mare (de 24,3 x 17 cm, respectiv de 23,4 x 16,7 cm) însumînd peste 1300 de pagini. Am numărat 75 de nume la primul și 194 la al doilea, parte dintre ele suprapunîndu-se, deși perspectivele de abordare a fenomenului jertfelnic românesc sînt diferite: respectiv cărturărească și cu nuanțe egolatre versus orînduială alfabetică, pios-panegirică.

Din motive subiective, prefer al doilea demers publicistic citat, chiar dacă acesta e marcat de stîngăcii sintactice și expresive mai mari decît cel dintîi. Prin urmare, am recomandat peste tot cartea lui Fabian Seiche și, procurînd un exemplar în plus, mi-am dotat și cabinetul școlar din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ unde de aproape un deceniu, îmi familiarizez elevii claselor a XII-a cu „literatura arestată“, după o metodă personală. Precizez că, în liceul meu, și colegele de catedră din aria limbă-comunicare, și profesorii de istorie, și profesorii de religie, și restul colegilor, chiar dacă unii sînt diriginți și ar putea include cumva tematica în planificările anuale, pregetă unanim a se pronunța la clasă despre acest fenomen carceral unic în Europa și, poate, în lume, aplicat cu precădere intelectualilor de elită ai țării, care s-au opus din răsputeri importării bolșevismului experimentat în fosta URSS prin „grija“ unor occidentali ghidați de idei bolnave izvorîte din trista deviză „libertate, egalitate, fraternitate“ care a îndoliat Franța și a deschis cutia Pandorei pe continent… Nu vreau să generalizez atitudinea aceasta din optimism…

Cu un plus de emoție generat de realitatea atinsă în treacăt în paragraful anterior, desprind pentru simpozionul acesta dedicat închisorilor din regimul comunist, un fragment edificator în privința relației noastre – profesori și elevi, deopotrivă – cu mărturisitorii din temnițele comuniste, aruncînd o lumină în sensul îndemnului din titlul intervenției mele. Este vorba despre o confesiune a unei monahii de la Mînăstirea Pasărea, ce își păstrează anonimatul sub inițiala „A.“, care a alcătuit o listă de 162 de nume de mărturisitori. Iată fragmentul: Într-o sîmbătă (prin 1999) i-am pomenit, stînd în genunchi în strana mea, în timpul Sfintei Liturghii, la ectenia pentru morți, apoi la ieșirea cu Sfintele Daruri și în timpul parastasului. / În noaptea de sîmbătă spre duminică, am [avut] un vis frumos. Parcă eram într-o grădină frumoasă cu pomi și iarbă verde. Pe iarbă ședeau un grup de bărbați tineri, toți îmbrăcați în alb (…) M-am așezat și eu pe iarbă și am întrebat pe unul mai înalt și foarte frumos: / „Unde ați fost pe aici?“ El mi-a răspuns: / „Am fost într-o delegație.“ / Apoi s-au ridicat de jos, s-au încolonat cîte doi, iar în urma lor au apărut alții tot așa, îmbrăcați în alb, formînd un șir lung și, așa încolonați, au trecut prin fața mea și au ieșit pe o poartă frumoasă (…) / M-am trezit foarte bucuroasă și cred că în acel șir lung de bărbați îmbrăcați în alb au fost cei pe care i-am pomenit în slaba mea rugăciune la parastas. Am căutat apoi în Apocalipsa (cap. 6, vers. 9-11) [unde] scrie: „am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvîntul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o și strigau cu glas mare și ziceau: «Pînă cînd Stăpîne Sfinte și Adevărate nu vei judeca și nu vei răzbuna sîngele nostru, față de cei ce locuiesc pe pămînt?» Și fiecăruia dintre ei i s-a dat cîte un veșmînt alb și li s-a spus să stea în tihnă, încă puțină vreme, pînă cînd vor împlini numărul și cei împreună slujitori cu ei și frații lor cei ce aveau să fie omorîți ca și ei“ (op. cit., pp. 15-16).

Tulburătoare întrebări se nasc conștiințelor treze din această dezvăluire: Oare cît de mulți martiri vor mai trebui dați de neamul nostru spre împlinirea numărului rînduit în Ceruri? Or fi oare socotiți și cei căzuți pe cîmpurile de luptă (între care, personal, mă gîndesc cutremurat și mă rog îndeosebi, de cîte ori pot, și pentru cei 150 000 de ostași români căzuți la Cotul Donului în 1942, ce merită o zi de pomenire specială, anume la 19 noiembrie)? Extinzînd șirul interogațiilor, ajung la: De ce alte nații (care se consideră superioare românilor!), prin reprezentanții lor – conducătorii actuali ai așa-numitelor „mari puteri“ – ignoră și poate chiar desconsideră mărturiile supraviețuitorilor, fiind de părere că ar fi superfluu un proces al comunismului? De ce tind să se înmulțească glasurile românilor ce rostesc, astăzi, ca odinioară: „Doamne, ia-mă la Tine, că țara mea nu are nevoie de mine“ ori „mai bine emigrez, căci în țară risc să mor de foame“?…

Cartea-dicționar a pr. Fabian Seiche poate oferi celor atenți cîteva răspunsuri unei părți dintre aceste întrebări sau altora, asemenea; de aici actualitatea sa.

Amplul demers întru pomenire e structurat în patru secțiuni principale: I. Martiri români din anii 1918-1945 (73 de pagini); II. Martiri și mărturisitori ortodocși români din perioada comunistă (440 de pagini); III. Mărturisitori (greco-)catolici contra comunismului (40 de pagini) și IV. Închisorile comuniste din România (39 de pagini). Pe lîngă acestea, cartea aflată la ediția a II-a „îmbunătățită“ – cum ne atrage atenția autorul – mai cuprinde un Cuvînt înainte semnat de Ilie Tudor, fost deținut politic, autorul vibrantei evocări Un an lîngă Căpitan (în 2013 cartea lui se afla la ediția a V-a), un altul datorat editorului Ioan Cișmileanu, Prefața autorului și o Addenda.

Impresionanta listă de 194 de nume orînduite alfabetic e departe de a fi completă; autorul însuși recunoaște aceasta, căci am numărat, într-o notă de la pp. 553-554, șaizeci și patru de alte nume de martiri și mărturisitori considerați de alcătuitorii volumului „necunoscuți sau foarte puțin cunoscuți“. Îmi permit să-i contrazic doar cu un exemplu: mă refer anume la harnicul Dan (Dumitru) Lucinescu (n. 1927), aflat din 2009 în fruntea Fundației Creștine „Părintele Arsenie Boca“, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul unor volume precum Lupta, Jertfa, Spre război, Întoarcerea din neguri, care a dat la iveală și scrieri de factură istorică dedicate lui Ștefan cel Mare și Sfînt ori lui Mihai Viteazul. Pe scurt, Dan Lucinescu a fost și este o personalitate vizibilă pe scena publică, de aici nedumerirea mea de a nu fi ajuns numele său și la cunoștința lui Fabian Seiche.

Adaug și că, personal, am cunoscut de prin 1980 pe Vasile Valușescu – trecut între timp la Domnul –, economist, țărănist ca orientare politică și combatant în războiul de reîntregire din 1941-1942. Scăpat din groaznica încleștare prin voia lui Dumnezeu și a Sfîntului Ierarh al cărui nume l-a purtat, întors în satul de obîrșie, Prigor, fiindcă luase act la fața locului de satanica orînduire bolșevică și bănuia ce ne așteaptă dacă vom cădea sub puterea ei, a devenit apoi partizan în Banat. Anii de temniță, apoi anii de prigoană (urmăriri, anchete periodice etc.) nu l-au înfrînt, așa încît, după izbînda parțială din 1989, prin intermediul Asociației Foștilor Deținuți Politici, unde m-a introdus în 1990, am cunoscut și am avut lungi convorbiri pe deplin lămuritoare asupra epocii măsluite istorico-ideologic cu alte personalități de anvergură din aceeași plămadă spirituală specială: dr. Șerban Milcoveanu, Victor Isac, Aurel Pastramagiu și Emanoil Paraschivaș. Fiindcă nu mi-am propus aici nici o inserție jurnalier-polemică, nici o recenzie propriu-zisă, îmi închei considerațiile citînd dedicația de pe pagina de titlu a acestei apariții editoriale remarcabile: Recunoștință celor    ce-au suferit: martiri și eroi ai secolului [al] XX[-lea], pentru care mai existăm noi.

În privința contribuției lui Răzvan Codrescu la menținerea vie a amintirii celor ce merită înscriși, aș zice, într-o Carte de aur a demnității românilor din toate timpurile, aș face deocamdată doar o remarcă: lucrarea este un conglomerat de articole semnate de un absolvent al Faculății de Filologie, majoritatea sub pseudonimul deja menționat, ce-au apărut de-a lungul vremii în presă, unele cu valoare istorică (despre Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir) altele – literară (despre Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Nicolae Paulescu, Octavian Goga, Lucian Blaga etc.), destule fără tangențe evidente cu martirajul și/sau mărturisitorii.

Or despre aceștia din urmă, despre martirii și mărturisitorii secolului al XX-lea, oamenii ce alcătuiesc astăzi pătura grea a intelectualilor agreați, oficiali, dedicați impunerii „corectitudinii politice“ nu numai că nu vor să știe, dar militează aprig pentru reinstalarea negurii uitării, întocmai ca pe vremea intoxicării cu „adevărurile“ bolșevice! Este resuscitată, aș zice, politica binecunoscută, dar niciodată declarată a comuniștilor de odinioară: ceea ce nu ne convine ignorăm, ca să facem să nici nu existe!

Nu mi-am propus să produc înadins figuri de stil prin aceste afirmații, dar mi se pare uluitor că, la un sfert de veac de la jertfele revoluționarilor din Decembrie 1989 pentru libertate[1], a putut fi conceput un proiect de lege: „PL 193/2014, cu referire la modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii“. Din titlul său kilometric se poate deduce încercarea grosolan mascată a reintroducerii cenzurii asupra trecutului nostru recent! Comentariul făcut de unul dintre semnatarii petiției online[2] este edificator și-mi permit să-l reproduc aici fără comentarii: Prin noua lege, nu vom mai putea vorbi decît în termeni denigratori despre Nae Ionescu, [Nicolae] Paulescu, Simion Mehedinţi, [Mircea] Eliade, [Constantin] Noica, [Emil] Cioran, Radu Gyr, George Manu, Nichifor Crainic etc. Operele acestora vor fi puse la index. Niciunul dintre străluciţii noştri cărturari interbelici şi niciunul dintre foştii deţinuţi politici sau dintre luptătorii în rezistenţa armată anticomunistă care au fost membri ai Mişcării Legionare sau ai Frăţiilor de Cruce (organizaţia de tineret a ML), nu vor mai putea fi omagiaţi (prin statui, nume de străzi şi de instituţii, articole, cărţi, simpozioane, conferinţe, filme etc). Niciunul dintre sfinţii închisorilor comuniste, începînd cu Valeriu Gafencu, care au aparţinut ML sau FDC nu vor mai putea fi recunoscuţi ca atare în mod public, cinstiţi şi canonizaţi.

Dacă, mai bine ori mai puțin bine, așa cum am sugerat pînă acum în aceste rînduri, editurile își îndeplinesc obligațiile de a indica adevărul istoric recent, dacă societatea civilă – așa hărtănită și subminată de manipulări de tot felul cum e –, reacționează cît de cît, măcar prin scrisori on-line de felul aceleia la care m-am referit, e bine, ca oameni ai catedrei, să ne punem și să răspundem la întrebarea: cum își îndeplinește Școala această menire?

Caz singular în învățămîntul românesc, la un liceu tehnologic bucureștean, care poartă numele unui deschizător de drumuri în etnologie, Dimitrie Gusti, profesoara Marilena Istrati, ajutată de inimoși colegi, organizează de patru ani manifestări culturale menite (re)cunoașterii unor aspecte istorice ce ies din patul procustian al „realităților politice“. Este vorba despre un simpozion intitulat grăitor „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“. Anul acesta, cu eforturi suplimentare, s-a lansat și un volum colectiv de 336 de pagini, ilustrînd în cele trei părți ale sale – I. Remember, II. Lucrări din edițiile anterioare și III. Lucrările ediției 2015 – nivelul atins de profesorii și elevii participanți din douăsprezece școli gimnaziale și din treizeci și trei de colegii naționale și licee. Acesta este un răspuns pozitiv, semnificativ, dar încă insuficient în contrapondere cu ceea ce se întîmplă în majoritatea celorlalte unități școlare. Anvergura națională a manifestării e îmbucurătoare, la lucrările din 2015 luînd parte cadre didactice și elevi din unități școlare din Aiud, Alexandria, Bacău, Botoșani, Brașov, Brăila, București, Iași, Mihăilești, Mizil, Oțelu Roșu, Petroșani, Sibiu, Slobozia, Suceava, Șovarna și Timișoara; dar, îmi permit să (mă) întreb: masa elevilor de pe cuprinsul României, ce-ar trebui luminată cotidian de toate cadrele didactice active, e la curent cu adevărul istoric despre care vorbim și scriem aici?

Cu aceste gînduri am acceptat în vara lui 2014 invitația de a susține la Mînăstirea Parva-Rebra o expunere pe teme pedagogice la care au luat parte cadre didactice din țară preocupate de așa-numitele „alternative“ la învățămîntul oficial osificat, suficient sieși, dar și expus experimentelor hedoniste impuse din Occident. Am dus cu mine pe stick manualul meu despre martirii și mărturisitorii români din secolul al XX-lea și le-am vorbit celor prezenți – cam patruzeci-cincizeci de tineri educatori, învățători și profesori (de literatură română, de religie, de istorie, de matematică, de chimie, de fizică ș.a.m.d.), potențial diriginți. Erau printre ascultători și cîțiva preoți, doi-trei călugări și trei-patru medici. Animați cu toții de ideile generoase ale Fundației Creștine „Părintele Arsenie Boca“ din București, ale „Școlii Brâncovenești“ din Constanța și ale unor Filiale ale Federației ProVita, aveau, pe lîngă credință, drept numitor comun, cum s-ar putea afirma în matematică, patriotismul. Așa se explică faptul că, la sfîrșitul expunerii mele, au solicitat cu toții de la organizatori materialul prezentat.

Participînd însă, în februarie 2015, la o activitate didactică dintr-un liceu de prestigiu al capitalei, am rămas pe gînduri cînd o elevă de clasa a XI-a a susținut senin, în focul unei dezbateri pe tema României între Orient și Occident, că în România „comunismul a fost adus din Orient“ (voia să zică de la ruși!) și că aderența generațiilor vîrstnice din zilele noastre la idealurile acestei utopii ar fi o dovadă a ceea ce s-ar numi componenta orientală pregnantă a culturii și civilizației noastre… Cînd, la sfîrșit, i-am spus că ideologia comunistă a fost elaborată, de fapt, în laboratoarele ideologice satanice occidentale și că, aplicată politic și economic experimental în estul Europei, și-a dovedit cu vîrf și îndesat esența ateist-criminală, iar că nostalgicii de vîrsta a treia, la care s-a referit ea, sînt oameni spălați pe creier, bieții de ei, am rămas fără interlocutori. Brusc, și elevii și profesoarele lor au tăcut mîlc, de parcă aș fi abordat un subiect tabu! N-am insistat să strig în acel context că „împăratul e gol“: eram conștient că-și dăduseră toți cei de față seama de tristul adevăr. Am plecat însă cu speranța la ceva mai multă luare-aminte în viitor pe teme ca aceea pusă în discuție.

Exemple de interes ori de dezinteres în Școală față de adevărul istoric al mărturisitorilor din secolul al XX-lea se pot da, probabil, la nesfîrșit, căci omul de la catedră e chemat a sfinți locul. Închei în cheie optimistă seria exemplelor cu un nume: Sergiu Ciocârlan.

El dă pentru mine și pentru mulți dintre iubitorii literaturii un semnal viguros, scriitoricesc și colegial în același timp (autorul la care mă refer este și cadru didactic). Prozator brăilean talentat (a dat la iveală pînă în prezent trei romane: Jertfa unui mucenic. Miercurea Patimilor, Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos, Mărturisitorul de care vă temeți. Un roman care demască actualitatea bîntuită de înrobiri de tot felul și o carte de povestiri Minunatele întîmplri ale inimii & alte povestiri), Sergiu Ciocârlan (n. 1979) este și autorul unei curajoase cărți intitulate Literatura în lumina Ortodoxiei[3]. Cum toate aceste titluri enumerate au apărut în 2014, l-am numit, în considerațiile mele critice, „anul Sergiu Ciocârlan“. În cartea sa de teorie și istorie literară, el afirmă: Pentru noi toți, dar mai ales pentru generația tinerilor de azi, viețile mărturisitorilor din temnițele comuniste sînt pilde vii, icoane în care cuvîntul este lucrător (v. Literatura… p. 420). Demersul tînărului doctor în filologie are și virtuți expresive remarcabile: Cele scrise de către unii dintre acești mărturisitori sînt cu adevărat cutremurătoare și, așa cum au avut puterea de a schimba viețile noastre, tot astfel ar putea atinge și sufletele tinerilor, încredințîndu-i de petrecerea cea fericită întru Domnul și îmbărbătîndu-i să se păstreze curați într-o lume ce tinde tot mai mult să admire propriile-i dejecții. Sensibilitatea artistică a acestor scriitori mărturisitori care întăresc cu suferințele și patimile răbdate în închisori fiecare cuvînt, ar putea fi o adevărată școală a educației în literatură, dacă ar fi cunoscută. (Op. cit., p. 424).

Consider că se conturează în zilele noastre un curent literar distinct prin tematică și tehnică de așa-numitul „postmodernism“ (unii comentatori diferențiază în cadrul acestui așa-zis curent „optzecismul“, „nouăzecismul“, „douămiismul“ ș.a.m.d.!), anume realismul carceral al închisorilor sau al mărturisitorilor moderni ai lui Hristos. Referindu-mă la el pînă acum în articole publicate te miri unde[4], inclusiv în manualul opțional conceput pentru liceu la care deja m-am referit aici, am folosit pentru acest curent și expresia „literatură arestată“, inspirat de metafora autorilor ce scriu în revista „Memoria“ (i.e. „memoria arestată“). E timpul, consider, ca istoria literaturii române să țină seamă de realitatea cultural-politică născută după Decembrie 1989.

Din această perspectivă dezinhibată de feluritele grile „corect politice“ perifrastic denumite „canoane“ (desigur: „curriculare“), studiul literaturii ar putea deveni, deopotrivă pentru profesori și elevi, mult mai atrăgător, nu atît prin formă, cît prin fond. Cum despre o actualizare a programei primare, gimnaziale și liceale de literatură și limbă română[5] nici nu poate fi vorba în condițiile deprofesionalizării masive (și – spre a fi puțintel malițios – adaug: chiar intenționate de tot mai largile cercuri nu prea iubitoare de românism!) a învățămîntului sub perdeaua de fum a politicii locale, continentale și globale, nu pot face altceva decît să-mi  exprim speranța că noile generații de intelectuali vor vibra diferit de cele contaminate ideologic care preferă inerția și expectativa. Lor, acestor intelectuali ai viitorului ce se află în curs de formare pe băncile Școlii le sugerez să mediteze la faptul că există scriitori de prim rang valoric care ar fi necesar să (re)intre curînd pe ușa din față a literaturii române studiate în școală precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Nicolae Steinhardt, Andrei Ciurunga, Ioan Alexandru, Ana Blandiana. Îi urmează îndeaproape Aspazia Oțel Petrescu, Ion Ianolide, Virgil Maxim, Aurel State, Florin Constantin Pavlovici, Ileana Toma. Mai aproape de prezent, la „secțiunea“ (mari) speranțe le-aș alătura, cum deja anticipam în paragrafele anterioare, pe Sergiu Ciocârlan și, alături de el, pe Savatie Baștovoi. Evident lista rămîne deschisă.

București, 28 florar 2015

Mihai Floarea

[1] „Cu noi este Dumnezeu!“, „Vom muri și vom fi liberi!“ – strigam și eu, naivul, împreună cu alte mii de manifestanți, în seara și noaptea de 21 decembrie 1989 în Piața Universității bucureștene; din această postură consider că am dreptul de a incrimina recentul demers legislativ atentator la memorie și de aceea calificabil drept antiromânesc!

[2] V. la http://c-tarziu.blogspot.co.uk/2015/03/nou-apel-catre-parlament-nu-ne-osinditi.html

[3] Tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Fleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului, Cluj-Napoca – București, Editura Renașterea/Editura Areopag, 2014.

[4] De pildă în „Jurnalul de Vrancea“, în „Vatra“ etc.

[5] Am propus de mai multe ori în scrisul meu „rocada“ celor doi termeni de conținut din rațiuni eufonice, stăruindu-mi în minte gestul hîtru al invitatului de prin anii ’60 la Universitatea din București, Tudor Arghezi, care, histrionic, înadins în văzul suitei sale universitar-academice, strîmbase grozav din nas trecînd pe lîngă inscripțiile aurite de pe ușile fostei Facultăți de Litere botezate de comuniști altcumva. De pe ușile cu pricina se puteau vedea, ca și astăzi, nefericit alăturate cacofonic vocabulele cu pricina! Întrebat de cineva, scriitorul cu origini certe oltenești ar fi exclamat, ținîndu-se de nas: „Ce mai pute pe-aci!“ (E cazul a sublinia, oare, pentru cei mai puțin atenți la detalii că era vorba despre „limbă și literatură“?)