Învățământul reșițean în perioada interbelică

De | 2021-09-22T17:25:46+00:00 22 septembrie 2021|

În orice epocă istorică, sistemul de învățământ are un rol esențial. Acesta pentru că, prin educația tinerilor este asigurat viitorul următoarei generații și garanția unor șanse reale la progres în toate domeniile. Deoarece funcționarea eficientă a sistemului de învățământ este direct legată de mai mulți factori (baza materială, corpul didactic, manualele școlare, resursele financiare și prezența copiilor pe băncile școlii), implicarea autorităților locale și economice în susținerea învățământului este importantă. Primele informații despre învățământul de la Reșița datează din secolul XVIII, respectiv din a unul 1776, când este menționată o școală în limba germană. Specificul etnic, respectiv existența locuitorilor germani aduși prin colonizare, a maghiarilor veniți inițial ca stăpâni feudali, a sârbilor refugiați, a românilor din totdeauna, a determinat existența școlilor în mai multe limbi. Un exemplu direct de implicare a factorilor economici în sistemul de învățământ din Reșița în perioada interbelică este organizarea de școli profesionale de către marea uzină U.D.R. Astfel, Școala de Ucenici a Căilor Ferate de Stat (înființată în 1907) se transformă în 1919 în Școala Industrială U.D.R. nr. 2 și a funcționat cu 2 secții: secția română, și secția germană, între anii 1919-1924. Începând cu anul 1924 școala a rămas numai cu secția de predare în limba română. Aceasta va asigura cadre calificate pentru uzina reșițeană. Primăria din Reșița va sprijini direct sistemul de învățământ din oraș prin asigurarea unor condiții materiale cât mai bune pentru elevi și cadrele didactice, dar și prin intervenții legislative care să ducă la reducerea absenteismului școlar și a analfabetismului. Aceste măsuri s-au aplicat permanent, inclusiv pe perioada războiului mondial.

„Să nu ne răzbunați!“… Dar nici să nu-i uitați!

De | 2019-10-06T12:15:59+00:00 16 iunie 2015|

În anul 2014, dedicat Sfinților Martiri Brâncoveni, două edituri – una din București, Rost, cu sprijinul Fundației Sfinții Închisorilor, ce are sediul în Pitești, cealaltă din Făgăraș, Agaton – și-au reunit eforturile întru neuitare dînd la iveală Cartea mărturisitorilor și Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Autorii lor, publicistul Răzvan Codrescu și preotul Fabian Seiche, au pus dinaintea noastră două volume format mare (de 24,3 x 17 cm, respectiv de 23,4 x 16,7 cm) însumînd peste 1300 de pagini. Am numărat 75 de nume la primul și 194 la al doilea, parte dintre ele suprapunîndu-se, deși perspectivele de abordare a fenomenului jertfelnic românesc sînt diferite: cărturărească și cu nuanțe egolatre versus orînduială alfabetică, pios-panegirică. La Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti“ din București, în cadrul Simpozionului Național „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“, s-a lansat un volum colectiv îngrijit de Marilena Istrati, Olimpia Popescu ș.a. Un autor tînăr talentat este Sergiu Ciocârlan. Prin el și prin autorii memorialisticii publicate după 1990 se conturează un nou curent literar distinct prin tematică și tehnică de așa-numitul „postmodernism“, anume realismul carceral al închisorilor sau al mărturisitorilor moderni ai lui Hristos („literatura arestată“), care ar putea înviora studiul literaturii în Școală.