Lumânarea se topeşte încet, colacul scos parcă din vatra soarelui, cu arome de spice aurii, stă neatins. E mare, adie a busuioc şi evlavie, ca chipul Elenei Olaru, care mi l-a dat de pomană pentru sufletul lui Toader Lupu. Mă gândesc că la fel de bune şi frumoase au fost şi sufletele acelor răposaţi, Dumnezeu ştie când şi pe unde, pentru odihna cărora s-au rugat şi au făcut un parastas, în duminica de 22 iunie, creştinii din Culiceni. O fac în fiecare an, la început sau la mijloc de Cireşar, pentru morţii lor, pe care nu-i au în cimitirul de acasă, împrejurul sfântului locaş, unde cei vii, sub oblăduirea părintelui Mihai Păduraru, menţin continuitatea credinţei, iar cei din morminte nu-i lasă să uite că omul pe pământ e trecător, că numai numele bun şi faptele rămân.
Dacă cineva neclintit în credinţa că veşnicia s-a născut la sat vrea să-i vadă chipul curat, în care bate o inimă inocentă, o poate întâlni la Culiceni, la doar 50 kilometri de Cernăuţi – Satul mic cu Oameni mari, modeşti şi cinstiţi, cu un pronunţat simţ naţional, strâns legaţi de glia străbună. Un cititor atent îmi poate reproşa că am scris şi am repetat de mai multe ori aceste cuvinte, dar nu găsesc altele care să exprime întocmai tot ce simt când mă aflu printre „semincerii” de acolo (aşa sunt numiţi la Culiceni oamenii de vârstă venerabilă, purtători ai durerilor trecutului), înzestraţi de la Dumnezeu cu puterea de a regenera memoria urmaşilor. Până a păşi pe moşia lor, l-am cunoscut pe Ion Boacă, bărbatul care m-a căutat, cu mulţi ani în urmă, la redacţie, să-mi spună că şi lui întotdeauna îi este dor de aerul de dincolo de frontieră, unde are neamuri dragi şi de unde-l ajunge ecoul întrebării: „De ce nu mai vine nenea Ion pe la noi?”.
La oamenii tari cu duhul, generoşi la suflet, şi modestia e mare. Aşa ar fi rămas ei să-şi scrie în anonimat Evanghelia bunătăţii, trăindu-şi micile bucurii şi alinându-şi marele amar sub acoperământul Sfintei Fecioare al vechii Biserici, prinşi în continuu zbucium pentru înnobilarea straiului de legendă al vetrei natale cu noi podoabe, dacă nu răsăreau din bătrânii „seminceri” mai mulţi arbori cu ramuri viguroase. Cu grija de a-i face cunoscuţi mai departe de marginea lor de ţară trăieşte unul din fiii satului, Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina. Lui îi datorăm faptul că un grup de români din Cernăuţi a gustat din pâinea pomenirii martirilor din Culiceni în îndoliata duminică de 22 iunie (nu numai pentru că ne aminteşte de începutul războiului, ci și din cauza cumplitei nenorociri abătute în prezent asupra ţinutului nostru, prin pierderea de tinere vieţi în conflictul armat din estul Ucrainei). Cerul a întâmpinat cu soare slujba părintelui Păduraru pentru cetăţenii Raiului, însetaţi de dreptate şi făcători de pace, însoţind apoi plângerea pentru drepţii adormiţi cu lacrimile norului de ploaie, care nu i-a clintit din loc pe venerabilii purtători de istorie, dar nici pe copiii în ochii cărora se oglindea viitorul.
Deşi a fost un moment de evocare a trecutului, semnificaţia manifestării ţine de viitorul satului, pe care oamenii şi-l doresc paşnic, prosper, înfloritor în credinţa şi legile fireşti ale pământului şi fiinţei lor naţionale. Căci, după cum şi-a prezentat averea baştinei neschimbatul de mai mulţi ani primar Gheorghe Gologan, „aici, la margine de ţară, obiceiurile şi credinţa se păstrează cu mai mare sfinţenie”. Şi oamenii sunt mai muncitori, şi copiii mai cuminţi, mai stăruitori în a persevera la învăţătură, cu mai multă dragoste faţă de bunurile sufleteşti ale părinţilor. „Suntem un sat necăjit de oameni răbdători, bogăţia noastră fiind pământul şi hărnicia braţelor. Dar, din păcate, munca la pământ ne ajută doar să supravieţuim”, a oftat adânc directoarea şcolii, Angelica Todereanu, când am întrebat-o dacă au trecut în noua clădire a şcolii.
De fapt, „noua” şcoală, a cărei construcție durează de mai mult de 25 de ani, deja a îmbătrânit de-a binelea. Satul, după cum a spus directoarea, n-are putere să-şi asume cheltuielile necesare. A strâns cu ani în urmă 12 mii de grivne, pentru a participa la un proiect european, care n-a mai fost demarat, iar banii s-au devalorizat în bancă. Copiii din Culiceni, însă, merită poate mai mult decât alţii condiţii mai bune, înregistrând rezultate nemaipomenite în unele şcoli modern utilate. Anul acesta, bunăoară, patru medaliaţi cu aur de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Herţa sunt elevi ai şcolii incomplete din Culiceni. Printre copiii prezenţi la manifestare se afla şi Mariana Ivaşcu, elevă în clasa 11-a la liceu, care, de asemenea, este eminentă. Directoarea mi-a povestit că elevii ei se evidenţiază la concursul regional de ecologie, participând cu originale lucrări ştiinţifice (scrise în limba ucraineană). Anul acesta au obţinut treisprezece locuri premiante. În 2008 au participat şi la olimpiada republicană, obţinând locul al III-lea pe ţară. Natalia Hrib, bunăoară, a scris o lucrare interesantă despre cedrul pomenit în Biblie, iar Adriana Aştefanoaie – despre designul cu flori şi plante. Mama Adrianei, Rozica, era nu departe cu o pruncuţă de două luni în braţe. A numit-o Elena, în memoria mamei sale, de la care a preluat tradiţia de a-şi pomeni rudele maltratate de regimul totalitar, în special pe bunelul Petru Hrib, mort în lagărul de la Onega. „E un obicei pe care îl perpetuăm cu drag”, a menţionat şi primarul Gheorghe Gologan, susţinut de vrednicul dascăl al bisericii Petru Gheorghiu, de la un timp prezent printre săteni şi în calitatea-i de preşedinte al Consiliului Raional Herţa.
Probabil, în această privinţă, Culicenii n-au asemănare – dascălul lor a fost ales în fruntea puterii legislative a raionului, primarul este absolvent al Facultăţii de Teologie… Permiţându-şi un pic de glumă sănătoasă, enoriaşii au mărturisit că l-ar primi şi pe dl Octavian Magas, adjunctul şefului Administraţiei Raionale de Stat, în sânul parohiei lor, fiind convinşi că cei care slujesc lui Dumnezeu servesc cu mai mult devotament oamenilor, îşi îndeplinesc cinstit funcţiile lor de stat. În orice caz, în privinţa lui Petru Gheorghiu n-au îndoieli, el fiind înrudit cu Culicenii prin căsătoria cu Maria, profesoară de matematică, care în prezent se ocupă de educaţia celor cinci copii şi de o vestită în întreg raionul brutărie. „Mi-a fost drag să lucrez ca profesoară, însă de când am abandonat şcoala, am scăpat de lipsuri, avem posibilitatea să ajutăm şi la alţii”, mi-a mărturisit dna Maria, cam reticentă când e vorba despre faptele de binefacere ale familiei.
În schimb, atât directoarea, cât şi bibliotecara, Florentina Bordianu, mi-au povestit că dascălul Petru Gheorghiu este ca un permanent Moş Crăciun pentru copiii satului. Apropo, de bibliotecară: ea a reuşit să câştige un concurs, datorită căruia a fost inclusă într-un proiect american pe un termen de patru ani, primind astfel loturi de cărţi şi două calculatoare conectate la Internet. E şi acesta un plus, pe care nu-l prea au unele localităţi bogate, dar „vestite” mai mult prin renunţarea la valorile naţionale şi deschiderea claselor cu limba ucraineană de predare.
La românii din Culiceni, înaintea tuturor bogăţiilor, se află copiii, despre care directoarea Angelica Todereanu are numai cuvinte de laudă: „Sunt educaţi, silitori la carte, ne fac mare cinste oriunde s-ar afla”. Probabil, nu întâmplător, şcoala este orientată spre aprofundarea cunoştinţelor ecologice, adică a protejării şi înmulţirii frumuseţilor pământului, copiii fiind învăţaţi de mici să nu „supere” rândunica, să nu strivească furnica, să nu lase pomii să se usuce plini de tristeţe… Deşi în recitalul lor de glorificare a eroilor martiri a răsunat regretul pentru că „s-au rărit cuşmele de miel în sat, tot mai puţine bunicuţe se adună la sfat şi tot mai rar se-ncing hore şi miroase a sărbătoare”, tinerilor în creştere nu le lipseşte spiritul respectului şi dragostei pentru tradiţiile din moşi-strămoşi lăsate, părinţii transmiţându-le pietatea faţă de generaţiile trecute şi învăţându-i că oaspeţii trebuie întâmpinaţi cu pâine şi sare. Paginile negre, invocate la manifestările tradiţionale din luna iunie, n-au loc în manualele lor de istorie, dar copiii îi cunosc pe nume pe toţi consătenii căzuţi victime regimului totalitar şi ştiu că au existat şi musafiri nepoftiţi la masa bunătăţii buneilor lor. Astăzi au rămas nepoţii să-i pomenească, căci urmaşii direcţi ai martirilor odihnesc deja în morminte. La parastasul din această vară, bunăoară, a fost prezentă doar fiica lui Alfred Franc, mort la Onega.
Preţuirea Patriei, spre care oamenii cu Dumnezeu în suflet şi dragoste de ţarină îşi îndreptau speranţele, a venit prin prezenţa Consulului General al României la Cernăuţi, dna Eleonora Moldovan. Cu florile recunoştinţei şi pioşenia binecuvântate de lacrimile cerului (ploaia se înteţiseră când preotul a dat citire numelor celor comemoraţi), dumneaei a omagiat înălţarea prin sacrificiu: „Împreună cu o delegaţie importantă din Cernăuţi ne-am întâlnit aici, la Culiceni, să mă închin la eroii neamului, în faţa suferinţelor prin care au trecut ei. Ne rugăm pentru cei care în istoria noastră au suferit, au fost deportaţi, au murit pentru binele nostru. Aici, în cimitirul din Culiceni, astăzi, tineri şi bătrâni, societăţi culturale şi reprezentanţi ai autorităţilor raionului au înţeles mai profund învăţămintele istoriei. În acest moment, în timpul rugăciunilor, vedem cum prezentul, trecutul şi viitorul nostru acţionează împreună. Trebuie să ne rugăm pentru cei care au murit ca să avem şi noi un viitor mai demn, mai multă pace, mai multă linişte. Aici, la dumneavoastră, am auzit cea mai frumoasă rugăciune din viaţa mea, copiii s-au rugat pentru cei care au sfinţit acest loc. Nu oricine poate să se roage, nu oricine are această misiune specială. S-au rugat tiranii în istorie?! A ne ruga în acest moment, ca în lume să dăinuie pacea şi liniştea, este o mare binecuvântare pentru toţi. Faptele bune nu se uită. N-au rămas în istoria noastră relele săvârşite de regimurile politice. Răul se uită, dar suferinţa care aduce libertate şi dreptate rămâne veşnic în memoria generaţiilor viitoare”. Sub impresia unui proaspăt pelerinaj la Mănăstirea Putna, despre puterea rugăciunii a ţinut să-şi exprime sentimentele şi preşedintele Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Bâcu.
Mulţumiri pentru că păstrează amintirea eroilor şi niciodată nu şi-au trădat neamul şi credinţa au primit sătenii de la redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, Nicolae Toma, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, care şi-a exprimat admiraţia faţă de tânăra generaţie a Culicenilor, atât de bine-crescută şi implantată în tradiţiile locului.
Reprezentanţii conducerii raionului, atât dl Petru Gheorghiu, cât şi dl Octavian Magas, sunt ca oamenii casei la Culiceni. Evocând necazurile provocate de războiul din 1941, ei au vorbit cu nelinişte de războiul din estul Ucrainei, care îi afectează dureros şi pe herţeni, şase tineri din raion aflându-se în aceste zile în zona de conflict. Dorinţa tuturor este ca să-i ferească Dumnezeu de gloanţe, ca umbra neagră a morţii să nu atingă casele lor şi autorităţile să poată privi în ochii părinţilor acestor tineri.
Făcând legătura dintre frământările prezentului şi tragediile trecutului, scriitorul şi cercetătorul evenimentelor istorice din acea perioadă, Dumitru Covalciuc, a amintit de „greşeala” tancurilor sovietice, care au călcat pământul vechiului regat: „De fapt, totul era programat cu mulţi ani înainte, ruşii râvnind să pună mâna pe puncte strategice. Astfel şi satul Culiceni a nimerit în împărăţia sovietică, iar rusul Usanov, care, în 1918, şi-a găsit salvarea de bolşevici, aici, în România, a fost „redescoperit” şi deportat în 1940”. Preluându-i firul, dl Octavian Voronca, membru al prezidiului Societăţii „Mihai Eminescu”, a accentuat că toate tragediile neamului nostru îşi au începutul de la ziua de 28 iunie 1940, declanşarea războiului de la 22 iunie oprind dezastrul deportărilor românilor de pe acest meleag, care nu-şi doreau decât libertate şi dreptate.
Impresionat peste măsură de prima sa vizită la Culiceni, dl Octavian Voronca a mărturisit că ar dori să-şi trăiască zilele în puritatea aerului de aici. Culicenenii, însă, au o altă persoană „înfiată”, foarte apropiată inimii lor – pe Nicolai Hanchevici, fostul director de şcoală. Deşi a curs multă apă pe Prut de la ziua de 17 februarie 1947, când ucraineanul Hanchevici a coborât dintr-o sanie ca să le înveţe copiii, dar şi să sufere alături de ei în anii foametei şi represaliilor, deşi au rămas puţini din primii săi elevi, amintirea despre fostul director de şcoală se transmite din generaţie în generaţie, satul primindu-l cu drag şi ascultându-i cu luare aminte avertizările despre pericolul ce ne vine de la aşa-numitul frate mai mare.
…Curând vremea s-a răzbunat, cerul s-a înseninat, adeverindu-se cuvintele preotului că oamenii care trăiesc în proximitatea Duhului Sfânt, cu iubirea Celui de Sus, au harul de a face lumină în jurul lor. Cu verdele fremătător al ierbii şi lumina multicoloră a florilor ne-a primit în curtea sa de poveste amabila gazdă Dina Andrioi. Trăind cu grija pentru cele sfinte, românii din Culiceni n-au deschis în sat cârciumi sau baruri, primind oaspeţii pe la casele lor, acolo unde pulsează inima datinilor. Gospodina Dina ne-a întâmpinat cu un zâmbet umbrit de tristeţe, suferind proaspăta rană a pierderii subite, acum nouă luni, a soţului Valeriu. Bunul gust artistic, hărnicia regretatului Vălică, cum îl numesc consătenii, decedat la numai 48 de ani, se simt în orice colţişor de ogradă, cei trei fii continuând să ţină vii florile dragi inimii tatălui lor.
Aceasta e veşnicia Culicenilor, văzută aievea în ochii a trei generaţii şi primită ca o sacră împărtăşanie în duminica de 22 iunie.